KorAP: Find »[drukola/base=nomad & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...13 14 15 ...45 >

1,113 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

zăbovit în teritoriile de stepă ce se întindeau între Volga mijlocie și Munții Urali. Mai târziu, după câteva secole de viețuire aici, ei au continuat să înainteze spre apus, instalându-se în estul (marginea) Europei. Prin secolele VII-VIII, ungurii, popor nomad de stepă, își aveau sălașele (așezările) în zona bazinului mijlociu al Volgăi, unde au intrat în contact cu bulgarii și cu alte triburi de neam turcic. Dar, prin secolul al VIII-lea, ei au coborât pe cursul inferior al Volgăi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
turmă, iar alte resurse necesare traiului lor proveneau din atacurile de pradă asupra vecinilor lor, slavi și ruși, de unde aduceau prizonieri, care erau transformați în robi și vânduți pe piețele de sclavi. Comunitățile tribale ungare au adoptat preceptele nomadismului ecvestru-societatea nomadă ungară tindea să se militarizeze pentru protecția membrilor ei, a turmelor de animale și pentru confruntări cu alte hoarde nomade din stepă și jafuri. În vârful piramuidei sociale la triburile de unguri se aflau acei "kende" sau "gyula", care dețineau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prizonieri, care erau transformați în robi și vânduți pe piețele de sclavi. Comunitățile tribale ungare au adoptat preceptele nomadismului ecvestru-societatea nomadă ungară tindea să se militarizeze pentru protecția membrilor ei, a turmelor de animale și pentru confruntări cu alte hoarde nomade din stepă și jafuri. În vârful piramuidei sociale la triburile de unguri se aflau acei "kende" sau "gyula", care dețineau o poziție privilrgiată. Confederația tribală ungară era divizată în șapte triburi: Nyek, Magyar, Kurt-Gyarmat, Tarjan, Jeno, Ker, Keszi. Ei venerau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cenad), pe Mureș, unde era și o mănăstire cu călugări greci, era un stăpânitor mândru și puternic, bogat, dar el va fi învins și ucis, iar stăpânirea sa inclusă la Ungaria. În timpul acesta, ungurii și-au păstrat modul de viață nomad tradițional, caracterizat prin pendulări sezoniere, în căutarea de pășuni-comunitățile nomade se deplasau din câmpia Dunării și a Tisei spre zone mai înalte. După ce au pătruns în teritoriile din est, de-a lungul văilor Crișurilor, Mureșului și Someșului, grupurile de păstori

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
greci, era un stăpânitor mândru și puternic, bogat, dar el va fi învins și ucis, iar stăpânirea sa inclusă la Ungaria. În timpul acesta, ungurii și-au păstrat modul de viață nomad tradițional, caracterizat prin pendulări sezoniere, în căutarea de pășuni-comunitățile nomade se deplasau din câmpia Dunării și a Tisei spre zone mai înalte. După ce au pătruns în teritoriile din est, de-a lungul văilor Crișurilor, Mureșului și Someșului, grupurile de păstori maghiari s-au străduit să aducă sub controlul lor și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
După ce au pătruns în teritoriile din est, de-a lungul văilor Crișurilor, Mureșului și Someșului, grupurile de păstori maghiari s-au străduit să aducă sub controlul lor și principalele puncte de exploatare a metalelor și a sării. Modul de viață nomad și tendința spre sedentarizare se manifestă spre sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, stimulată și de adoptarea creștinismului latin, în jurul anului 1000, sub regele Ștefan cel Sfânt. Pătrunderea ungurilor la est de Tisa, în Crișana

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
oameni fără privilegii, îi arată ca noi veniți și de aceea ei nu se pot bucura de drepturile primilor ocupanți, unguri și sași, care găsiseră aici pământul liber. Ocupația de căpetenie a românilor sud-dunăreni, păstoritul, îi arată ca un popor nomad, ceea ce explică și venirea lor târzie din Balcani spre Carpați, susține Roesler.5 Argumentația lui Roesler era impresionantă, iar tonul său obiectiv în prezentarea împrejurărilor istorice au făcut o bună impresie asupra cercetătorilor din vremea sa. Această teorie nu trebuie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sau cea mai mare parte a lor, au fost evacuați de împăratul Aurelian, în 275 d. H., odată cu armata și administrația imperială. După închegarea ca popor, în sudul Dunării, unde se află patria lor originară, românii au migrat ca păstori nomazi în nordul Dunării, în secolele XII-XIII, după pătrunderea și așezarea ungurilor, și colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275, iar cei rămași, după 275, foarte puțini, au fost victime ale năvălirilor barbare, fiind readuși în urma pătrunderii slave, după 602, la forma de viață nomadă. După Roesler, alți învățați n-au mai adăugat decât prea puțin la cele spuse de acesta, iar teoria imigraționistă va fi asociată cu numele său. În România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu nașterea noii școli

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
poporul român s-a format la sudul Dunării, contactele între unguri și români au început în secolele XII-XIII, toponimele românești nu sunt mai vechi de secolul al XIII-lea, înainte nu existau români sedentari, ei "s-au infiltrat" ca păstori nomazi și transhumanți în nordul Dunării. Nu doar istoricii unguri au negat continuitatea românilor. Istoricul bulgar P. Mutafciev, în Bulgarii și românii în istoria țărilor danubiene, Sofia, 1929, susținea că după abandonarea Daciei și ocuparea ei efectivă de către barbari, în nordul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
P. Mutafciev, în Bulgarii și românii în istoria țărilor danubiene, Sofia, 1929, susținea că după abandonarea Daciei și ocuparea ei efectivă de către barbari, în nordul Dunării nu s-a putut menține decât o slabă (neînsemnată) populație romană, alcătuită din păstori nomazi, aflați în munți. În ceea ce privește populația romanizată de la Dunărea de Jos și din sudul ei, aceasta a fost distrusă complet de invaziile germanice din secolul al IV-lea. Mai târziu, în secolele următoare (V-IX), nu a existat nici un fel de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aromânilor (cei din sud) se află în romanitatea de la Dunărea de Jos. Astfel, Minunile Sf. Dimitrie din Thessalonic, legendă hagiografică, cuprinde descrierea apărării Salonicului în fața năvălirii slavilor din secolul al VII-lea. Legenda ne prezintă pe slavii alcătuiți din triburi nomade și trăind în colibe, cum se năpustesc cu ajutorul avarilor în câmpia Salonicului, în timp ce populația romanică este robită de năvălitori și dusă în părțile Panoniei (teritoriile dunărene). Textul spune: "Acolo însă, ei păstrează de la părinții lor moravurile romanice, trăiesc împreună precum

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sfat alcătuit din "oameni buni și bătrâni", care vegheau la interesele comunității ce practica o economie agro-pastorală. Așezările și locuințele, ocupațiile (îndeletnicirile) tradiționale au terminologie latină. În ceea ce privește continuitatea, rolul principal l-a avut Transilvania, o adevărată cetate, oarecum inaccesibilă călăreților nomazi, dar aceasta poate fi urmărită și în Banat și Oltenia, ca și în regiunile extra-carpatice, Muntenia și Moldova. Populația daco-romană a continuat să viețuiască și la câmpie (Vlașca-țara românilor) și în păduri (codri) codrul Tigheciului sau cel al Vlăsiei. Grupul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stăruința domnului Nicolae Alexandru. După mutarea sa la nord de Dunăre, nu mai avem informații despre mitropolia Vicinei, probabil că aceasta și-a încetat activitatea.34 Viața bisericească în regiunile extra-carpatice Teritoriile respective erau dominate, în secolele X-XIII, de populații nomade, pecenegi și cumani. Împotriva acestora, regii unguri au adus în sud-estul Transilvaniei pe cavalerii teutoni (1211-1225). După îndepărtarea acestora, Ungaria, regii Andrei II și Bela IV au urmărit instalarea dominației proprii, la sud și est de Carpați, inclusiv prin creștinarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
puși sub jurisdicția arhiepiscopiei din Ohrida. Legătura aceasta directă cu împărăția a trebuit să rămâie, prin biserică, nu numai în sud, dar și mai sus, peste (nordul) Dunăre. Anna Comnena afirma și ea că "toți cei care duc o viață nomadă sunt numiți, în limbaj comun, vlahi". Acești vlahi, a căror valoare se dovedise în lunga și greaua luptă cu ostașii țarului Samuil, devin acum, la începutul secolului al XI-lea, un adevărat "depozit de luptători" pentru împărații din Constantinopol. Astfel

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
VIII. Populația numeroasă aflată în această regiune, în perioada menționată, în orașele de pe malul drept al Dunării, a fost adusă din altă parte sau, se pare, s-a refugiat din sudul Moldovei și estul Munteniei, unde s-au ivit triburile nomade ale pecenegilor. Fortăreața din Insula Păcuiul lui Soare și-a păstrat însemnătatea militară, dar a încetat să mai fie bază navală, ea nu era apărată de o garnizoană specială, ci de populația locală.14 Penetrația în nordul Dunării a pecenegilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Insula Păcuiul lui Soare și-a păstrat însemnătatea militară, dar a încetat să mai fie bază navală, ea nu era apărată de o garnizoană specială, ci de populația locală.14 Penetrația în nordul Dunării a pecenegilor (vezi cap. X), populație nomadă de stepă, a determinat autoritățile bizantine să întărească și să adapteze sistemul de apărare al themei de frontieră Paristrion tacticii de luptă a noilor năvălitori, care își bazau atacul pe cavalerie. Pentru atacuri, pecenegii preferau iernile grele, când Dunărea se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
atacuri, pecenegii preferau iernile grele, când Dunărea se transforma într-un pod de ghiață pentru năvălitori. Din cauza acestei primejdii, între Dunăre și Mare a fost ridicat un val de pământ și unul de piatră. Pentru a se apăra de năvălitorii nomazi în aceste secole (X-XII), autoritățile bizantine au construit marele val circular de pământ din nordul Dobrogei, de la Niculițel (jud. Tulcea). Sub urmașii lui Vasile II, puterea militară imperială a slăbit și la fel s-a întâmplat cu apărarea frontierei Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
căpeteniilor lor, formațiunile politice aparțineau celor care au contribuit la dezvoltarea societății locale. Aceste căpetenii alogene (la fel ca și în nordul Dunării), au putut aduce o mai bună organizare și apărare militară a societății locale, dar pierzându-și caracterul nomad, ele au fost asimilate, împreună cu locuitorii de același neam cu acestea, de către autohtoni (români). După multe lupte, soldate cu victorii și înfrângeri, cu revoltații, bogomilii și pecenegii, aliați cu ungurii și cumanii, împăratul Alexie, în înțelegere cu cumanii, i-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1074-1088. În aceste împrejurări apar în istorie, pentru prima dată, românii din nord, dintre Dunăre și Haemus-împăratul Alexie Comnenul cerea, în 1091, generalului Nicephor Melissenos să adune, împotriva pecenegilor, o oaste nouă în care erau și "cei ce duc viață nomadă, numiți în limba populară vlahi" (Anna Comnena). Acești nomazi erau păstori vlahi transhumanți, care locuiau în părțile centrale ale Munților Haemus și în Rodopi. Vlahii din Haemus aveau un rol însemnat, ei îi călăuzeau pe potecile munților pe cumani, deducem

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
abandonat planurile lor de a organiza incursiuni în sudul Dunării, cu toate că sălașele lor se aflau la mare distanță. Despre incursiunile lor întâlnim referiri în lucrările lui Masudi: în 932, poate și mai târziu, aflăm că năvălitorii erau patru popoare turce nomade, printre care Pacinak, aliați cu bulgarii, deducem că ar fi vorba de pecenegi, de fapt, în 934, a fost o năvălire a ungurilor în sudul Dunării. Stabilirea pecenegilor în nordul Mării Negre a pus probleme Bizanțului și clericul Gabriel a intervenit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
turanici (pecenegi) în tentativa de a opri ofensiva bizantină. Șirul invaziilor pecenege se reia în 1027 și a continuat în 1032, 1034, 1035 și 1036. Aceste invazii aveau o rază largă de acțiune și evidențiază întărirea potențialului militar al călăreților nomazi (turanici) așezați, în secolul al X-lea, în sudul Moldovei și în Muntenia. Atacurile lor prădalnice s-au întrerupt, ca urmare a unui tratat de pace cu Bizanțul, dar cu prețul unor mari stipendii plătite acestora, cf. lui Skylitzes. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mijlocul secolului al XI-lea, pecenegii au migrat dincolo de Dunăre, în sud, și s-au instalat în provinciile nordice ale Imperiului. Motivul real al migrației lor a fost șocul provocat de atacurile uzilor, care primejduiau sălașele lor. Pentru o populație nomadă de stepă, amenințarea cea mai puternică nu venea din partea comunităților sedentare pașnice, ci de la alte populații nomade, cu același mod de viață, care le râvneau pășunile și turmele. Numărul pecenegilor migrați (transferați) în sudul Dunării nu-l cunoaștem, izvoarele bizantine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
provinciile nordice ale Imperiului. Motivul real al migrației lor a fost șocul provocat de atacurile uzilor, care primejduiau sălașele lor. Pentru o populație nomadă de stepă, amenințarea cea mai puternică nu venea din partea comunităților sedentare pașnice, ci de la alte populații nomade, cu același mod de viață, care le râvneau pășunile și turmele. Numărul pecenegilor migrați (transferați) în sudul Dunării nu-l cunoaștem, izvoarele bizantine vorbesc de 800.000! Stabilirea majorității efectivelor pecenegilor în Imperiu (sudul Dunării), survenită în 1046 sau 1048

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sud de Carpați, unde au persistat neîntrerupt până la 1091.6 Uzii După pecenegi, a urmat migrația uzilor, cu care erau înrudiți îndeaproape. Uzii sunt denumiți ghuzz, oghuz, de arabi, ouzoi de bizantini și morki de ruși. Ca și celelalte neamuri nomade turce, și uzii erau originari din Asia Centrală. Pe la sfârșitul secolului al IX-lea, ei sunt semnalați între Marea Aral și Volga inferioară, unde și-au stabilit sălașele și unde au rămas până în prima jumătate a secolului al XI-lea. La

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]