1,263 matches
-
siguranța, fiabilitate. Fermitate și fidelitate sunt sensurile substantivului ’emón"h, iar traducătorii sunt unanimi în soluția lor pentru ’Pl ’emón"h, „Dumnezeu credincios”. EmeÖ este unul dintre cuvintele-cheie ale Bibliei, care se întâlnește la tot pasul, mai cu seamă în oracolele profeților și în rugăciunea psalmilor. Este sinonim cu ’emón"h216. Septuaginta și Vulgata l-au tradus cam peste tot cu aletheia, respectiv „veritas” și acest lucru se reflectă și în traducerile în limbi moderne care au pornit de la ele. „Adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea printr-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, ca să meargă și ziua și noaptea.” (C) Această lumină călăuzește spre mântuire. Dar ea se poate transforma și în foc nimicitor, după cum afirmă oracolul lui Isaia împotriva asirienilor: We-h"y"h ’Ar Yiœer"’Ql le-’Qš ó Qe:ÄšÄ le-leh">"h (Is 10,17a): „Lumină lui Israel se va preface în foc și Sfanțul lui într-o flacăra...” (t.n.) Semnificație de bază: călăuzitor
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
numai relația de rudenie în linie directă, ci și apartenența la un grup („fiii lui Israel”), posedarea unei calități („fiu al păcii”). Regii davidici își ziceau „fii ai lui YHWH” în virtutea relației speciale stabilite de YHWH cu dinastia lor prin oracolul rostit de Natan: „Eu îi voi fi tata și el îmi va fi fiu” (2Sam 7,14). Ulterior, acesta devine un titlu mesianic (Ps 2,7; Is 9,5). Manuscrisul 4Q174 de la Qumran, care conține un comentariu la 2Sam 7
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
lor, fie că se datorează unor viziuni sau unei inspirații divine; pe acest temei s-au rânduit jertfe și rituri fie autohtone, fie tireniene, fie aduse din Cipru sau de altundeva; pe temeiul unor astfel de tradiții s-au consacrat oracole și statui și altare și temple înzestrate fiecare cu un teritoriu sacru; de acestea toate, legislatorul nu se va atinge câtuși de puțin, iar fiecărei clase de cetățeni îi va desemna un zeu, un daimon sau un erou. 30. Statul
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
stăpânești „mări și țări”, dacă pierzi respectul față de tine sau dacă nu poți să domnești peste sufletul tău (nu poți să-ți stăpânești patimile trupului, lăsându-le să prindă tot mai mult rădăcini)? Μ Curiozitatea vie a omului modern față de oracole (prevestiri, prorociri) provine din Înclinația Încă puternică a gândirii acestuia de a mitologiza, de a-și oculta chiar existența (de a vedea În ea ceva măreț, dar și ceva miraculos, ascuns). Μ Psihologic vorbind, un proces judiciar, chiar dacă impune până la
Psihologia omului în proverbe by Tiberiu Rudică, Daniela Costea () [Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
conștiinței. Așadar, dedesubtul alegerilor conștiente există o alegere forțată, „comună deja tuturor italienilor”; iar aceasta din urmă nu poate decât să le deformeze pe primele. Cât despre celelalte intervenții din Espresso, cea a lui Facchinelli 1 îmi este de neînțeles. Oracolul a fost prea „încifrat”. La cea a lui Coilletti 2 nu răspund pentru că este prea expeditivă. Nu se poate discuta cu o persoană care demonstrează clar că vrea să-ți taie vorba din scurt și că nu vrea cu nici un
Scrieri corsare by Pier Paolo Pasolini () [Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
ghetou. Vă amintiți cum s-a scris acest jurnal? - Ea a primit, cum primeau Înainte fetele tinere, că era altfel, a primit de ziua ei un caiet În care băieții și fetele scriau cîteva cuvinte. Așa era atunci. - Caiet de oracole. - Nu mai țin minte, În orice caz una e acum și alta era atunci. A primit acel caiet, cartonat, știți, mai elegant. Ea Îl are, eu nu-l am. Ea l-a primit de la un băiat cu care am stat
[Corola-publishinghouse/Science/1866_a_3191]
-
sau nearătat) de Grigorie pentru stilul literar, o sentență a sa, rămasă faimoasă, care se găsește în prefața descrierii Despre morală în Iov, dedicată lui Leandru de Sevilia: „consider că nu e deloc un lucru de laudă să silești cuvintele oracolului lui Dumnezeu să se supună regulilor lui Donatus” (faimosul gramatic din secolul al patrulea: „indignum vehementer existimo ut verba caelestis oraculi restringam sub regulis Donati”). O astfel de afirmație de principiu contrastează, cum se întâmplă adesea la scriitorii creștini, cu
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
fi extras acele afirmații, punându-le împreună sub forma unei scurte sinteze. Cassiodor recomandase copiștilor săi să nu corecteze manuscrisele textelor din Scriptură pe baza regulilor gramaticii. Așadar, Grigorie nu se prezintă pe sine ca și cum ar el cel care scrie „oracolele lui Dumnezeu”, ci înțelege să respingă regulile amănunțite propuse de Cassiodor în Fundamente, detaliile nenumărate ale regulilor sale gramaticale. El condamnă acest tehnicism nu numai când e vorba de cuvintele lui Dumnezeu, ci și când e vorba de scrierile Părinților
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
sfecla feței, lividă, spălată să fie dată la oi,/ se coc tumorile vânătăilor, ca mugurii degerați.” Apare mitul Magnei Mater, sunt invocate Muma-Zeiță, Maica-Mumă, Sfântul Gineceu. Poate fi admirat și chipul poetului, socotit a fi Marele Mut, preot „al unui oracol vorbind în dodii”, „zeu arlechin”, „preot hilar”, „bolnav de cât avea închis în minte.” Avatara (1972; Premiul Academiei Române), un poem amplu, în treizeci și patru de părți, relevă starea de spirit provocată de descoperirea unor spații noi, urmare a călătoriilor în Cuba
GHEORGHE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287231_a_288560]
-
sau nu) de Grigorie pentru stilul literar, o sentință a sa, rămasă faimoasă, care se găsește în prefața descrierii Despre morală în Iov, dedicată lui Leandru de Sevilia: „Consider că nu e deloc un lucru de laudă să silești cuvintele oracolului lui Dumnezeu să se supună regulilor lui Donatus” (faimosul gramatic din secolul al IV-lea: Indignum vehementer existimo ut verba caelestis oraculi restringam sub regulis Donati). O astfel de afirmație de principiu contrastează, cum se întîmplă adesea la scriitorii creștini
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
perioadă Principiile, de unde Grigorie ar fi extras acele afirmații, punîndu-le împreună sub formă de centone*. Cassiodor le recomandase copiștilor săi să nu corecteze manuscrisele textelor din Scriptură pe baza regulilor gramaticii. Așadar, Grigorie nu se prezintă ca și cum el ar scrie „oracolele lui Dumnezeu”, ci intenționează să respingă regulile amănunțite propuse de Cassiodor în Principii, nenumăratele detalii ale regulilor sale gramaticale. El condamnă acest tehnicism cînd e vorba nu numai de cuvintele lui Dumnezeu, ci și de scrierile Părinților Bisericii sau de
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
cel creștin: epistole (un fel de îndrumar de la distanță), evanghelii (se vorbește de specificitatea "stilului evanghelic"), omilii, didahii, ode, predici, ori un gen conținând aglomerări biografice expuse disjunctiv, numit "faptele lui..." Spre sfârșitul perioadei apar și poemele (Odele lui Solomon, Oracolele). în ce privește transpunerea învățăturilor creștine în greacă și latină, antologia relevă rolul lui Origene și, respectiv, al lui Tertullian. Origene a avut șansa să adâncească sensurile grecești ale creștinismului chiar într-o școală bine organizată ca instituție, și mai apoi din
Pe falezele sihăstriei by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/14984_a_16309]
-
Testamentul lui Zabulon 9, 8; Testamentul lui Neftali 3, 1; Testamentul Așerei 1, 8; Testamentul lui Iosif 7, 4; Testamentul lui Iosif 20, 2; Testamentul lui Veniamin 3, 3; Martiriul lui Isaia 1, 8; 2, 1; 3, 11; 5, 1; Oracole sibiline II, 167‑169; III, 63; Regula comunității 1, 24; 10, 2; Scrierea lui Damas 4, 13; 4, 16; 8, 2; Regula războiului 1, 1; 1, 13; 4, 2; 13, 4; 14, 9; 16, 11; în Imnele descoperite la Qumran
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de pildă, Harnack, Bultmann, Cullmann sau Moltmann. În partea a doua a cărții, Peerbolte se oprește asupra „antecedentelor iudaice”, analizând Cartea lui Daniel, Cartea Jubileelor, 1 Enoh, literatura qumranică, Adormirea lui Moise, 4 Ezdra, Apocalipsa siriană a lui Baruh și Oracolele sibiline. Pot fi inventariate șapte „motive principale”. Le prezentăm în ordinea frecvenței cu care apar: 1. apogeul răului (cel mai frecvent); 2. tiranul eshatologic; 3. războiul necredincioșilor/neamurilor împotriva poporului ales; 4. fiarele haosului; 5. Beliar; 6. Nero rediuiuus; 7
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
demersuri diferite și complementare, care ne‑au ajutat mult, mai întâi în definirea, apoi în realizarea propriului proiect. În 1992, Fausto Sbaffoni publică două volume intitulate Testi sull’Anticristo. Primul este consacrat mărturiilor existente în primele două secole: fragmente noutestamentare, Oracolele sibiline, Urcarea la cer a lui Isaia, Didahia, fragmente anticristologice din Policarp, Iustin, Irineu și Tertulian; cel de‑al doilea cuprinde mărturii din secolul al III‑lea: Hipolit, Origen, Ciprian, Commodian, Lactanțiu și Victorin de Poetovio. Cu excepția fragmentului din Urcarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prezentat este îmbogățit cu un aparat critic, filologic, istoric și teologic. Ceea ce i se poate imputa în principal lui Fausto Sbaffoni este lipsa unui criteriu bine definit și coerent de selecție. De pildă, în primul volum se regăsesc pasaje din Oracolele sibiline și din Urcarea la cer a lui Isaia, dar sunt lăsate deoparte, în mod nejustificat, 2 Baruh, Odele lui Solomon precum și Apocalipsa lui Petru. La fel se întâmplă și pentru secolul al III‑lea, în care, de bună seamă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe de alta, cu cea a lui Nero. Din prima sinteză parțială, Anticrist‑Beliar, rezultă două concepții diferite despre adversarul eshatologic: acesta este fie un personaj uman înzestrat cu puteri miraculoase (2Tes. 2,1‑12; Apoc. 13,1‑10; 18; Oracolele sibiline II, 167‑173); fie o forță pur satanică (Apoc. 11, 7). În sfârșit, în ultima etapă, cele trei tradiții majore se contopesc într‑una singură care prezintă trei variante: 1) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
167‑173); fie o forță pur satanică (Apoc. 11, 7). În sfârșit, în ultima etapă, cele trei tradiții majore se contopesc într‑una singură care prezintă trei variante: 1) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero în viață (Oracole sibiline III, 63‑74); 2) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, în înfățișarea lui Nero, după moarte (Urcarea la cer a lui Isaia 4, 2‑4; Apoc. 13 și 17); 3) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero rediuiuus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
2) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, în înfățișarea lui Nero, după moarte (Urcarea la cer a lui Isaia 4, 2‑4; Apoc. 13 și 17); 3) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero rediuiuus (Apoc. 13 și 17; Oracolele sibiline V, vs. 28‑34; vs. 214‑227; VII, 88, 157). Deși cuceritoare, teoria lui Charles suferă de schematism excesiv. Charles organizează materialul apocaliptic în concordanță cu propriul sistem de interpretare. Totuși, acest sistem, destul de reducționist de altfel, se dovedește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
41,10‑12; Is. 27,1); al lui Behemoth (Iov 40); tradiția dragonului (Iez. 29,3‑4; 32,3‑6); scenariile eshatologice din literatura apocaliptică (4Ezr. 5,6; 11; Urcarea la cer a lui Moise 8, 1‑2; pasaje din Oracolele sibiline). Ernst consacră numai câteva pagini literaturii iudaice a Noului Testament și neglijează complet manuscrisele de la Qumran. Totuși, aceste mici lacune nu afectează cu nimic rezultatele cercetării sale. În fine, în 1993, St. Heid publică teza sa de doctorat, susținută
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
transmisă de Herodot (Istorii I, 95, 130) sau de Cartea lui Tobit (14,4‑7), se modifică după cucerirea Orientului de către Alexandru cel Mare. Noua configurație, în patru elemente de această dată, prezintă două variante: a) asirienii, mezii, perșii, macedonenii (Oracolele sibiline, IV); b) babilonienii, mezii, perșii și grecii. În fine, după expansiunea sa, Roma se adaugă acestei liste, fie ca al cincilea element, fie ca al patrulea, în acest ultim caz, Imperiul mezilor și cel al perșilor formând o singură
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Tacit, Hist. 2, 8); al doilea (Zonaras), în 80, și al treilea, în 88 (Suetoniu, Viața lui Nero 57, 4). Legenda a intrat curând în arsenalul propagandei iudaice și a fost folosită împotriva Imperiului Roman. Cartea a V‑a a Oracolelor sibiline reprezintă, fără îndoială, dovada cea mai potrivită în acest sens. În cartea a III‑a - apărută în secolul I d.Cr., dar a cărei primă redactare este datată în secolul al II‑lea î.Cr. - găsim deja afirmația că Beliar, căpetenia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de foc. Flăcările se vor amesteca haotic „cu sângele, cu apa, cu noaptea, cu vijelia”. La capătul acestei regresii a cosmosului la condiția de haos - regresie provocată de un agent uman, în persoana tiranului eshatologic - se va instaura pacea absolută. Oracolele sibiline, scrieri iudaice, reluate și completate mai târziu de creștini, folosesc legenda lui Nero într‑o campanie de propagandă antioccidentală. Această alegere se datorează probabil ambiguității personalității sale: respingător, pe de o parte, prin biografia sa monstruoasă - matricid, infanticid, incestuos
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Epiphanes. Tema va fi reluată, fără modificări radicale însă de o serie de scrieri intertestamentare. Apocalipsa 13 propulsează mitul lui Nero‑Anticrist, tocmai datorită modificărilor contextului socio‑politic. Nu se insistă prea mult asupra faptului că „poemul” ioanic aparține, asemenea Oracolelor sibiline, valului literaturii de propagandă antiromană inițiată de Orient. Eliberarea creștinilor și victoria finală a lui Cristos sunt puse pe același plan cu condamnarea Romei („Marea Desfrânată”, „Noul Babilon”) și a imperiului occidental. Pe de altă parte, declanșând cea dintâi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]