389 matches
-
și al lui Dionysos. Adrian simte că, de peste tot, primește "semne" (cincisprezece ocurențe ale cuvântului) cu care începe "miraculosul proces de anamnesis". Regăsirea, sub semnul lui Dionis, din final, demonstrează că sensurile converg înspre posibilitatea recuperării beatitudinii primordiale prin doctrina orfică. În contextul apropierii dintre poezie și celelalte arte (sens dezvăluit Leanei care-i va cânta poezia la Viena, orașul muzicii), personajul este o evocare intertextuală a lui Adrian Leverkühn care, ca și artistul laureat, a eșuat în istorie, a fost
Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade by Monica Borș () [Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
sa călătorie prin infern le primește ("Mi se fac semne"), dar, amnezic fiind, nu le poate decripta. Al doilea este la Platani unde în 1930, debutează cu În curte la Dionis, loc care stă sub semnul renunțării la solaritate, la orficul instrument, și la ritualul mistic dionisiac practicat la Floarea -soarelui. Melancolia de la Platani o prelungește pe cea de la Floarea-soarelui. În ultima vreme, când Leana cântă la alte cârciumi modeste ca Albatros, Trei ochi sub plapumă, Dorul Ancuții, Dor mărunt, Scrânciob
Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade by Monica Borș () [Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
fiind interpretat de Leana înainte de dispariție, după revenire și în timp ce-l caută pe Adrian)592. În curte la Dionis, cântat pentru prima oară la Platani, sub semnul umbrei, departe de solaritatea grădinii de vară de pe Popa Soare, are un mesaj orfic care devine limpede în finalul narațiunii: schimbarea omului, ieșirea sa din labirint sunt posibile prin verb și poezie (în Istoria religiilor se arată cum, în concepția tradițională, arta, poezia reprezintă "mijlocul privilegiat nu numai de a comunica o metafizică și
Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade by Monica Borș () [Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
a trăit un grav traumatism psihic, consecința fiind renunțarea la vocația sa de dramaturg. Singura piesă scrisă de el, o tragedie în două acte și cinci tablouri, Orfeu și Euridice, fusese interzisă de cenzură. Povestea lui Pandele relatează "recuperarea eului orfic uitat", căutarea unui moment crucial din existența sa, ocultat de amnezie, moment de intersecție a timpului personal cu cel mitic 664. Anghel D. Pandele este un Orfeu amnezic care se deosebește de Adrian (În curte la Dionis), deoarece nu are
Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade by Monica Borș () [Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
Ghilgameș, Graalul, iar caracterul livresc este atât de pronunțat, încât proza pare a fi făcută din colaje: romanul lui Eugène Sue, călătoria lui Ghilgameș, sfârșitul tragic al geniului eminescian, cunoașterea de tip gordianic 885. Elemente din nuvelă amintesc de escatologia orfică: "La stânga de lăcașul lui Hades, vei găsi un izvor alături de care se înalță un chiparos alb; nu te apropia prea tare de acest izvor. Ci vei găsi un altul: apa proaspătă țâșnește din Lacul Memoriei (Mnemosyne) și paznicii stau acolo
Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade by Monica Borș () [Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
I, De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis, Editura Științifică, București, 1991, p. 355. 528 Idem, Proză fantastică, vol. III, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, p. 183. 529 Lăcrămioara Berechet, op. cit., pp. 229-230: "Leana inițiază în puterea cuvântului orfic, iar ca bachantă epifanizează însuși trupul și sângele zeului". 530 Platon, op. cit., p. 283 (Cratylos, 406 d). 531 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, I, De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis, Editura Științifică, București, 1991, p. 355
Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade by Monica Borș () [Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
1991, p. 355; Sabina Fânaru, op. cit. p. 237. 532 Eugen Simion, op. cit., p. 288. 533 Doina Ruști, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura Coresi, București, 1998, p. 35. 534 Doctrină pe care Platon o împrumută din tradiția "orfico" - pitagoreică (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, II, De la Gautama Buddha la triumful creștinismului, Editura Științifică, București, 1991, p. 183). În Memorii, p. 240, Eliade povestește cum poetul Dan Botta credea că, prin simpozioanele pe care le ținea Criterionul
Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade by Monica Borș () [Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
face imposibilă", căci "opera se nimicește dacă ajunge la punctul ei originar", fiind "pusă la încercare de propria-i imposibilitate"8. Ceea ce Blanchot numește "punct de plecare" către originea și incertitudinea operei este punctul profund obscur către care tinde privirea orfică, "apropierea de acel punct unde nimic nu începe", unde opera este netematizabilă ca orizont al semnificării, un inevident transcendent oricărei teme, înaintea oricărei interpretări. Un punct ideal al adâncimii, "un spațiu unde nimic nu are încă propriu-zis un sens, către
Poetică fenomenologică: lectura imaginii by Dorin Ștefănescu () [Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
spre Îndoială/ Aplecata spre neant” (,,Dezaxare”). Între misterele eleusine și cele orfice, pește golul amețitor, poezia se naște din prăbușirile increatului: ,,În marele gol ce se deschide,/ În marele gol, de pe sârmă subțire/ În prăbușire/ Se pierd păduri nezidite” (,,Pendulul Orfic”). Poemele foarte scurte adună În interogație cheile sensului (,,Utopia”), iar alteori adaugă nuanțe În definirea poeziei Înseși. Câteva ilustrații incluse În carte vin să Întregească mănunchiul de sensuri, asemenea acestui haiku disimulat În inima altei poezii: ,,Sunt că până/ Pe
Mălin: vestitorul revoluției by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1671_a_3104]
-
la fel de sincer în prietenia ce mi-o arată, cum era Conu Miluță, sau Costache Cadețchi, sau Costache Sava, sau Doamna Ani Braeschi. (Ștefan OPREA) Am venit ca să nu mai plec. Când zic spațiu geometric ieșean, mă gândesc la un spațiu orfic. Mitul povestește că Orpheus s-a oprit la jumătatea "drumului", din cauza întoarcerii, o clipă, către Euridice. Cealaltă jumătate de drum, rămasă mută, ni s-a transmis nouă, poeților, spre a lua-o în posesiune, într-o altă experiență a limbajului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
nu te mai vizitează muza transcendentă sau daimonul de origine imanentă, degeaba știința ta de a scrie își dă silința. Rezultatul este o "ființă de hârtie" neînsuflețită. Prin inspirație, îndrăznesc să spun, orice creație este îndumnezeită. Păstrez încă o credință orfică, pe urmele marilor mei maeștri formatori, Blaga și Rilke, pentru care poezia este o stare de grație și iluminare spirituală a ființei. Momentele de iluminare fiind rare, nu pot fi programate. De aceea scriu discontinuu, având lungi perioade de tăcere
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
cu angoasa. Scrisul e o îndeletnicire pe care o faci de plăcere, dar de care ai vrea să scapi la un moment dat, atunci când simți că nu mai e scăpare. E o descensus ad inferos, ca să fiu nițel prețios, de la orfici citire, chiar dacă unii au mai realizat și ascensiunea. În general, de ce ar scrie oamenii poezie, ca să spună cât de frumoasă e lumea? Asta e treaba fotografilor, dar și ei, săracii, realizează astăzi că grotescul, chiar tragicul, este frumusețea terifiantă a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
limbajul însuși. "La Eminescu spune Paul Iruc constatăm o tensiune a visării limbii originare, o căutare a unui nou orfism, de unde, frecvent, o hermetizare a limbajului". Eminescu a fost nevoit să trăiască imaginarul și "privindu-se mereu într-o oglindă orfică, are nostalgia armoniei primordiale". În analiza poemului Povestea magului călător în stele, criticul constată nostalgia trăirii logosului, tinzând a fi un "interpret al semnelor din Cartea lumii". Vorbind apoi de scriitura tragică, constată că și la Eminescu, precum la Rimbaud
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
trăiește visul labirintic ca un drum către unitate, dar în același timp descoperim neliniștea, suferința până la tăcere"). Observând obsesia lui eu în toate expresiile poetice la Eminescu, exegetul urmărește în fapt cum întreaga poezie a acestuia este străbătută de mitul orfic, într-o dimensiune tragică: "Orfismul eminescian este simbolul central al "panoramei deșertăciunilor" lumii", poetul atribuind cântării orfice "calitatea originară a armoniei lumii". Dimensiunea orfică nu este aici doar o plângere a dispariției iubitei, ci primește sensul unui "declin al lumii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
poetice la Eminescu, exegetul urmărește în fapt cum întreaga poezie a acestuia este străbătută de mitul orfic, într-o dimensiune tragică: "Orfismul eminescian este simbolul central al "panoramei deșertăciunilor" lumii", poetul atribuind cântării orfice "calitatea originară a armoniei lumii". Dimensiunea orfică nu este aici doar o plângere a dispariției iubitei, ci primește sensul unui "declin al lumii". Este analizat în detaliu întregul imaginar orfic la Eminescu apa, noaptea, timpul, harfa ("aruncarea harfei în mare implică un destin tragic al civilizației"), ochiul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
este simbolul central al "panoramei deșertăciunilor" lumii", poetul atribuind cântării orfice "calitatea originară a armoniei lumii". Dimensiunea orfică nu este aici doar o plângere a dispariției iubitei, ci primește sensul unui "declin al lumii". Este analizat în detaliu întregul imaginar orfic la Eminescu apa, noaptea, timpul, harfa ("aruncarea harfei în mare implică un destin tragic al civilizației"), ochiul mării etc. Urmărind în paralel acest imaginar la Baudelaire, Mallarmé și la poetul nostru, Paul Iruc se vede îndreptățit a constata că "Eminescu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
dar nu este acel Narcis care se contemplă, îndrăgindu-se de propriul chip, ci, așa cum arăta Julia Kristeva, este vorba de contemplarea Celuilalt din oglindă, care se îndepărtează. A doua direcție, care în nenumărate moduri explicitează opera eminesciană, este mitul orfic. Ceea ce Marcel Raymond observa prin Charles Baudelaire, adică imposibilitatea imitării naturii și "încarnarea propriului eu" al acesteia, începuse în romantism, dar devine abia la poeții postromantici o traversare a unui labirint, ce se referă la natură prin poezie. Eminescu este
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
de Samotrake, Titan al Caucazului, Copil al Lirei de Aur, Cavaler al Fenixului Adevărat, Cavaler al Sfinxului, Sublim Înțelept al Labirintului, Prinț Brahman, Gardian Mistic al Sanctuarului, Arhitect al Turnului Misterios, Sublim Prinț al Cortinei Sacre, Interpret al Hieroglifelor, Doctor Orfic, Gardian al celor Trei Focuri, Custode al Numelui Incomunicabil, Sublim Oedip al Marilor Taine, Păstor Iubit al Oazei Misterelor, Doctor al Focului Sacru, Cavaler al Triunghiului Luminos. Astăzi, binevoind a evita chemarea adresată capcanic prin ecartarea acelor diabolice imagini care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
spirituală și retrăirea marilor sărbători: Paștele în iudaism și creștinism, Ramadanul la musulmani; c) posturile riguroase și permanente presupun renunțarea definitivă la unele alimente și băuturi. Exemple: carnea la evrei și musulmani, alcoolul la musulmani, carnea de orice fel la orfici, pitagoreici, yoghini etc.; d) posturile extreme obligă la reducerea mâncării doar la apă și ostie sfințită pe parcursul mai multor ani. Exemple: medicii calviniști elvețieni relatau cu trimitere la istoria veche cazul unei fete care nu mai mâncase de patru ani
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
intrat încă din perioada preclasică în contact cu egiptenii, persanii sau indienii, de la care au preluat cunoștințe practice de detaliu. Mai mult, el observă numeroase analogii, cum ar fi cele dintre epopeea lui Ghilgameș și poemele homerice, dintre un imn orfic și doctrina hindusă despre identificarea părților universului cu membrele făpturii divine, dintre scepticismul grec și filosofia indiană. Comparatistul cercetează în ce măsură sunt asimilate ideile aparent extrase dintr-un sistem de gândire diferit, pentru a înțelege dacă elementele comune se explică prin
FRENKIAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287088_a_288417]
-
Indiferent de registrul adoptat, exercițiul imaginarului trădează la D. un amestec de umilință și orgoliu care duce la însingurarea pe „insula nimănui”. Poemele, trecute prin vama solitudinii, au o tonalitate difuză, cețoasă, scrise fiind ca pentru sine. Credința în puterea orfică a cuvântului („Un acoperiș plin de îngeri, un pustiu sub cer, / doar cuvântul ieșit pe fereastră ca un bărbat / prins în adulter / spintecă bolta și se răstignește pe cruce iubit.”) îl determină pe poet să se confeseze psalmodic, parcă de-
DORIAN-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286836_a_288165]
-
lumea lui C. nu e numai cea din afară. Pentru că, în priveliștea naturii și în riturile ei, poetul ajunge să priceapă, „liber și de-uimire plin”, misterul sacru al „supremei orânduiri” (O. Goga). Și el i se impune, la modul orfic, ca ritm („Numai zumzetul de-albine [...] / Curge-ntruna, parcă vine / Din adâncul firii pline / De răpaos”), joc și cânt neîntrerupt al materiei („E plin de mișcare pământul / Și cântă și codrul și vântul / Și-o mie de guri”) și al
COSBUC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286434_a_287763]
-
se întruchipează în treimea demon, monarh, mag. De asemenea, visul este și el văzut ca un mod tipic de a crea, cu un rol precumpănitor în poezia erotică eminesciană. Muzica sau cântul îl conduce pe cercetător la considerații despre poezia orfică, așa după cum plânsul e definit ca expresie a melancoliei și a conștiinței tragice a lui Eminescu. Ca tipologie, Alfabetul de tranziție (1986) este o carte înrudită cu I.L. Caragiale față cu kitschul, înfățișându-l pe C. în cea mai autentică
CAZIMIR-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286151_a_287480]
-
textul biblic este Philon din Alexandria. Pentru el, diferența dintre sensul literal și sensul alegoric e similară diferenței dintre corp și suflet: corpul este semnificația literală, sufletul este spiritul invizibil depus în cuvânt. Sensul alegoric, ascuns, este destinat, ca la orfici, celor aleși: numai ei pot întrevedea invizibilul pornind de la indici vizibili infimi. Pornind de la Philon, Origene eleborează teoria celor trei sensuri ale Sfintei Scripturi, care pregătește calea pentru teoria celor patru sensuri. In elaborarea acestei formule a alegoriei, Origene se
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
va comunica, la rândul său, experiența mitului cosmogonic, pe două căi : ezoterică și exoterică. Calea ezoterică este cea a inițierii în misterele mitice ale lumii cosmice, este calea pe care au urmat-o toți marii inițiați ai lumii: magi, șamani, orfici, înțelepți ș.a.m.d. Despre comunicare inițiatică găsim aspecte revelate în operele lui Mircea Eliade. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Humanitas, București, 1992 p. 47: Într-adevăr, una din principalele diferențe ce-l separă pe omul culturilor arhaice
Comunicarea eficientă a omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi by Ștefan Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/694_a_1168]