3,259 matches
-
întrezări lucrurile însele, dar și pentru a sugera că această poezie este implicit conștientă de mijloacele sale, dovedindu-se, în ultimă instanță „teatrală”, tocmai în măsura în care își exibă simplitatea și transparența. Pe scurt, tocmai în măsura în care ne propune, adeseori cu scopuri evident polemice, un camuflaj asemănător aceluia folosit de unele insecte, adevărate „măști ale spaimei” sau doar ale seducției. Termenul de ficțional va fi întrebuințat mai cu seamă pentru a sublinia faptul că o astfel de poezie reușește în ultimă instanță să construiască
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
mai toate experimentele poetice de acest gen din literaturile europene ale secolului XX au fost influențate în mod evident de modelul anglo-saxon. Însă nu este mai puțin adevărat că, în cazul europenilor, se poate vedea cu mai multă claritate caracterul polemic, de reacție, de replică la o întreagă tradiție încărcată de responsabilități în raport cu mitul, cu metafizica și invariantele atemporale. Toate acestea, chiar devenite categorii negative, continuă să exercite o presiune considerabilă. În plus, tocmai prin situarea pe linia de interferență a
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
marilor viziuni. În aceste condiții, nu este greu de înțeles de ce, nu numai marii noștri poeți moderniști (Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia), dar - teribil paradox! - până și reprezentanți ai avangardelor din epoca interbelică s-au văzut nevoiți să își limiteze verva polemică la sfera tematicii și a sensibilității (după cum se știe, cel mai adesea ei contestau temele de inspirație rurală sau convenționalismul conceptului tradițional de natură, fără a fi amenințat vreodată cu adevărat formele estetice). În acest sens, Mircea Martin avea dreptate
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
își manifestă repulsia tocmai față de acele trăsături ale realismului de care, în practica poetică, el însuși s-a lăsat, nu de puține ori, sedus: banalitatea materială, de structură și îndeajuns de evidenta vulgaritate. Dacă citim cu atenție un alt articol polemic, celebru și el în epoca dintre cele două războaie, aparținând de astă dată lui Ion Barbu, nu este greu să constatăm că tocmai aceste reproșuri îi sunt aduse lui Arghezi de către autorul Jocului secund. În „Poetica domnului Arghezi”305, acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
evidența că Arghezi rămâne totuși un poet bine ancorat în modernism, prin viziunea metafizică și intensitatea metaforică a creației sale. Însă ne aflăm, într-adevăr, în prezența unui modernist atât de atipic încât sunt de înțeles și confuziile, și reacțiile polemice, și tot scandalul taxinomic pe care l-a provocat. Ceea ce delimitează de fapt, într-o manieră atât de tranșantă, Ion Barbu în articolul citat sunt de fapt două „continente” ale poeziei, suficient de distincte pentru a justifica eventuale rezerve față de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
a limbajului la convenționalismul emfatic. În ceea ce îl privește pe Victor Valeriu Martinescu, interesantă ni se pare mai cu seamă „insistența obsedantă asupra eului propriu ca realitate dinamică și agent perturbator-mobilizator al «realului»”321, nu lipsită de o evidentă miză polemică și subversivă. Preocuparea pentru discursul poetic sărac în figuri, obsedat de transcrierea detaliului banal, conștiința utilității construcțiilor ample, prozastice în poezie, vor reveni în prim-planul literaturii noastre, în forme apăsate, abia în anii optzeci. Însă chiar și până la acel
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de accente ironice sau autoironice. Întrebându-ne care ar putea fi motivațiile și implicațiile apariției unei poezii de tipul acesta, ne dăm seama că mai importantă decât apetența pentru experiment și fronda de pe tărâmul estetic, rămâne, la Petre Stoica, raportarea polemică la realitatea ceaușistă și la varianta sa „ficționalizată”, distorsionată prin intermediul propagandei de partid. Așadar, în cazul acestei poezii, imixtiunea factorilor social-politici rămâne crucială, chiar dacă acționează mai curând prin ricoșeu. Îndeosebi în volumul Un potop de simpatii (1978), discursul liric face
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
transparența realistă, cât și reflexivitatea modernistă, dar nu pentru a exalta în mod necesar autosuficiența sistemului de semnificare. Fără a respinge importanța unor asemenea premise pentru teoria metatranzitivității, le-am considerat mai curând dependente de valorificarea impulsurilor marginalizate, parodistice și polemice, de logica însăși a succesoratului literar, în literatură totul înfățișându-se până la urmă ca un balans între tendințe contradictorii. Oscilațiile de acest tip antrenează, conformându-se parcă principiului dominoului, și alte consecințe demne de menționat. Astfel, acele puncte de vedere
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
E mulțumit, în fine, când spiritul vindicativ, vioi, pasionat de amănunte trece la o critică comprehensivă, regăsind astfel calea cea bună, calea regală a criticii românești, cea deschisă de Maiorescu. Definiția dată de Lovinescu criticii lui C. (raționalism, intelectualism, spirit polemic, stil exact, voit sec) a fost preluată de toți cei care au scris și scriu și azi despre opera criticului, fără să se observe că stilul nu-i atât de sec și că, în genere, nu-i lipsește criticului „darul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286258_a_287587]
-
destul de fragilă. Desigur, este o viziune naivă asupra rasismului, care nu poate decât să procure o intensă satisfacție psihologică antirasiștilor, clasându-i automat În categoria celor cu o judecată sănătoasă, ba chiar a medicilor. Însă patologizarea inamicului este un procedeu polemic folosit adesea de rasiștii Înșiși. Iar categorisirea rasismului drept boală mintală, pe lângă faptul că neglijează dimensiunea socială a problemei, este Însoțită și de o esențializare: un subiect declarat rasist tinde să fie definit prin esență ca rasist, rasismul Îi este
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
este valabilă, desigur, doar pentru antirasism (extremist sau maximalist), doctrină de luptă care pierde din vedere normele minime ale democrației pluraliste (toleranța, respectul libertății de opinie, practica discuțiilor critice sau a dezbaterilor publice, refuzul violenței etc.) și, mai ales, postură polemică, expresie a unei simple respingeri („a fi contra”), fără să se Îmbine cu vreun proiect socio-politic. Mai pe scurt: antirasismul nu poate fi și nici nu trebuie considerat o politică; el trebuie Însă să Însoțească orice luptă din domeniul valorilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
și a diferitului și, negativ, prin vânarea rămășițelor hitlerismului și ale ideologiei inegalității rasiale. Antirasismul se definește astfel prin simpla inversiune: egalitate și diferență Împotriva inegalității; determinism cultural (sau social) Împotriva determinismului biologic. Însă așa nu ieșim din domeniul postúrilor polemice. Și, mai ales, riscăm să limităm gândirea antirasistă la egalitarismul și ecologia dogmatice, chiar În momentul În care Își face apariția noul rasism, bazat pe absolutizarea diferențelor culturale. De la antirasism la antirasisme Noul rasism ideologic s-a transformat treptat Într-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
libertatea și egalitatea intră mai ușor Într-un domeniu cognitiv. Egalitatea, noțiunea cea mai veche, cunoscută deja de grecii antici (Aristotel, Etica nicomahică, cartea a V-a), dar și cea mai strictă, fiind de esență aritmetică, și libertatea, cea mai polemică, fiind de origine fizică și naturală (Rousseau, Contractul social, 1762), sunt deschise contestării, dezbaterii În contradictoriu, negocierii, din care se naște dreptul. Și una, și cealaltă, gândite În perspectivă, induc o distanță cerută de obiectivitatea rece a raționalului. În plus
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
al radioului și televiziunii și al mediului”. Editat și apoi difuzat de La Documentation française la Începutul anului 1982, raportul prezentat sub titlul Democrația culturală și dreptul la diferență situa aceste propuneri În cadrul unei „politici de reparație istorică”. Această abordare foarte polemică, cu atât mai mult cu cât nici o declarație oficială nu definise limbile regionale, ca să nu mai vorbim de limbile minoritare, nu a fost cel mai bun atu pentru obținerea unui consens larg În privința acestei chestiuni, care punea În discuție unul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
postmodern”, purtător al tuturor ambiguităților postmodernității Înseși. Utilizată cel mai adesea ca slogan, această noțiune a atras până acum destul de puțin atenția specialiștilor În științe sociale. Ea se aplică În principal fenomenelor numite „culturale” și este adesea invocată cu sens polemic În dezbaterile asupra „corectitudinii” ideologice În așa-numitele societăți avansate. O deturnare de sens Conform dicționarului Littré, „metisajul” desemnează „acțiunea de a Încrucișa o rasă cu altă rasă pentru ameliorarea aceleia mai puțin valoroase”, vocabula fiind rezervată În general Încrucișărilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
o putem Închipui”. Fără a-i neglija deloc importanța, trebuie să fim așadar foarte precauți În fața tentației de a utiliza În mod substanțialist identitatea colectivă. Într-o societate atașată de valorile republicane, multiculturalismul este adesea prezentat Într-un mod inutil polemic. Desigur, el reprezintă o tentativă onorabilă de a gândi diferența culturală În sânul societăților democratice. Exprimă o neliniște justificată În fața posibilității de dezagregare a legăturii sociale și, În sensul acesta, merită un studiu amănunțit. Mai important Însă este faptul că
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
mii, dacă adoptăm criteriul lingvistic. Ne propunem aici, pentru a Îmbina simplitatea cu suplețea, să alegem o concepție ternară (politică, culturală și etnică) mai curând decât una binară (civică/etnică sau republicană/comunitară), care este Întotdeauna mai simplistă și mai polemică. Revoluțiile naționale: suveranitate și libertate Națiunea În sens modern s-a născut În Europa occidentală. Pe baza acestei națiuni, ca idee, dar și ca obiect istoric, s-a constituit și s-a consolidat statul modern sub formă de stat-națiune. Celelalte
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
a ordinii sociale. Utopia revoluționară constituie concluzia logică, În domeniul acțiunii antirasiste, a utilizării dogmatice a modelului teoretic menționat. Formarea conceptului de „rasism instituțional”, În Statele Unite, la sfârșitul anilor ’60, a avut loc În chip de reacție critică sau chiar polemică Împotriva reducției psihopatologice a rasismului, care presupune la rândul ei reducerea cognitivă a rasismului la o prejudecată irațională. În urma cercetărilor asupra „personalității autoritare”, a apărut tendința de a atribui manifestările de discriminare sau de afirmare a inegalității rasiale unei minorități
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
de numeroase, pe atât de rodnice (Henriques, 1984). Recunoaștem aici o variantă a modelului colonialist de rasism, ceea ce permite redefinirea acestuia ca un colonialism intern (Blauner, 1969; Pettigrew, coordonator, 1980, p. 238 și urm.; Miles, 1989, pp. 51-52). Oricum, noțiunea polemică de „rasism instituțional” a dat naștere unei noi paradigme: din fenomen minoritar și patologic, ținând de disfuncționalitatea anumitor componente ale ordinii sociale, rasismul devine un fapt majoritar și „normal”, ba chiar un sistem normativ ilustrat de funcționarea instituțiilor și Înscris
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
1997, p. 46). Și presupunem prea curând că problema intenționalității acestor comportamente este rezolvată: intențiile actorilor sunt neglijate aici din principiu, sunt puse Între paranteze. Funcția cauzală este atribuită exclusiv structurii sociale. Iluzia explicativă Îmbracă astfel un uzaj cu dominantă polemică. De aceea, dacă dorim să salvăm modelul, este necesar să-l redefinim de o manieră cât mai restrictivă și să desemnăm prin „rasism instituționalizat” procesele de transformare În rutină birocratică a practicilor discriminatorii. Redefinirea ne permite să evităm mai ales
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
astfel de perspectivă a favorizat conștientizarea limitelor interpretărilor psihopatologice, deși a contribuit la favorizarea și la Întreținerea conștientizării rasismului care acționează Într-o societate democratică presupus exemplară, ea nu s-a transformat În instrument de cunoaștere. Armă a criticii, instrument polemic, dar nu modalitate de obiectivare a unei porțiuni a realității sociale. În ciuda caracterului vag al conceptualizării sale, această categorisire revine periodic În literatura antirasistă savantă, precum și În producția jurnalistică Înveșmântată În retorică „științifică”. Așa se face că judecătorul MacPherson, În
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
ideale” (Apel, 1981, p. 925). Desprinderea din acest joc al limbajului ar Însemna pierderea simțului identității. Cu toate acestea, nu este sigur că trebuie să legăm idealul de comunicare de presupoziția unor norme etice universale. Nu neglijăm oare astfel dimensiunea polemică a actelor de interlocuțiune? Nu ne aflăm, Împreună cu Habermas și Apel, În prezența unui formalism raționalist legat de primatul rațiunii teoretice? Așa cum subliniază Taguieff, „un spațiu populat de o pluralitate de opinii și de «prejudecăți» este locul În care se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
DIVERSITATE, DREPT ȘI CULTURĂ, MULTICULTURALISM, PARTICULARISME/UNIVERSALISM Poportc "Popor" Termenul popor are un caracter ambivalent. Într-un registru unitar, el Înglobează ansamblul indivizilor care se Înscriu Într-un spațiu politic făcând uz de rațiune (poporul suveran). Pe un plan mai polemic, el desemnează fracțiunea cea mai defavorizată a populației, predispusă la răzvrătiri (poporul de rând). Între cele două definiții se observă o tensiune evolutivă. ν În Grecia antică, este privilegiat primul registru: poporul atenian (demos) deliberează În mijlocul ecclesiei; el include doar
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
manifestări de agresivitate: poporul este conceput ca o entitate omogenă care luptă cu entuziasm Împotriva opresiunii străine sau care caută să se apere de amenințările din afară (ibidem, pp. 226-235). Țările neoccidentale se raportează la popor Într-un mod mai polemic, Întrucât statul se afirmă aici mai târziu. Cea de-a patra etapă este parcursă fără ca primele trei să fi fost depășite. De la bun Început, statul trebuie să Își asume „dezvoltarea socială”. Democrația este definită Într-un mod „organic”, Înainte să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
rasiști și paradisul populat de antirasiști se dovedesc uneori nesigure și dificil de recunoscut. „Rasism”: Între o extindere fără măsură și o definire ultrarestrictivă De la sfârșitul secolului XX, cuvântul „rasism” este nu numai folosit adesea, ci și aplicat În mod polemic unui număr enorm de situații. Această folosire extensivă face ca vocabula să nu mai funcționeze decât ca sinonim aproximativ pentru excludere, respingere, discriminare, ostilitate, ură, intoleranță, fobie sau dispreț. Cunoaștem multiplele sale expresii curente: de la „rasism anti-tineri” sau „anti-femei” la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]