1,723 matches
-
se aleagă pe sine. Poetul, deopotrivă acasă în Roma lui Ovidiu, Alexandria lui Kavafis, Parisul lui Villon, Londra Beatles-ilor și desigur în Banatul vestitei Aktionsgruppe, nu putea să nu-și contureze un profil pentru lumea globală. Al. Cistelecan vorbește, în postfața antologiei AULA, despre drumul "de la lehamite la voluptate" al acestui "grefier ataraxic al biografiei dezeroizate și plate", de întinerirea "poetului decepțiilor, al zădărniciilor și al lipsei de sens". Nicolae Manolescu evocă "aspectul granulat" al caligramelor, iar Ion Bogdan Lefter (care
Secvențe pentru violon d’encre by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/7335_a_8660]
-
eronate privitoare la tradiția biblică românească, sunt vizate în detaliu și argumentat, în primul rând, erorile respective din recentul Dicționar general al literaturii române, cu restabilirea, în fiecare caz, a adevărului informației sau a corectitudinii interpretării. În fine, într-o Postfață, plasată (cam bizar) după impunătoarea secțiune a bibliografiei și după rezumatul în limba franceză, autorul recunoaște că tradiția biblică românească fiind încă un vast domeniu departe de a fi explorat exhaustiv, d-sa n-a făcut decât să expună "câteva
Cultura cuvintelor by Radu Ciobanu () [Corola-journal/Journalistic/7154_a_8479]
-
Lovinescu îl preia, nu fără maliție, pentru a pune în oglindă textul, modest, și meritele ce i s-au scos. Aducându-i împreună pe acești trădători ai scrisului, Lovinescu pare că i-ar ierta. În realitate, cel mai mult prin postfața scribului, alter-ego, Anonymus notarius, se scuză doar pe sine.
Fiii risipitori by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/4933_a_6258]
-
nume de cod și identități adevărate sau false, pe scurt, de a perverti destine, chiar și postum. Teama difuză de ce-aș fi putut găsi în carte s-a risipit la lectură, căci, după cum subliniază apăsat și Sorin Lavric (în postfață, la p. 339), e dincolo de orice dubiu că Noica nu a colaborat cu Securitatea. Chiar dacă, fiind o personalitate culturală de mare audiență și autoritate -Adrian Marino vorbește undeva de un Fuhrerprinzip Noica, ceea ce, desigur, e o exagerare -, s-a aflat
Noica în dosarele Securității by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6017_a_7342]
-
probabil conștient, l-a agasat și i-a măcinat nervii, împuținându-i resursele destinate culturii. Dar, privind retrospectiv, nu aș fi așa sigur că, în durata lungă a filosofiei, securiștii au învins. Cum, iarăși, remarcă Sorin Lavric în remarcabila sa postfață (și tot la p. 339), victoria lui Noica rezultă din faptul că tot maldărul de documente pe care, zeloasă, le strânge Securitatea în dosarul cărturarului, nu alcătuiește viața acestuia. Citindu-le cap-coadă, nu aflăm nici măcar schița unei eventuale biografii: „obiectivul
Noica în dosarele Securității by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6017_a_7342]
-
Paris crăpați, nemaiputându- se transcrie pe discuri obișnuite conținutul lor. Înregistrările efectuate de Hubert Pernot și editate, sub forma prezentei culegeri, de către Constantin Eretescu, prezintă interes nu numai pentru relațiile româno-franceze în materie de folcloristică (foarte bogate, după cum rezultă din postfața lui Iordan Datcu). În primul rând, avem de-a face cu niște înregistrări folcloristice „culte”. Pentru că, realizate la București, în localul Universității, între 27 septembrie și 28 octombrie 1928, cu participarea a circa 75 de subiecți, ele nu au neapărat
O pagină inedită în relațiile literare româno-franceze by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/5959_a_7284]
-
Insist asupra acestei idei. Petre Stoica e un poet a cărui misiune se încheie abia atunci când cititorii cărților lui ridică ochii de pe foaie. Nu mai devreme. Democrația nu e doar a limbajului. E și a lecturii. Neobservând, în foarte avizata postfață a Polifoniei nopții, această înclinație spre dialog, Cornel Ungureanu comite o eroare. Poate singura. Criticul timișorean consideră, deci, volumul Piața Tien An Men II mai degrabă o concesie făcută de autor jurnalismului militant decât un act de poezie autentică. Tocmai
O antologie și jumătate by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5737_a_7062]
-
este aceea care îl înrăiește - a devenit și mai discutabilă decât pe vremea când a fost lansată. Ar fi fost de altfel greu să găsească un exemplu mai nepotrivit pentru a o demonstra. „Decizia a fost luată - explică el în Postfață: După Iisus, Hitler. Umbra urmează luminii. întrucât, în Evanghelia după Pilat, am studiat ispita iubirii, sunt dator față de mine însumi să cercetez ispita răului. întrucât în uman, nu în inuman, au avut loc și Iisus și Hitler, umanismul meu nu
Hitler sau Adolf? by Felicia Antip () [Corola-journal/Journalistic/6054_a_7379]
-
de echilibrată în tensiunile ei interne, să fi avut o oricât de discretă încărcătură polemică. Să se fi opus, așadar, de la bun început exceselor verbale de genul beției de cuvinte sau limbii de lemn. Iată cum sună paragraful final al postfeței de atunci (numită, ludic, Dicțiunea ideilor, un manifest în loc de postfață), păstrată în ediția de astăzi: „Se înțelege din tot ce am spus până acum că dicțiunea care ne interesează nu înseamnă pronunție neapărat festivă, ci răspicare firească, adecvare continuă. Nimic
Semnal de alarmă by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6164_a_7489]
-
oricât de discretă încărcătură polemică. Să se fi opus, așadar, de la bun început exceselor verbale de genul beției de cuvinte sau limbii de lemn. Iată cum sună paragraful final al postfeței de atunci (numită, ludic, Dicțiunea ideilor, un manifest în loc de postfață), păstrată în ediția de astăzi: „Se înțelege din tot ce am spus până acum că dicțiunea care ne interesează nu înseamnă pronunție neapărat festivă, ci răspicare firească, adecvare continuă. Nimic declamativ așadar, întrucât ceea ce se declamă e întotdeauna anterior declamației
Semnal de alarmă by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6164_a_7489]
-
reflexe, prefață de Alexandru Paleologu, îngrijirea textelor, notă asupra ediției și notă asupra ediției de Ștefăniță Regman, postfață de Emil Hurezeanu, București, Editura Curtea Veche, 2011, 128 pag. Oprefață (de Alexandru Paleologu), o notă asupra ediției (de Ștefăniță Regman), o postfață (de Emil Hurezeanu) și, în sfârșit, câteva rânduri pe clapete (de Nicolae Balotă) însoțesc acest volum de o sută și ceva de pagini. Nu e cam mult? Și, mai ales, nu e cam mult pentru o carte de, până la urmă
Spirite. Critice by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4837_a_6162]
-
literare, între care și cea a programului pentru artiști la DAAD, unde i-a fost publicat eseul intitulat „Țeasta mea neagră” în 2003, un text tulburător despre aventurile unui „cranionaut”, declanșate de situații, experiențe livrești, amintiri și întîmplări bizare. În postfața acestui eseu tradus în germană, poetul Durs Grunbein schițează și un portret al lui Aris Fioretos, denumindu-l „prietenul meu însetat de cărți” și își amintește că, întrebîndu-l cum poate fi recunoscut un prieten, răspunsul primit a fost următorul: „Prin
Aris Fioretos: „Migrația este experiența majoră a secolului XX“ by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/4844_a_6169]
-
în sumar doar ... 99 de poeme, fără ca titlul inițial să fie modificat (redactorul cărții: Petre Năvodaru, prietenul Dvs. și socrul scriitorului disident de mai târziu, Paul Goma)! Așa apare și în ediția T. Arghezi, Versuri, vol. I-II, ediție și postfață de G. Pienescu, cu o prefață de Ion Caraion, Editura Cartea Românească, București, 1980. Unul dintre poemele eliminate a fost Aci, la noi (cu aluzii la ocupanții ruși), care a fost reprodus abia după 1989, în ediția Tudor Arghezi, Pagini
Sorin Toma (redactor-șef al „Scânteii“ între 1947-1960): „Articolul despre poezia lui Arghezi, l-am scris din însărcinarea conducerii superioare de partid” () [Corola-journal/Journalistic/5201_a_6526]
-
cuvînt încetățenit de trecerea vremii. Numai că Baudrillard nu ar fi spus niciodată despre sine că e sociolog, cum nu ar fi afirmat nici că e existențialist, ci mai curînd „gînditor radical”, ca să folosesc o sintagmă care apare chiar în postfața volumului de față. Oricum, din transcrierea textului pe care l-a spus în fața camerelor de televiziune a ieșit acest mic volum retrospectiv, pe care îl putem privi ca un rezumat de genul Baudrillard par lui-même. Prin urmare, avem privilegiul de
Lumea ca simulacru by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5228_a_6553]
-
reacție hrănită de o dezabuzare tardivă: nu e ușor să recunoști la bătrînețe că toate insurecțiile la care te-ai dedat în anii tinereții nu au folosit la nimic bun. Baudrillard nu e un gînditor radical, așa cum se declară în postfața cărții, ci un relativist sceptic căruia lipsa unui reper transcendent îi insuflă sentimentul unei catastrofe iminente. Sub unghiul gimnasticii minții, volumul e de citit grație efortului pe care îl cere parcurgerea piruetelor dialectice, dar în privința ideilor care îți rămîn în
Lumea ca simulacru by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5228_a_6553]
-
-o deliberat, pentru că "romanul" se cere citit pentru modernitatea lui, pentru valoarea lui artistică indubitabilă, de către cei ce caută literatură autentică. Mă raliez, altfel spus, ultimei fraze a prefeței dlui D. Micu (chiar dacă i-ar fi stat mai bine ca postfață): "Scriitoare pe deplin formată, sunt sigur că Roxana Pavnotescu va deveni un nume de rezonanță în literatura română" (p. 11).
Mit și demitizare by A. Gh. Olteanu () [Corola-journal/Journalistic/6649_a_7974]
-
în corpul volumului, de comentariile aplicate ale unor reputați critici literari și poeți: Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Andrei Zanca, Barbu Cioculescu, Nina Cassian, Vasile Baghiu. În fine, la finalul grupajului iov în funicular, Constantin Abăluță însuși scrie "un fel de Postfață" legată de intențiile acestui volum și de importanța sa din punctul de vedere al autorului. Să mai spun doar că grupajul iov în ascensor este alcătuit din poeme propriu-zise, în vreme ce iov în ascensor are ca notă definitorie poemele în proză
Tristețea orfevrului by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/6669_a_7994]
-
de știință și de artist, par a fi inseparabile de vreme ce au marcat atât de evident Ultima gară, încât cartea a fost percepută ca un hibrid, un "docu-roman", dar, după modesta-mi opinie, fiind mai mult "docu" decât roman. Într-o Postfață în care autorul simte nevoia să se explice - e semnificativă chiar această nevoie de a se explica - el mărturisește că ideea de a scrie Ultima gară e consecutivă descoperirii într-un anticariat din Neapole a jurnalului lui Valentin Bulgakov, ultimul
Un „docu-roman“ by Radu Ciobanu () [Corola-journal/Journalistic/6744_a_8069]
-
veridice. Chiar eterna problemă care apare când occidentalii abordează subiecte rusești, aceea a modului în care a fost înțeles sau intuit "sufletul slav" nu se pune aici, unde nu autorul, ci personajele vorbesc prin propriile documente. Parini recunoaște în aceeași Postfață că a mai "ajustat" citatele din Tolstoi. Probabil și din ceilalți protagoniști. E vorba însă de o "ajustare" stilistică, nu de fond, așa că reflecții precum "Exilul este o mare instituție rusească" sau "Superioritatea rasei slave asupra israeliților e cunoscută de când
Un „docu-roman“ by Radu Ciobanu () [Corola-journal/Journalistic/6744_a_8069]
-
scrierii romanului Atemschaukel: Oskar Pastior. Cu modestie, cu o implacabilă limpezime a ideii și claritate a frazei, fără emfază, fără patos, cu vibrația unei emoții ascunse, abia perceptibilă în inflexiunile vocii, Herta Müller a ținut, ca de altfel și în postfața romanului, să explice de ce această mare carte, îi aparține și lui Oskar Pastior, căruia nu i-a mai fost dat să aibă parte de bucuria Nobelului. Mi-am reamintit, ascultînd-o, de relatarea publicată într-un ziar berlinez, a sărbătorii care
Convorbire cu HertaMüller - Foamea de adevăr și de literatură by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/6514_a_7839]
-
își deplângea castrarea din ordinul unchiului iubitei lui. In anul 2000, această Historia calamitas avea să fie rescrisă de Ștefan Zicher din Oradea ca o meditație despre efemer și zădărnicie, despre absurd și paradoxal. Am avut onoarea de a scrie postfața la Abélard, o tulburătoare narațiune poetică pe care aș dori s-o văd tipărită din nou pentru cititorii din toată țara. In atmosfera Renașterii, Dante, Petrarca, Montaigne, Erasmus, Shakespeare, s-au descris și confesat fățiș (în jurnale, eseuri personalizate, autoportrete
Eu, naratorul și tot eu, protagonistul by Felicia Antip () [Corola-journal/Journalistic/6459_a_7784]
-
aici poate fi cunoscută prin simțuri, esențele de dincolo cer iluminare divină. Altfel spus, oricît de mult te-ai strădui să cunoști, dacă n-ai parte de o coborîre a harului, nu vei ajunge să surprinzi esențele celeste. Potrivit eruditei postfețe a Anei Irimescu, în gîndirea lui Mathaeus se încrucișează motive aristotelice, augustiniene și avicenniene, cu formularea unei analogii avînd rostul de explica autocunoașterea. Conform acestei analogii, cunoașterea de sine a sufletului seamănă cu actul vederii, căci așa cum vederea are nevoie
Vetustele și desuetele by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6370_a_7695]
-
un supliciu de răbdare chinuită, silit cum este să asiste la o procesiune de expresii pe care le respinge spontan, din lipsă de afinitate intuitivă. Iar lacuna e de găsit nu doar în textul scolastic, dar și în comentariul din postfața traducătoarei. De pildă, e anevoie să simți vreun dram de satisfacție intelectuală dînd peste fraze ca: „Cunoașterea quidditativă a nonființei nu necesită existența obiectului, fapt pe care Mathaeus îl demonstrează în trei moduri, pornind de la analiza quiddității, a intelectului și
Vetustele și desuetele by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6370_a_7695]
-
și închise ochii." (p. 90) Paulescu moare pe 17 iulie 1931 din cauza unui cancer la vezica urinară. Prima parte a volumului cuprinde texte despre Paulescu, iar a doua parte o crestomație de texte ale medicului. Biobibliografia lui Răzvan Codrescu și postfața părintelui Galeriu marchează împlinirea, în 2009, a 140 de ani de la nașterea lui Paulescu.
Cercetătorul creștin by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6091_a_7416]
-
interesante (și de fapt mai sincere) sunt în acest sens amintirile lui Cornel Burtică (Culpe care nu se uită, dialoguri cu jurnalista Rodica Chelaru, apărute tot la Curtea Veche în 2001, cu un cuvânt înainte de Adrian Cioroianu și cu o postfață de Dan Pavel). Spre deosebire de Popescu, Burtică s-a despărțit de clica lui Ceaușescu încă din anii ’80, a fost mazilit asemeni unui Virgil Trofin. Comparat cu destinele unor Burtică și Trofin, chiar Janos Fazekas, cel al lui Popescu se definește
Marele Pontif al religiei politice ceaușiste by Vladimir Tismăneanu () [Corola-journal/Journalistic/4732_a_6057]