KorAP: Find »[drukola/base=pronominal & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...13 14 15 ...43 >

1,071 matches

Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799

b'. *profesorul și elevul însuși Acordul în gen și număr se face la fel ca la demonstrativul postpus sintagmei coordonate: genul transmis prin acord este masculinul la animate, iar la inanimate, în multe situații, genul de acord este femininul. Formele pronominale de întărire se acordă și în persoană, respectând ierarhia acordului în persoană care există și la acordul verbului-predicat: (256) a. eu și tu înșine / însene b. tu și Ion înșivă c. eu și Maria înșine / însene etc. Exemplele de mai

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
nu este însă de marcare a coeziunii în cadrul grupului sintactic, ci de marcare a relației anaforice dintre forma de întărire și antecedent/subsecvent, contribuind la identificarea semantico-referențială a celor două entități coreferențiale". Prin urmare, acordul acestor forme este de tip pronominal, nu adjectival. 3.9. Coordonarea copulativă prin alte elemente decât și 3.9.1. Nici... nici... Grupul corelativ nici... nici... are un rol cumulativ, aditiv, exprimând o excludere a ambilor termeni, nu doar a unuia dintre ei. Prin urmare, din

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
acesta nu este niciodată exprimat distinct. Ar trebui să admitem existența unor ononimii generalizate, iar acest lucru este problematic deoarece omonimiile sunt, de obicei, restrânse la anumite cuvinte sau clase morfologice. O altă problemă pentru această ipoteză o ridică sistemul pronominal. În general, limbile naturale tind să exprime mai multe opoziții de gen în sistemul pronominal decât în cel substantival (cf. Corbett, 1991). De exemplu, în engleză și în scandinavă doar pronumele personal are gen (trei valori în engleză: masculin, feminin

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
acest lucru este problematic deoarece omonimiile sunt, de obicei, restrânse la anumite cuvinte sau clase morfologice. O altă problemă pentru această ipoteză o ridică sistemul pronominal. În general, limbile naturale tind să exprime mai multe opoziții de gen în sistemul pronominal decât în cel substantival (cf. Corbett, 1991). De exemplu, în engleză și în scandinavă doar pronumele personal are gen (trei valori în engleză: masculin, feminin, neutru; două în limbile scandinave: feminin și masculin). În limba română, pronumele neutre nu au

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
neutrul anaforic (sau deictic), nici pentru cel "natural". Pronumele neutre anaforice sunt cele care reiau anaforic un substantiv de genul neutru. Ele pot fi folosite și în contexte deictice, raportate la un referent denumit de un substantiv neutru. Aceste forme pronominale sunt omonime cu formele masculine la singular și cu cele feminine la plural. Unii lingviști consideră că nu este vorba de un acord propriu-zis, ci de o "concordanță" formală, iar alții consideră că aceste pronume se acordă cu substantivul antecedent

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
cele care nu reiau un substantiv de genul neutru. Ele sunt folosite pentru a relua conținutul unei propoziții sau al unui text (deci un GCompl). Ele pot fi numite și "anominale", având în vedere lipsa unui antecedent nominal. Aceste forme pronominale sunt omonime cu formele de feminin. Forma de masculin singular nu se poate folosi cu această valoare: (3) a. Dan a emigrat? Asta nu o știam. / * Ăsta nu îl știam. b. N-am spus-o eu. / * Nu l-am spus

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
formă de feminin, dar se acordă la masculin: (5) a. Asta e imposibil / *imposibilă. b. Că vor să mărească din nou taxele, asta mi se pare incredibil / *incredibilă. Pe baza acestui comportament în acord, s-a afirmat că aceste forme pronominale sunt lipsite de gen (cf. Cornilescu, 2000; Giurgea 2008, 2009). În engleză, unde pronumele personale de persoana a III-a singular au forme pentru masculin, feminin și neutru, se folosește forma de neutru a pronumelui personal în unele dintre aceste

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
forme pentru masculin, feminin și neutru, se folosește forma de neutru a pronumelui personal în unele dintre aceste contexte cu neutru anominal, alături de forma de demonstrativ (fără gen) this. Germana și latina, limbi în care există genul neutru, au forme pronominale de genul neutru, pe care le folosesc în contextele anominale: (6) a. I knew it! (= O știam!) - engleză b. Ich glaube es nicht - germană Eu cred es nu (es este un pronume neutru) "(Asta) nu o cred" c. Nonne mauis

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
phi și nu trebuie să se acorde cu subiectul: (7) Să pleci mai devreme e bine.. (8) A greși e omenesc. Adoptarea acestei ipoteze ar rezolva și problema lipsei unor forme speciale pentru neutru. Rămâne însă o problemă, în domeniul pronominal, unde pronumele neutre anaforice și cele anominale au forme diferite (masculin vs. feminin). Dacă substantivele neutre sunt lipsite de gen, și pronumele coreferențiale cu ele sunt lipsite de gen, ceea ce se traduce prin utilizarea formei de masculin. În același timp

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
1916), Meillet (1912), Kuryłowicz (1964), Watkins (1969), Szemerényi (1989) - vezi Fuß (2005: 2). Prin reconstrucția formelor proto-indoeuropene, s-a observat similaritatea dintre pronume și morfemele de acord ale verbului (cele care exprimă acordul cu subiectul). Prin urmare, gramaticalizarea unor elemente pronominale și transformarea lor în mărci de acord este un fenomen atestat istoric. Întrucât procesele de gramaticalizare au un caracter ciclic, analizarea cliticelor pronominale ca mărci ale acordului s-ar încadra în acest "traseu" istoric al pronumelor: pronume > clitic > marcă de

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
și morfemele de acord ale verbului (cele care exprimă acordul cu subiectul). Prin urmare, gramaticalizarea unor elemente pronominale și transformarea lor în mărci de acord este un fenomen atestat istoric. Întrucât procesele de gramaticalizare au un caracter ciclic, analizarea cliticelor pronominale ca mărci ale acordului s-ar încadra în acest "traseu" istoric al pronumelor: pronume > clitic > marcă de acord. Caracterul ciclic acestui fenomen pentru acordul subiect - predicat se poate observa în franceză, dacă considerăm că dublarea subiectului în franceza orală contemporană

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
referentului. Prin urmare, o constrângere privind particularitățile semantice ale complementului direct caracterizează și utilizarea conjugării obiective (definite) în maghiară, și dublarea clitică din română. Pentru maghiară, s-au propus și analize conform cărora mărcile conjugării obiective ar fi de natură pronominală (un pronume încorporat), nu mărci de acord (vezi Coppock și Weschler, 2009, unde sunt citați pentru această analiză Szamosi, 1994 și den Dikken, 2006). (iii) Argumentul simetriei cu relația dintre verbul-predicat și subiect. Așa cum relația dintre argumentul subiect (complementul extern

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
acord, s-ar oferi o soluție pentru fenomenul dublării clitice, care ridică, de altfel, numeroase întrebări, legate de unicitatea argumentului (un verb nu poate avea două complemente directe sau două complemente indirecte în dativ). 4. Criterii de distingere a cliticelor pronominale de mărcile de acord Acceptând că verbul se poate acorda cu complementele și că în română cliticele ar putea fi mărci ale acestui acord, trebuie să găsim niște criterii pe baza cărora să decidem dacă în română cliticele de dublare

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
Cu alte cuvinte, trebuie să stabilim în ce moment al procesului de gramaticalizare ne aflăm. Într-o carte având ca subiect dezvoltarea mărcilor de acord, Eric Fuß (2005: 132 sqq.) propune câteva criterii sintactice și morfologice de distingere a cliticelor pronominale (propriu-zise) de mărcile de acord. Vom discuta aceste criterii mai întâi în legătură cu dublarea complementului direct, apoi în legătură cu dublarea complementului indirect. Această tratare separată este motivată de faptul că sunt condiții și contexte diferite de dublare pentru cele două complemente. 4

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
rol emfatic. b. Credo che il tuo libro, loro lo apprezzerebbero molto. (italiana standard) - cliticul dublează un topic care a fost mutat la periferia stângă a propoziției. Existența unor restricții contextuale (semantice sau pragmatice) arată că elementul clitic are valoare pronominală. Dacă elementul clitic își pierde valoarea stilistică sau semantică, cu timpul, prin utilizarea îndelungată și frecventă, el poate să fie folosit în tot mai multe contexte și, în cele din urmă, să devină obligatoriu în orice context. Dacă se ajunge

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
obligatoriu în orice context. Dacă se ajunge la acest stagiu, cliticul trebuie reanalizat ca o marcă de acord. Prin urmare, distribuția cliticului este un criteriu pentru stabilirea statutului său categorial: dacă dublarea este opțională, atunci cliticul este încă un element pronominal; dacă dublarea este obligatorie, atunci probabil cliticul a fost reanalizat ca o marcă de acord (Fuß, 2005: 133). În română, fenomenul dublării clitice are un caracter opțional, fiind prezent în contextele în care nominalul argument are anumite trăsături semantice, de

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
unui nominal indefinit sau non-specific În multe limbi, cliticele de dublare precum și nominalul argument primesc o interpretare +definit sau +specific 166. Conform lui Fuß (2005), această observație legată de distribuție se poate transforma într-un criteriu de distingere între clitic pronominal și marcă de acord: dacă este posibil ca nominalul dublat să fie indefinit sau nonspeciﬁc, atunci elementul clitic reprezintă o marcă de acord. La Fuß (2005) nu apare distincția între definit și specific, cele două sunt date ca sinonime. Însă

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
de încadrare categorială. În general, se acceptă faptul că acordul parțial sau antiacordul sunt caracteristici care se regăsesc doar la mărcile de acord (propriu-zise) - ca într-o serie de dialecte italiene nordice, irlandeză și arabă standard - dar niciodată la elementele pronominale propriu-zise, care întotdeauna se acordă complet cu antecedentul lor. Potrivit acestui criteriu, dacă elementul clitic manifestă antiacord sau acord parțial, el ar trebui analizat ca o marcă de acord. Acest fenomen se întâlnește în unele dialecte italiene nordice sau retoromane

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
aștept g. iată-l; iat-o; uite-l; uite-o h. pardesiul verde-l vreau i. bunica-l face Pe baza acestui criteriu trebuie să conchidem că în română cliticele de dublare a complementului direct își păstrează caracterul de clitice pronominale, nu pot fi încadrate în clasa afixelor. (ii) Rezultatele morfofonologice ale atașării la gazdă Al doilea criteriu se bazează pe observația că rezultatele morfofonologice ale atașării cliticului la gazdă sunt de obicei foarte regulate și nu duc la apariția unor

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
morfologică a gazdei, prin urmare, conform acestui criteriu, nu putem spune că ele au devenit mărci flexionare. (iii) Golurile sau uniformizările din paradigmă Golurile sau uniformizările din paradigmă sunt mai frecvente sau mai obișnuite la mărcile flexionare decât la elementele pronominale. Conform lui Roberts și Roussou (2003: 180, via Fuß, 2005), dispariția distincțiilor de persoană și număr din paradigma pronumelor în anumite dialecte italiene nordice (veneto), care manifestă identitate de forme la pers. I sg., pers. I pl. și pers. a

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
distincțiilor de persoană și număr din paradigma pronumelor în anumite dialecte italiene nordice (veneto), care manifestă identitate de forme la pers. I sg., pers. I pl. și pers. a II-a pl., ar fi un argument pentru reanalizarea acestor clitice pronominale drept realizări ale acordului. În română, cliticele de dublare a complementului direct au forme speciale pentru fiecare persoană și număr, iar la persoana a III-a, au forme speciale pentru gen: mă, te, îl, o, ne, vă, îi, le. Pe

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
la termenul la care se poate atașa cliticul, acest criteriu se referă la poziția față de verb, în cadrul complexului verbal. Există o ierarhie între pronume, clitice și afixe în funcție de gradul lor de libertate de mișcare. Pronumele pot ocupa diverse poziții, cliticele pronominale sunt limitate la anumite poziții structurale sau anumite gazde, dar își pot uneori schimba pozițiile în interiorul complexului clitic, iar mărcile de acord nu manifestă nicio variație, în mod tipic, ocupând poziții fixe în interiorul domeniului flexionar al verbului. Cliticele de dublare

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
un mijloc de a atribui caz nominalului. Cliticul și nominalul dețin același rol tematic. (iv) În structurile cu complement direct antepus și cu dublare, cliticul marchează poziția noncanonică a complementului, care este antepus, fiind topicalizat. Poziția canonică este postverbală. Cliticul pronominal este inserat pentru a exprima cazul nominalului antepus, care este într-o poziție nespecifică și al cărui caz nu este marcat prin prepoziția gramaticalizată pe (deoarece nu este +personal): (35) a. Scaunul l-am rupt. b. *Scaunul am rupt. (v

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
1999, via Van Peteghem, 2003-2004, Cornilescu și Dobrovie-Sorin, 2008). Cliticul se deplasează spre verb pornind din GD extins. Un argument ar fi similaritatea formală dintre clitic și determinant în limbile romanice, explicabilă prin originea lor comună: articolul definit și cliticul pronominal au la bază pronumele demonstrativ latinesc illum, illa. Analiza propusă ar capta și faptul că nominalul complement din structurile cu dublare este +specific. Trăsătura de specificitate se asociază adesea cu articolul definit, fără ca între ele să existe o suprapunere exactă

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
scrisă, într-un registru mai puțin îngrijit. 1. Grupul nominal 1.1. Dezacordul în caz al adjectivului feminin, singular În emisiunile monitorizate, frecvența dezacordului adjectivului feminin, singular, în cazul genitiv sau dativ, depinde de tipul de adjectiv: propriu-zis, participial sau pronominal. 1.1.1. Adjectivul propriu-zis La adjectivul propriu-zis, dezacordul în caz nu este foarte frecvent în limba vorbită actuală. Dezacordul se produce inclusiv când substantivul-centru și adjectivul sunt adiacente: (1) bordul navetei ultrarapidă de luptă (Antena 1, 17.V.2008

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]