426 matches
-
În Încăpere intră un bărbat ce părea a avea În jur de cincizeci de ani. Era slab, avea obrajii scofâlciți, iar hainele Îi erau peticite. Dacă era negustor, se gândi tânărul, atunci afacerile nu-i mergeau tocmai bine. Omul se prosternă cu fruntea la pământ, cerând să fie ascultat. - Te ascultăm, spuse Amir În turcește. În cuvinte destul de greu găsite din cauza emoției, negustorul descrise o după-amiază În care mulțimea se Îmbulzise În fața palatului, iar apoi pe străduțele din jur se dăduseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
extirpat glanda ce adăpostește credința? Dacă Dumnezeu nu crede În nimic, tu cum poți crede În el? De ce are Dumnezeu nevoie de tine? Nu cumva tocmai ca să te rogi În locul lui? Și, În fond, În fața cui ar trebui să se prosterneze Dumnezeu? În fața cui să cadă În genunchi? În fața lui Însuși? N-ar fi acesta un semn al unei exagerate iubiri față de sine? N-am avea de-a face cu un Dumnezeu cam iubitor de sine?“, continuă să se frământe Mașa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
să se lumineze, după care continuă: „Dar, În fond, credința se oprește la Dumnezeu, fiindcă dincolo de Dumnezeu, la care ne Închinăm noi, nu e un nici un alt Dumnezeu la care să se Închine la rândul său Dumnezeul În fața căruia ne prosternăm?“. Întrebarea pe care și-o puse Mașa o Înspăimântă de-a binelea. „Oare am dreptul să-mi pun astfel de Întrebări? Își spuse ea. Oare nu cumva, gândind astfel, Încep să mă Îndoiesc de cele sfinte și să mă las
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
la cot cu el, i se ondula ca o mască În fața ochilor, În semn de reproș, având imprimată pe trăsături semnele unei profunde melancolii. Magistrul plecase de mult dintre cei vii, dar umbra sa mai stăruia la Corso. „Eu zac prosternat la statuia vergină pe malul piscinei secrete cu lotuși...” Noimann zăcuse Într-un havuz, Înconjurat de tăvi și pahare. Servise șampanie și stridii. Și creveți de mare. Pentru ce acest dezmăț? La ce bun atâta Îmbuibare? „În cupe de marmură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Înaintând prin nămolul propriei sale existențe, până ajunsese la un liman... Un liman confuz, unde timpul și spațiul zăceau sparte În bucăți, amestecându-se cu scrumul și amintirile unor Întâmplări care s-au desfășurat aievea sau În vis. Noimann-cruciatul se prosternase la picioarele unui alt Noimann, Învingătorul. Statuia vergină Îl reprezenta În chip de Napoleon. Un Napoleon tronând peste munți de sticle golite și pahare. Sub picioarele lui Napoleon zăceau și Noimann, și Lily Fundyfer și inginerul Edward. Bărbia sa se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
sfârșit Învinsă. Penitentul trăia un moment triumfător. Acum el era cel care Își bea liniștit păhărelul de coniac Alexandrion, ridicându-și de pe tâmple șuvița rebelă. Acum el era cel care Își stingea țigara de foi de fruntea celuilalt Noimann, care, prosternat la picioarele sale, Îi cerea Îndurare. Cravașa se ridica și cobora. „Așa, așa”, murmura celălalt Noimann, care fusese cinic și care acum Își ispășea pedeapsa. „Aici, aici”, gâfâia aceeași voce, mimând extazul. Oare simțise, Într-adevăr, Noimann ceea ce simțea Mathilda
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
astfel merg doar lunaticii, duși peste abisuri de mâna Atotțiitorului, de o cutezanță care nu vede hăurile, de o nesăbuință ce vine dintr‑o credință ancestrală, de forța păgână a trupului În care Încă mai dăinuie credințele străbunilor care se prosternau În fața lunii; mersul lor cu mâinile Întinse În față vine de la adorația păgână a zeiței Luna, de unde erau chemați de sufletele strămoșilor, iar umbletul lor era chemarea sângelui, chemarea vremilor, de aceea el nu s‑ar fi Încumetat să scoată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
ce se înmulțește prin sine însăși. Profesorul încremeni de uimire față de cele auzite. Apoi, se înfoie de entuziasm și își ridică amândouă brațele către streașine de frunzișuri, pe unde săgetau zborurile multicolore de păsări cu falnice penaje. Gata să se prosterne dinaintea Vânătorului O'Piatră, Profesorul glăsui: O!... limbă magică, aurită fii de gloria științei! Vânătorul așteptă ca Albert să se reculeagă din faza lui de proslăvire. Nu e așa, Albert rosti el cu dezmierdare că tâlcul acestei pravile umple de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
umilitoare poziții, trecând apoi la o gelozie pe care nu o mai Încercasem și la sentimentul de decepție că existența mea de până atunci fusese complet lipsită de plăceri și delicii. Am simțit dintr-odată dorința impetuoasă de a mă prosterna la picioarele acestei femei. Era o dorință pe care o resimțeam atât de viu, oricât aș fi vrut eu să Îi neg realitatea, și asta mă deprima atât de tare Încât Îmi venea să plâng ca un copil Încuiat afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
curgeau valuri-valuri, iar influența sa creștea peste noapte. În asemenea momente uita de orice complex și putea să se transforme Într-un adevărat masochist obedient. Doar În momentele acelea ne puteam bucura de o relație sado-masochistă perfectă. Bineînțeles, atunci se prosterna În fața mea În semn de supunere totală. Într-unul din astfel de momente Îmi spuse: — Următoarea femeie e un pic cam serioasă. Am de gând să merg să mă Întâlnesc cu ea la Nagano. Probabil că va rămâne blocată când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
și imprecațiile. Interpretați, oare, absența gesturilor de compasiune, râsetele și imprecațiile ca un semn de vinovăție a condamnaților? Dacă există vreo vinovăție aici, ea aparține, cred, numai celor care se grăbesc să râdă de cei învinși după ce înainte s-au prosternat în fața lor. Versatilitatea e tristă în orice împrejurări s-ar manifesta... Pentru a nu săvârși aceeași eroare, tribunalul trebuie să pună pe cântarul judecății, înainte de a da un verdict, nu numai ceea ce a făcut Robespierre, ci și ceea ce el n-
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
capul și nu rostește nici un cuvânt. Astfel Încât, atunci când, după un lung răstimp de tăcere, Nasr Îi aruncă În sfârșit, cu o asprime Înmuiată de oboseală: „Mergi și spune-le tuturor ulema din această cetate să vină În zori să se prosterneze la picioarele mele; capul care nu se va pleca va fi retezat; și nimeni să nu Încerce să fugă, pentru că nici un ținut nu e la adăpost de mânia mea“, toată lumea Înțelege că furtuna a trecut, că se Întrezărește o soluție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
cerea mâna fiicei sale Sayyeda, califul se albise, pur și simplu, la față. Nu se retrăsese bine emisarul sultanului, și Cârmuitorul Dreptcredincioșilor a izbucnit: — Turcul ăsta, de-abia ieșit din iurtă! Turcul ăsta, ai cărui părinți, până mai ieri, se prosternau În fața cine știe cărui idol și zugrăveau pe steagurile lor râturi de porc! Cum Îndrăznește oare s-o ceară În căsătorie pe fata Cârmuitorului Dreptcredincioșilor, coborâtă din stirpea cea mai nobilă? Dacă tremura astfel din toate augustele sale mădulare era pentru că știa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
vizitator Însemnat, tânărul sultan Îl consultă din priviri pe vizirul său, care-i indică, printr-un semn imperceptibil, dacă trebuie să se arate primitor sau rezervat, senin sau neîncrezător, atent sau absent. Delegația din Samarkand, În Întregul ei, s-a prosternat la picioarele lui Malik Șah, care ia act de aceasta printr-o clătinare din cap condescendentă, apoi câteva notabilități se desprind din delegație ca să se Îndrepte către Nizam. Vizirul e impasibil, ajutoarele sale se agită În jur, dar el Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
la nimic. Voia, spunea el, să-l convingă să se Întoarcă pe calea cea dreaptă. Întâlnirea se prelungea. Din când În când, unul dintre apropiați crăpa ușa, cei doi bărbați continuau să vorbească. La primele ore ale dimineții, fură văzuți prosternându-se unul lângă altul pentru rugăciune, murmurând aceleași cuvinte. Sfetnicii s-au năpustit să-i privească. După ce bea o Înghițitură de sirop de migdale, Abu Taher recită o mulțumire, Înainte de a continua: — Trebuia să te Înclini În fața evidenței, stăpânul Samarkandului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
și admirația oamenilor de suflet. Locuitorii Tabrizului erau pe punctul de a câștiga, dar nu se dorește să fie lăsați să câștige, există prea multă teamă de exemplul lor, se vrea umilirea lor, această populație mândră va trebui să se prosterneze În fața soldaților țarului ca să-și capete pâinea. Tu, care te-ai născut liber Într-o țară liberă, tu ar trebui să Înțelegi. Am lăsat să se scurgă câteva secunde grele Înainte de a trage concluziile: — Și ce vrei să-i răspund
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
de altădată. — Spaima de primăvara asta. De lumea asta chircită, pocită, sufocată atâta vreme. Ațipită atâta vreme, anihilată atâta vreme. Iarna lungă a așteptării. Și acum... bucuria păgână, ilicită! Sfidarea care n-are curaj să sfideze. Ceva viclean și simplu, prosternat în fața elementarului, fără curajul de a redeveni simplu, elementar. Mi-e frică! Pofta asta sfruntată, dezordinea în împărăția ordinii... Străveziu, kir Ianuli, galben, negru, chipul îngust sub coama părului încărunțit. Nu, nu îl vede și e bine așa, nici el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
maramă ... Păstrează‐ i chipu‐ n aurită ramă 131 și de nimic, nicicând nu te mai teme! Ocrotitoare‐n oarba vijelie, Chiar umbra ei se schimbă în făclie Pe drumul drept menită să te poarte. În fața ei, de‐a pururi te prosternă! Simbol duios al patriei, eternă, Te leagănă de dincolo de moarte! CÂNTECUL MAMEI Cu mâna albă de domniță Sau aspră mână muncitoare, Purtând o floare la cosiță Ori diademă lucitoare, De legeni leagăn de mătasă Or biata albie săracă, O, mamă
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
fii fericit! Dar pentru aceasta va trebui să plătești prețul cuvenit! Și prin ochii umbriți de moarte, Profesorul văzu, în timp ce era dus în brațele iubitei spre Pământ, cum Ulise întors cu spatele, pictat pe armură cu un Soare strălucitor, se prosternează în fața zeiței cu ochii albaștri ca cerul. Și cum apoi pleacă încet sau el se depărtează încet de zarea străvezie, pentru a coborî pe celălalt cer întunecat al Pământului. Lucrătoarele sute de mii ieșiră în întâmpinarea Reginei înconjurată de mii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
e să te duci la Seniorul Hideyoshi, în Harima. Mă îndoiesc că voi mai sta mult timp în lumea asta, fie că sunt găsit vinovat sau nevinovat. Aș dori să pleci în Harima cât de curând cu putință. Hanbei se prosternă în fața prietenului său, rugător. Avea hotărârea proprie omului bolnav. Mai mult, era Hanbei, un om căruia nu-i lipsea puterea de judecată matură; odată ce vorbea, nu mai revenea asupra hotărârilor pe care le luase. În ziua aceea, cei doi prieteni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
că ai venit. Vino mai aproape. Ai permisiunea să iei o pernă. Cineva să-i dea lui Hanbei ceva pe care să se așeze. Manifestând o atenție cu totul ieșită din comun, continuă să-i vorbească lui Hanbei, care rămăsese prosternat cu profund respect, la distanță: — Acum te simți mai bine? Îmi închipui că ești epuizat, atât fizic cât și psihic, de lunga campanie din Harima. Doctorul meu spune că ar fi periculos să te trimit chiar acum pe câmpul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
mila dumneavoastră. De asemenea, nu mi-ați putea face un favor mai mare, stăpâne, decât să-mi porunciți o faptă meritorie pentru a-mi ispăși crima de a vă fi nesocotit ordinul. Hanbei vorbea ca și cum și-ar fi deschis inima, prosternându-se, încă o dată, la podea, în așteptarea bunăvoinței lui Nobunaga. Acest lucru îl dorise Nobunaga de la bun început. După ce primi, din nou, iertarea stăpânului său, Hanbei îi spuse în șoaptă lui Shojumaru să-i mulțumească politicos lui Nobunaga. Apoi, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
ducă atât de departe spre liniile inamice.“ Hideyoshi îi făcea griji din pricina lui Kanbei, care forțase înaintarea spre inamic, dar încă nu se întorsese. Auzi apropiindu-se pași grăbiți, care se opriră lângă el. Când privi în jur, cineva se prosterna la pământ, în lacrimi. — Shojumaru? După ce sosise la tabăra de pe Muntele Hirai, Shojumaru intrase în luptă de mai multe ori. În scurt timp, se transformase într-un adult cu suflet aspru. Cam cu o săptămână în urmă, când starea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
doilea tată. Îl servea acum pe Hanbei zi și noapte, fără a-și mai scoate armura, canalizându-și toate energiile spre a pregăti medicamentele acelui om și a-i satisface toate necesitățile. Și astfel, Shojumaru venise în fugă și se prosternase la pământ, înlăcrimat. Intuitiv, Hideyoshi avu senzația că primise o lovitură în piept. — De ce plângi, Shojumaru? îl dojeni el. — Vă rog să mă iertați, se șterse la ochi Shojumaru. Seniorul Hanbei este prea slăbit ca să mai vorbească; s-ar putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
nu făcea numai să-l admonesteze pe tânăr, ci încerca și să-și liniștească nepotul. Spre deosebire de obișnuita sa manieră decisă, Katsuyori pălise, fiind surprins. — Nu e un fleac. Credeți-mă că e ceva foarte important, stăpâne, replică Genshiro, în timp ce se prosterna. Kiso Yoshimasa din Fukushima a trădat! — Kiso? Glasul lui Shoyoken exprima un șoc care era jumătate îndoială, jumătate refuz. Cât despre Katsuyori, el probabil ghicise deja că avea să se întâmple acest lucru. Nu făcea decât să-și muște buzele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]