961 matches
-
Pentru că, de fapt, nu e vorba numai de a descrie o doctrină manifest dualistă - ci trebuie mai Întîi să hotărîm dacă bogomilii erau sau nu dualiști. Am definit dualismul drept opoziția a două principii. Bogomilismul recunoaște opoziția dintre Dumnezeu-Tatăl și Satan. Dar putem fi siguri că Satan este aici principiul a ceva? Crearea lumii Îi este, la drept vorbind, atribuită de ereziologi mai degrabă lipsiți de scrupule. Dimpotrivă, mai multe versiuni ale Genezei bogomililor subliniază faptul că Satan, un Înger de
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
numai de a descrie o doctrină manifest dualistă - ci trebuie mai Întîi să hotărîm dacă bogomilii erau sau nu dualiști. Am definit dualismul drept opoziția a două principii. Bogomilismul recunoaște opoziția dintre Dumnezeu-Tatăl și Satan. Dar putem fi siguri că Satan este aici principiul a ceva? Crearea lumii Îi este, la drept vorbind, atribuită de ereziologi mai degrabă lipsiți de scrupule. Dimpotrivă, mai multe versiuni ale Genezei bogomililor subliniază faptul că Satan, un Înger de mare rang, alungat din ceruri pentru că
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
dintre Dumnezeu-Tatăl și Satan. Dar putem fi siguri că Satan este aici principiul a ceva? Crearea lumii Îi este, la drept vorbind, atribuită de ereziologi mai degrabă lipsiți de scrupule. Dimpotrivă, mai multe versiuni ale Genezei bogomililor subliniază faptul că Satan, un Înger de mare rang, alungat din ceruri pentru că dorise să-l imite pe Dumnezeu-Tatăl, nu este autorul lumii inferioare, ci numai Meșteșugarul (demiourgos), artizanul care o modelează din elemente preexistente. Mai mult, Tatăl Însuși intervine În această acțiune. Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
prea mult de cea a Bisericii, care face din Lucifer un oponent veritabil, Însă subordonat lui Dumnezeu. Ca și Biserica, bogomilii au grijă să pună accentul pe monarhia și pe atotputernicia lui Dumnezeu. Din pură bunătate Îi Îngăduie Dumnezeu lui Satan să domnească peste lumea pe care el și-a dat atîta osteneală s-o alcătuiască - și prin aceasta să o stigmatizeze. Astfel, dat fiind că Diavolul este arhitectul lumii, Însă nu este principiu a nimic, că Îi este subordonat lui
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
radical a doi Dumnezei și a două lumi, ca și Marcion; În mod destul de ironic, acest lucru nu atrage și dispreț manifest pentru trup. În concluzie, bogomilismul pare a fi original, nu dualist. CÎnd se ajunge Însă la trupul omenesc, Satan dovedește puteri creatoare efective. Deși lutul nu a fost creat de către Diavol, trupul omenesc este În Întregime făurit de el, după chipul și asemănarea sa, dintr-o materie umedă care conține multă apă (cel mai de jos dintre elemente) și
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
pronunțat iz gnostic. Însă bogomilii dovedesc că nu e vorba de o simplă reminiscență livrescă, prin faptul că aplică Într-un mod totalmente creator principiul exegezei inverse la Cartea Genezei, activînd posibilități logice la care gnosticii nu se gîndiseră. Astfel, Satan este În același timp Arborele Cunoașterii și Șarpele; el o fecundează pe Eva cu coada, zămislind neamul arhontic al lui Cain, singurul neam care subzistă, din moment ce Cain Îl ucide pe Abel, și nu se face nici o mențiune, la bogomili, În legătură cu
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
cer, Însă catharii vorbesc despre un Spirit Rău, cu patru fețe, care amintește, la prima vedere, de simbolurile evangheliștilor (om, pasăre, pește și fiară). Acest spirit sălășluiește chiar În străfundurile universului. El a fost cel care 1-a sedus pe Satan cînd acest intendent 1-a vizitat (după Interrogatio, Satan a făcut Într-adevăr o vizită În Iad), iar Lucifer i-a sedus, la rîndul său, pe Îngerii cerești. Nu este imposibil ca descrierea acestui Spirit Rău să fie doar o
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
patru fețe, care amintește, la prima vedere, de simbolurile evangheliștilor (om, pasăre, pește și fiară). Acest spirit sălășluiește chiar În străfundurile universului. El a fost cel care 1-a sedus pe Satan cînd acest intendent 1-a vizitat (după Interrogatio, Satan a făcut Într-adevăr o vizită În Iad), iar Lucifer i-a sedus, la rîndul său, pe Îngerii cerești. Nu este imposibil ca descrierea acestui Spirit Rău să fie doar o vagă amintire livrescă a descrierii Regelui maniheist al Întunericului
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Dumnezeu este autorul unei Împărății incoruptibile, cu ceruri proprii, cu Soarele, Luna, stelele și cele patru elemente ale ei. Ființele umane cerești - ale acestei Împărății - au, ca și noi, trup, suflet și spirit, Însă spiritul lor nu sălășluiește În interiorul trupului. Satan, „iconomul cel nedrept”, a urcat la cer, i-a sedus pe Îngeri, a fost Înfrînt de arhanghelul Mihail, a fost alungat și s-a reîntors În Împărăția sa, luînd cu sine a treia parte din Îngerii Domnului (o aluzie la
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
viața socială și În vederile sale religioase, care au fost făcute publice abia la o sută cincizeci de ani după moartea sa, Milton a respectat, cu toate acestea, limitele stricte ale ortodoxiei În marele său poem. În ciuda măreției lui dramatice, Satan - eroul poemului - rămîne adversarul invidios al unui Dumnezeu atotputernic. În ceea ce Îi privește pe Adam și Eva, ei păcătuiesc În buna tradiție augustiniană, dintr-un liber arbitru care nu este, totuși, definit În termeni sexuali, pînă și În rîndul Îngerilor
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
asupra căreia nu putem zăbovi 4. Chinurile nașterii nihilismului se fac auzite pe tonuri gnostice În Prometeu descătușat al lui Shelley (1818-1819), scriere aparținînd de asemenea tradiției post-miltoniene. În Prefața sa, Shelly mărturisește că nu și 1-a ales pe Satan ca personaj principal, În locul lui Prometeu, deoarece cel din urmă poate fi descris ca „nepătat de ambiție, invidie, răzbunare și dorință de mărire personală, defecte ce fac să scadă interesul nostru pentru Eroul Paradisului pierdut”5. Exegeza nihilistă se găsește
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
personală, defecte ce fac să scadă interesul nostru pentru Eroul Paradisului pierdut”5. Exegeza nihilistă se găsește Încă În faza copilăriei, iar umbra lui Milton se bucură de prea mare autoritate ca să poată fi depășită. În loc de a-1 reînvia pe Satan - operație Înfăptuită de Byron, cîțiva ani mai tîrziu -, Shelley preferă să rămînă În cadrul mitologiei grecești, nu a celei biblice, și se pierd astfel multe prilejuri de exegeză inversă a Genezei. Cu toate acestea, În drama lui Shelley lumea este Înfățișată
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
observația că marii poeți epici ai romantismului francez sînt pătrunși de un spirit maniheist 10. Acest lucru ar fi valabil pentru poemul lui Lamartine (1790-1869) Căderea unui Înger (La Chute d’un ange, 1837-1838)11, precum și pentru La Fin de Satan al lui Victor Hugo. Observația nu-i chiar adevărată În privința poemului lui Lamartine, În care un Înger, Îndrăgostit de frumoasa tînără Daïdha, este proiectat din dimensiunea lui spirituală Într-un corp material, trece prin nenumărate umilințe și maltratări În diverse
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
dispozitive science-fiction și se complac În acțiuni sadice. Poemul lui Lamartine nu reprezintă o moștenire a maniheismului, ci este un precursor pesimist al romanului de consum de la Începutul secolului XX. Altfel stau lucrurile În privința poemului lui Victor Hugo Sfîrșitul lui Satan (din 1854-57, publicat postum În 1886)12, care este o narațiune originală, aparținînd tradiției postmiltoniene. În 1854 Hugo se afla În exil la Jersey, practica spiritismul și primea vizitele nocturne ale unei fantome credincioase, acea „Dame blanche” care s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Isus Cristos se repeta. Mai spusese același lucru și cu șaizeci de ani În urmă, Într-un poem al romanticului Jean Paul. Pe 8 martie Isus Cristos conversează cu Hugo pe tema iertării, iar acesta notează: „Scriu un poem intitulat Satan pardonné”, adăugînd că Îl Începuse În luna martie 1854. Continuă Dieu și La Fin de Satan la Guernsey, unde nopțile Îi sînt populate de prezențe stranii. Cele două poeme poartă amprenta acestei perioade agitate din viața sa. La Fin de
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
un poem al romanticului Jean Paul. Pe 8 martie Isus Cristos conversează cu Hugo pe tema iertării, iar acesta notează: „Scriu un poem intitulat Satan pardonné”, adăugînd că Îl Începuse În luna martie 1854. Continuă Dieu și La Fin de Satan la Guernsey, unde nopțile Îi sînt populate de prezențe stranii. Cele două poeme poartă amprenta acestei perioade agitate din viața sa. La Fin de Satan nu are complexitatea mitului gnostic, reușind totuși să aducă o intrigă originală, În cadrul căreia Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
pardonné”, adăugînd că Îl Începuse În luna martie 1854. Continuă Dieu și La Fin de Satan la Guernsey, unde nopțile Îi sînt populate de prezențe stranii. Cele două poeme poartă amprenta acestei perioade agitate din viața sa. La Fin de Satan nu are complexitatea mitului gnostic, reușind totuși să aducă o intrigă originală, În cadrul căreia Dumnezeu este prins de Satan În capcana propriei sale creații, pe care Dumnezeu Încearcă de mai multe ori, fără succes, s-o distrugă. Este limpede că
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
nopțile Îi sînt populate de prezențe stranii. Cele două poeme poartă amprenta acestei perioade agitate din viața sa. La Fin de Satan nu are complexitatea mitului gnostic, reușind totuși să aducă o intrigă originală, În cadrul căreia Dumnezeu este prins de Satan În capcana propriei sale creații, pe care Dumnezeu Încearcă de mai multe ori, fără succes, s-o distrugă. Este limpede că Dumnezeu nu este atotputernic, Însă Adversarul său nu-1 poate detrona dintr-un motiv neașteptat: ca fost Înger de odinioară
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
În capcana propriei sale creații, pe care Dumnezeu Încearcă de mai multe ori, fără succes, s-o distrugă. Este limpede că Dumnezeu nu este atotputernic, Însă Adversarul său nu-1 poate detrona dintr-un motiv neașteptat: ca fost Înger de odinioară, Satan Îl iubește cu disperare pe Dumnezeu și detestă Întunericul fetid În care este obligat să viețuiască, ceea ce echivalează cu a spune că se detestă pe sine la fel de mult pe cît Își iubește vrăjmașul. În cele din urmă cei doi trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
viețuiască, ceea ce echivalează cu a spune că se detestă pe sine la fel de mult pe cît Își iubește vrăjmașul. În cele din urmă cei doi trebuie să ajungă la o Înțelegere, pentru ca opera lui Dumnezeu să nu fie definitiv compromisă, iar Satan - dezgustat cu totul de sine și de lumea lui deplorabilă. În mod destul de ciudat, condiția reconcilierii finale a celor doi adversari va fi distrugerea lumii, privită ca un rezultat pozitiv. 3. Gnosticismul ca model analog Filozofia, spunea unul dintre cei
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
meu „Les Fantasmes du nihilisme”, Romanistische Zeitschrift für Literaturgeschichte 4 (1980), p. 423. 11. Lamartine, Oeuvres poétiques complètes, ed. F. -M. Guyard (Pléiade 65), Gallimard, Paris, 1963, pp. 803 sq. 12. Victor Hugo, La Légende des Siècles. La Fin de Satan, ed. J. Truchet (Pléiade 82), Gallimard, Paris, 1950. În legătură cu redactarea acestei opere, vezi Jean Gaudon, Victor Hugo: Le Temps de la contemplation. L’Oeuvre poétique de Victor Hugo des „Misères” au „Seuil du gouffre” (1845-1856), Flammarion, Paris, 1969; și Hubert Juin
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
New York, 1986. R. Joseph Hoffmann, Marcion: On the Restitution of Christianity. An Essay on the Development of Radical Paulinist Theology in the Second Century (AAR 46), Scholars Press, Chico, CA, 1982. Victor Hugo, La Légende des Siècles. La Fin de Satan, ed. J. Trunchet, Pléiade 82, Gallimard, Paris, 1950. L’Hypostase des Archontes, ed. și trad. Bernard Barc (BCNH 5), 1980. Moshe Idel, „Jewish Reactions to the Expulsion from Spain,” in The Expulsion from Spain and the Holocaust: The Jewish Community
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
de frumusețe unică în literatura mondială. Nici un alt poet nu s-a încumetat să ne descrie drama cerească a căderii îngerilor, despre care însăși Scriptura vorbește atât de puțin, sublimitatea lumii divine a spiritelor pure în opoziție cu infernul lui Satan, creația cosmosului și a omului, măreția multicoloră a Edenului, splendoarea și dragostea castă a primei perechi, ispitirea și căderea, mila Fiului lui Dumnezeu ca Logos mijlocitor între om și Creator. Toată această uriașă, aeriană și covârșitoare viziune e țâșnită din
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
de rău în istorie. Orice asemenea eșec non-contradicțional înseamnă cădere din logica contradicțională a stării T în una dintre extremele omogenizante ale celorlalte două materii, în contra rostului firii. În plan etic, cele trei materii au corespondent trei lumi: a lui Satan, cu actualizare nemărginită spre moarte, a lui anti-Satan, lumea diversităților agresive (dominantă în istorie) și lumea lui Dumnezeu, simultan omogenă și eterogenă, cea a echilibrului între antiteze. Etica nivelului de realitate macrofizică este binară, maniheistă, a "adevărului" și a "falsului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
iar în istoria umanității predominante au fost până azi religiile monoteiste și cele politeiste, corespunzând eticii macrofizice și celei biologice. Cum contradictoriul este intrinsec realului, monoteismul omogenizant din creștinism, de exemplu, a creat ca antiteză a lui Dumnezeu pe Antihrist, Satan. Replica antagonală pulverizează comandamentele lui Dumnezeu, fără, însă, a le putea substitui, dat fiind că divinitatea îl domină pe Satan, dar fără să-l poată înlătura. În politeism, tendințelor eterogenizante (multiplicitatea de zei) li se opune reacția unei căpetenii (Zeus
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]