455 matches
-
Crainic a îndurat cel mai greu foamea (el a slăbit în detenție 40 kg), compunând poezia „Cântecul foamei”, dar și aici el Îl aduce în versuri pe Mântuitor. Mai mult chiar, în această poezie Nichifor Crainic face apel la memoria scripturistică, amintindu-ne de pasajul biblic din Evanghelia lui Matei, Cap. 14, 15-21: O, milostivule, Tu care Din doi ciortani și cinci colaci Făcuși un munte de mâncare Să saturi gloate de săraci. Repetă bunule minunea Și ospătează mii de guri
Poezia închisorilor by Cristian Filip () [Corola-publishinghouse/Memoirs/822_a_1750]
-
alte celebre Venus paleolitice: Lespugne, Brassempouy, Montpazier, Sireuil, Tursac, MainzLinsenberg, Mauern, Savignano, Willendorf, Malta, Moravany, Kostienki. Aceste statuete se caracterizează prin obligativitatea imaginii interzise, canon respectat cu strictețe în arta paleolitică și eneolitică, ceea ce ne apropie, din nou, de textul scripturistic. Prezența unui număr sporit de statuete, la Grimaldi, unde s-au descoperit și morminte de copii, probează existența unor locuri cultice importante pentru manifestările religioase ale vremii. Grota Paglicci, Italia, a fost descoperită și cercetată începând din a doua jumătate
Prelegeri academice by VASILE CHIRICA () [Corola-publishinghouse/Science/91809_a_92370]
-
dintr‑un ansamblu de credințe desemnat de termenul «eshatologie»” (p. 1). Sau, două pagini mai departe: „Eshatologia generală a poporului ales se împarte în eshatologie transcendentă sau cerească și eshatologie pământească, numită și națională, istorică și politică”. În plus, mărturiile scripturistice pe care el le invocă sunt de fapt scrierile intertestamentare. Din păcate, prejudecățile sale apologetice sunt atât de puternice, încât întreaga documentație de prim ordin nu conduce la nici un rezultat rezonabil. Aceeași schemă artificială se regăsește pretutindeni în lucrarea sa
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
În încercarea de a stabili limitele temporale ale eshatonului, scriitorii creștini invocă toate aceste cifre. Ei împart săptămâna eshatologică în două perioade, prima fiind atribuită predicii profeților, a doua, domniei lui Anticrist. Cartea lui Daniel este cea mai importantă sursă scripturistică pentru constituirea corpusului anticristologic; ea oferă autorilor creștini din primele secole numeroase teme, episoade și expresii semnificative în legătură cu sfârșitul lumii sau parusia. Este de ajuns o privire asupra celor două opere ale lui Hipolit - De Christo et Antichristo și Comentariu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
autor în acest capitol al Apocalipsei. Femeia reprezintă poporul lui Israel - ea poartă pe cap o cunună de douăsprezece stele care închipuie cele douăsprezece seminții. Nu ne vom ocupa aici de modelele anterioare, „păgâne”, ale acestor simboluri. În schimb, modelul scripturistic se regăsește în bine cunoscutul verset de la Isaia 7,14 (LXX), în care se vorbește despre o fecioară care „va lua în pântece și va naște fiu”. Creștinii au văzut întotdeauna acest verset ca pe o prorocie a nașterii lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Irineu invocă, spunem noi, o serie de fragmente selectate și organizate într‑o ordine bine definită, cu final apoteotic. El citează mai întâi versiunea lui Daniel, apoi interpretarea pe care îngerul o dă acestei vedenii, apoi 2Tes., încheindu‑și incursiunea scripturistică prin cuvintele lui Cristos (In. 5,43 și parabola de la Lc. 18). Așadar: un profet din Vechiul Testament, un înger, un apostol și Isus însuși. După acest climax, exegetul revine cu alte două scurte citate din Cartea lui Daniel, pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
introduce Sinagoga în scenariul eshatologic, conferindu‑i rolul personajului negativ. Anticristul va răzbuna văduva/Ierusalim la cererea acesteia. Irineu se referă, probabil, la persecuția creștinilor de către iudei, în timpul scurtei, dar sângeroasei insurecții conduse de Bar Kokhba. Cu toate acestea, contextul scripturistic creat de citatele din Cartea lui Daniel rămâne predominant, referirea la un posibil context istoric nefiind decât o supoziție lipsită de argumente hotărâtoare. Pe de altă parte, interpretarea lui Irineu trimite indirect la un episod din 4 Ezdra (sec. I d
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Irineu face, încă o dată primul, sinteza între figura tiranului eshatologic și figura falsului mesia evreu. Anticristul zugrăvit de el va cuceri Ierusalimul, simulând, într‑o primă fază, protejarea coreligionarilor săi, după care va pustii lumea. Exegetul invocă, drept unică mărturie scripturistică, Ier. 8,16, făcând aluzie la omiterea lui Dan de pe lista triburilor din capitolul 7 al Apoc. (vv. 5‑8). Într‑un articol din 1995, „Antichrist from the tribe of Dan”, C.E. Hill analizează constituirea, în mediile creștine, a tradiției
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mâinile „gnosticilor cu nume mincinos”. În privința acestor lucruri „greu de cunoscut și de priceput de către cei mulți” este, așadar, nevoie de discernământ. O anumită discreție este de asemenea impusă destinatarului de expeditorul epistolei. Alcătuit dintr‑o serie amplă de pasaje scripturistice, veteroși noutestamentare, tratatul prezintă o anumită structură logică. La nivelul coerenței, ea este „minată” totuși de numeroase digresiuni cu caracter metodologic sau teologic. Într‑un articol din 1965, Salvatore Pricoco face o analiză a structurii scrierii în discuție, respingând teza
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și metafizic al lui Cristos (nouă opoziții); 7‑14 prima opoziție: leul ca simbol; 7‑13, al lui Cristos (Gen. 49,8‑12; Iuda); 14, al Anticristului (Deut. 33,22; Dan); 15‑18 Anticristul ca tiran eshatologic; dosar de mărturii scripturistice (în special Ier. 8,16); 19‑28 profeția din Iezechiel; introducere la comentariul celor două capitole (2 și 7) din Daniel; 29‑33 paranteză teoretică: despre primejdia de a revela ceea ce profeții au transmis în chip ascuns; o parte dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
absolut toate aceste puncte în tratatul său, fără însă a respecta ordinea propusă inițial. El face numeroase digresiuni de ordin metodologic, teologic sau politic, în funcție de provocările contextului. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că lucrează într‑un dosar de mărturii scripturistice în stare aproape pură, ca să spunem așa, și că este nevoit să facă două operațiuni simultane: de clasificare și de exegeză. Capitolele 6‑14 Cea dintâi problemă abordată se referă la identitatea Anticristului. În ce fel își va face apariția
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Roma propriu‑zisă, dispărută cu puțin timp înainte. În De Christo..., Hipolit nu își dezvăluie prea mult sentimentele față de puterea romană. Preocupare sa esențială rămâne cea a prezentării și a interpretării, cât de succint posibil, a unui dosar de fragmente scripturistice legate de figura ultimului tiran. Deși mai politizat decât cel al lui Irineu, discursul său anticristologic vădește încă o anumită reținere. El devine evident și declarat antiroman în Com. Dan., unde Hipolit aplică profețiile, pe care se mulțumește doar să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exigență nouă; în prezent, nu mai este nevoie ca textele Scripturii să fie invocate într‑un context apologetic, ci prezentate în mod eficient și sistematizat membrilor comunității creștine. Jean Daniélou notează în legătură cu aceasta: „Hipolit inaugurează o exegeză structurală a textelor scripturistice în creștinism. Acest lucru pare să coincidă cu o epocă în care Vechiul Testament, în ansamblul său, ocupă în liturghie, în predică, în didascalia creștină un loc pe care nu l‑a cunoscut înainte. Alături de Origen, Hipolit marchează trecerea de la o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
epistolei 2 Tesaloniceni. Rezumat și concluzii generale Hipolit este primul autor creștin care a consacrat o monografie temei Anticristului, sub forma unei scrisori adresate unui anume Teofil. În demersul său, el se sprijină pe un dosar foarte bogat de texte scripturistice, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. Anticristul este zugrăvit cu trăsăturile unui tiran eshatologic, care se va naște din tribul lui Dan și va restaura în mod artificial și caricatural Imperiul Roman, el însuși o copie nereușită a împărăției
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
semnificația politică a mitului fiind extrem, și poate intenționat, diminuată. Invocarea mitului furniza, de fapt, încă o dovadă capitală a prezenței diavolului în istorie. În viziunea lui Hipolit, perspectiva este ușor diferită, deoarece el încearcă să aducă, pe baza mărturiilor scripturistice, răspunsuri clare și convingătoare unor întrebări ivite într‑o comunitate care se confruntă cu grave probleme politice și religioase. Aceste întrebări sunt legate de credința milenaristă, de raportul dintre parusie și persecuții, de sensul răbdării și al martiriului, de raportul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vrăjitor ((≅0ϑΖΗ), săvârșitor de minuni mincinoase, personaj detestat într‑un astfel de mediu „luminat” și raționalist. Cu toate acestea, caracterul eshatologic al lui Anticrist este afirmat cu claritate în capitolul 46, în care Origen se mulțumește să reproducă două mărturii scripturistice deja clasice în mediile creștine: 2Tes. 2,1‑12 și un fragment din Dan. 7. El admite că Pavel ascunde anumite lucruri (are în vedere, probabil, problema spinoasă a katechonului), dar le face cunoscute pe cele mai importante: modul, data
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Este greu să nu întrezărim aici un ecou al criticilor platoniciene la adresa discursurilor lipsite de substanță, dar persuasive ale sofiștilor, critici care traversează Gorgias, de exemplu, de la un capăt la altul. Origen deplasează, pentru prima dată, anticristologia din cadrul său strict scripturistic într‑un cadru inedit, cel al culturii păgâne. El vede în eretici „noi sofiști” și îi identifică cu mulțimea de anticriști din Biserică și din afara ei. Rezumat și concluzie Viziunea pe care o are Origen despre Anticrist este cu totul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sub nici o formă anticristologia tradițională, de care se folosește în Contra lui Celsus, adică într‑o operă polemică. Viziunea sa despre Anticrist se schimbă în funcție de calitatea și de competența auditoriului. În CC, Origen este obligat să invoce à la lettre mărturiile scripturistice, pentru a demonstra ignoranța pretinsului „filozof” păgân. Anticristul apare aici ca un anumit tip de vrăjitor, care folosește „puterea numelui” lui Cristos în scopuri personale, pentru a atrage și pentru a aduce rătăcire, atât păgânilor, cât și creștinilor. În Com.
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
susține teza potrivit căreia ar fi vorba de un personaj din anturajul lui Ciprian, dar unul foarte tânăr. Urmând lui Thraede, Daniélou contestă această teză. Jean‑Michel Poinsotte propune o soluție intermediară, lăsând deoparte problema spinoasă a grupului de testimonia scripturistice din Carmen...: „Poemele lui Commodian relevă o cunoaștere intimă a operei lui Ciprian. Este evident un număr mare de împrumuturi, de asemănări tematice și formale care trădează, dincolo de omagiul datorat unui autor recunoscut ca maestru spiritual, o identitate de concepții
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aleși și îndemnul lor la o credință vie; II. catehezele preliminare (1‑5); a patra reprezintă o sinteză a Crezului; III. explanatio simboli (6‑18); fiecare articol al Crezului este explicat în detaliu, prin raportarea permanentă la un anumite pasaj scripturistic. Această secțiune formează nucleul catehezelor lui Chiril; IV. catehezele mistagogice (19‑23), rostite imediat după botez, în Săptămâna Mare. În 384, anul cel mai probabil în care au fost rostite catehezele, Chiril nu era încă episcop. Maxim, grav bolnav, va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o profundă înnoire. Aceasta se impune tocmai pentru „mântuirea casei” căzute într‑o stare deplorabilă, din pricina „răutății”, a „jafului”, a „depravării” și a altor păcate de acest fel. Secțiunea teologică, precum și cea consacrată celor două veniri, beneficiază de o anexă scripturistică, formată din Is. 34,4 și Is. 57,1; Mt. 24,29.35; fragmente din Psalmul 101. Palingeneza cosmosului va însoți învierea oamenilor. Pentru a‑și „consola” auditoriul, îngrozit de perspectiva dezastrului, Chiril vorbește despre caracterul universal al transformării eshatologice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu a fost scrisă, adică „întinată”. O „înviere a cerurilor”, în perfectă analogie cu cea a oamenilor, se va produce în acel moment. Din perspectiva anvergurii acestei reînnoiri cosmice, venirea lui Isus apare ca inevitabilă. Semnele eshatologice Elementele teologice și scripturistice prezente în primele capitole pregătesc decorul în care vor evolua, rând pe rând, cele două personaje principale: falsul Cristos și adevăratul Cristos. Înainte de a începe prezentarea efectivă a naturii și activității lui Anticrist, Chiril ordonează, foarte didactic, „semnele” eshatonului, insistând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fără să îndrăznească cea mai mică explicație. „Avem de‑a face cu un caz particular al mitului”, pare a fi părerea generală a specialiștilor. Cu toate acestea, considerăm că există în cazul lui Chiril suficiente elemente, de ordin teologic și scripturistic, oferite chiar de text, pentru a încerca o altă explicație decât cea strict mitologică, care nu poate fi decât parțial satisfăcătoare. Să vedem mai întâi fragmentul în cauză (15, 14): Cine‑i acesta sau cu a cui putere lucrează? Tălmăcește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ce poate fi calificat drept „istorico‑critic” avant la lettre, marchează o etapă intermediară între demersul tradițional și cel al unui Augustin sau al unui Theodoret al Cyrului. Odată cu Ieronim, milenarismul este categoric respins ca opinie primejdioasă, lipsită de fundament scripturistic (Com. Dan. 7, 17), iar mărturiile Scripturii referitoare la „vremurile din urmă” sunt cernute de critica textuală. Înainte de a aborda cele două opere menționate, se impune să amintim principiile exegezei lui Ieronim, precum și atitudinea sa față de Biblie, în general, și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
raportarea sa la Biblie. Atitudinea hermeneutică a lui Ieronim își are originile în activitatea sa de traducător. Revizuirea cărților Noului Testament mai întâi, apoi a celor din Vechiul Testament, întreprinsă la îndemnul papei Damasus, a marcat profund și definitiv abordarea sa scripturistică, în sensul unei relativizări din ce în ce mai clare a valorii „științifice” a Septuagintei, versiune mult prețuită, după cum se știe, de înaintașii săi și mai ales de Origen. „Ceea ce se desprinde cel puțin ca foarte probabil la un examen atent al faptelor, scrie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]