4,151 matches
-
Conștiința tragică a damnatului, deși prezentă în toată opera Goliatului Dezolării, se accentuează în Versuri (1971) și Un dor fără sațiu (1976). "AFARĂ a fost aruncat ÎNĂUNTRU" este un vers emblematic pentru cea de a doua mișcare, spre interior, a sinelui poetic. Moartea, claustrare supremă, își rostește amenințările. "Cavoul", "sarcofagul", "cimitirul" sunt spații iremediabil închise. Abundă astfel de perimetre care circumscriu ființa poetului: salonul, odaia, țarcul, sfera, cercul, parcul; însăși pădurea devine un spațiu închis ("și intru în al pădurii cavou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
sub ochii lui o lume negativă, ce strălucește sinistru, o poezie care își amintește de cealaltă, surprinsă în oglinda timpului, trasă și lățită într-un spațiu colorat țipător. Este un mod de a percepe lucrurile într-un galop întors, spre sinele ascuns al poetului, al textului, mereu confundabile ca două imagini puse față în față, pentru că acest sine este întotdeauna lunecos și trădător, mimetic și teatral, absolut singur în ecoul pe care îl creează; pierdut într-o lume străină, în fața căreia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
eului, de sorginte existențialistă. Este o disoluție în alienare, ce s-ar datora senzației de a fi prins în capcană de un lanț prea lung al semnificanților fără referent. De aici senzația de gol, de absență, de eu în căutarea sinelui, dar aflat mereu în afara lui, ceea ce duce la un Narcis cu mii de fețe. El obosește căutându-se și, pentru a se feri de melancolie sau nebunie, adoptă poza leneșului. Starea poetică de "lene", starea Trântorului, se traduce printr-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
nimeni și de nimic. Nu îi mai stă la dispoziție nici un alter-ego în fața căruia să se proțăpească. Apare senzația de gol, de surpare interioară, de vină, comparabilă cu sentimentul de rușine. În mod obișnuit, această emoție survine în momentul confruntării sinelui cu idealul. Culpabilitatea implică, în plus, sentimentul de transgresiune, ea se naște din supunerea eului la judecata cenzurii morale. Faptul că poetul este copleșit de rușine și vină este tocmai ceea ce îl salvează de crunta dezonoare a morții, pentru a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
îi e teamă de Unul: Ne naștem mulțime și murim unul. Da, încep să mă reculeg, încep să fiu Unul, încep să mor... (Terra incognita) Putem încerca o hermeneutică a numerelor în spiritul poetului. Numărul 1 pare a fi numărul sinelui golit de orice virtualitate, al eului nemascat. Pe de altă parte, este numărul apariției în scenă, nesusținut de nimeni și de nimic. E nevoie de un curaj nebun pentru a-l însuși! În primul rând pentru că, fiind doar unul, deci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
se întreține din iluzii fericite. Dar totul e simulacru, veleitate, intenție, așa cum trupul decapitaților realizează câteva mișcări epileptice, dezarticulate, păstrând toate sensul inițial, amintirea vieții. (Meridian) Oglinda este o aventură a spiritului, o încercare (eșuată) de luare în posesie a sinelui, hărțuindu-l cu imagini deformate, inexacte. Ea înseamnă timp, dar și spațiu câștigat (prin multiplicare). Este vorba de un spațiu al privirii, al alunecării printre străluciri de o clipă, printre oglinzi nesigure și mișcătoare. Spațiul aparține absențelor multiple, tăcerilor tanatice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
perini, la adăpost", precum declară, viclean, poetul, ci cunoaște o adevărată eflorescență, posibilitatea de a se împlini atât în real, cât și în fantastic. "Lenea" este o contemplare ce se autodistruge, o contemplare din afară spre interior, o concentrare a sinelui, obligatorie pentru atingerea mai multor trepte ale ființării. Disperarea, reversul plictisului, este o mișcare dinăuntru în afară. Se face cu un mare consum de energie. Dar nu conduce la autodistrugere totală, ci la autodistrugere care semnifică. În mișcarea ei spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
din Femeia în fața oglinzii - exprimă în numele autoarei, nostalgia unei ambianțe elevate. Tendința de a migra către București constituie pentru alte figuri, din roman, un scop suprem. Scriitoarea se reflectă în imaginea unor eroine din roman, ele vor fi reflexii ale sinelui în diferite ipostaze. Adolescenta marcată de impulsul intelectual, va deschide drama tinerei fete cu înzestrări excepționale, care după “anii de paradis” ai pensionului, întrerupea studiile. Regretul se va manifesta ca un ecou: “Îmi place grozav să învăț, atât știu eu
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
căci trecutul i se părea “un monstru care înghite timpul, timpul care și el ne înghite”. De ce Manuela nu simțea timpul? Ea nu trăia, doar exista! Este excepțional prezentată drama individului care are conștiința existenței, dar mai ales a existenței sinelui lipsit de trai, de viață. Femeia prin natura sa umană are instinctul vegetării, este un fel de inerție existențială în care ea nu face altceva să observe. Oglinda este labirintul în care ea și caută trecutul pentru a se echilibra
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
sărbătorilor, dar viziunea nu este nicidecum una religioasă. Manuela vede Mântuitorul plângând, suferind ca un “neputincios sublim”, o adevărată erezie, poate El fi coborât, la un comportament plin de slăbiciuni umane, asemeni unei femei plângăcioase?! Manuela are orgoliul nemăsurat al sinelui despre care crede că are dreptul să-l înalțe la ipostaze divine. Căutarea de peste zi se va finaliza în noaptea când, în așternut, regăsi ființa ei de noapte și se așternu cu ea, motivul androginului manifestat vizibil în acest pasaj
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
instincte și hotărâri cinstite purta indelebil un ser blestemat căruia îi suprapuse cultul idealului. Cum va fi fost dezgustul lui de înseși gusturile lui, refuzul lui de el singur?” Această descriere a idealului masculin pare mai degrabă o viziune a sinelui decât a unei alte persoane. Bărbatul apare în ipostaza dedublată a manifestării ego-ului, varianta masculină a trăirii sinelui, decât ca bărbat în toată puterea cuvântului. Partenerul este o necesitate, o extindere spre ea a lui, o fantoma a gândurilor ei
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
dezgustul lui de înseși gusturile lui, refuzul lui de el singur?” Această descriere a idealului masculin pare mai degrabă o viziune a sinelui decât a unei alte persoane. Bărbatul apare în ipostaza dedublată a manifestării ego-ului, varianta masculină a trăirii sinelui, decât ca bărbat în toată puterea cuvântului. Partenerul este o necesitate, o extindere spre ea a lui, o fantoma a gândurilor ei. Este posibil ca mitul androginului să se regăsească în gândurile femeii care trăiește dincolo de realitatea primă, realitatea de
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
un lucru e clar, anume finalul coclusiv al mesajului: “Ploua într-una...”, semn că decorul suis generis este al ploii, al cețurilor, al norilor, al plictiselii și monotoniei. BASME Noțiunea de basm trezește în mintea oricui evadarea din real, prelungirea sinelui în fabulos. În basm totul este posibil. Mereu noțiunea de basm se asociază aceleia de copilărie, univers în care, de asemeni totul pare posibil, nivelul sublim al înțelegerii fenomenului. Eroina în perpetua stare de contemplare a sinelui, se eliberează de
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
din real, prelungirea sinelui în fabulos. În basm totul este posibil. Mereu noțiunea de basm se asociază aceleia de copilărie, univers în care, de asemeni totul pare posibil, nivelul sublim al înțelegerii fenomenului. Eroina în perpetua stare de contemplare a sinelui, se eliberează de perdeaua de ceață ce o separă de lumea exterioară și descoperă ”un mic animal” - un copilaș de vreo patru anișori. Descrierea copilului realizată de aceasta ingenuă femeie este de-a dreptul șocantă : ”se apropie de ea ca
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
din "beția" pe care ne-o rezervă infinitudinea absenței noastre, absență care se transformă în virtualitate ontică, în disponibilizarea euală către care ne poate purta și pe care o umple experiența poetică. Rezultă de aici că, pentru a ajunge la sinele nostru, trebuie să încercăm eliberarea de conținutul care nu ne aparține. Or, cum proprie ne este numai conștiința străinătății noastre în formula existențială în care suntem "aruncați", eliberarea însemnează vacantarea absolută a sinelui, înțeles ca pur receptacol cognitiv. Experiența poetică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de aici că, pentru a ajunge la sinele nostru, trebuie să încercăm eliberarea de conținutul care nu ne aparține. Or, cum proprie ne este numai conștiința străinătății noastre în formula existențială în care suntem "aruncați", eliberarea însemnează vacantarea absolută a sinelui, înțeles ca pur receptacol cognitiv. Experiența poetică înfăptuiește în primul rând decondiționarea, purificarea eului empiric, fapt care corespunde extincției în supraintensitate, "ruinării în flăcări", scrie Hölderlin. Pentru că "în poezie, disoluția este soluția". Dar în acest sfârșit se află începutul, afirmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cifrul" geniului". Vorbea aici străinul, care se întreba: "Sunt eu?... Pe cine să întreb că m-am născut în lume?... De ce un geniu coboară în corpul cel urât ?" Autorul Luceafărului dispunea de două entități, două firi: eul intramundan, empiric și sinele transmundan. Aceste naturi nu erau psihologice, ci ontologice, delimitate axiologic, sinele extramundan fiind o conștiință-martor valorizantă a existenței. Geniul: maximă deschidere a sensibilității și a intelectului pentru a evalua lumea, și pentru a primi dicteul în vederea transvaluării Ființei cât mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cine să întreb că m-am născut în lume?... De ce un geniu coboară în corpul cel urât ?" Autorul Luceafărului dispunea de două entități, două firi: eul intramundan, empiric și sinele transmundan. Aceste naturi nu erau psihologice, ci ontologice, delimitate axiologic, sinele extramundan fiind o conștiință-martor valorizantă a existenței. Geniul: maximă deschidere a sensibilității și a intelectului pentru a evalua lumea, și pentru a primi dicteul în vederea transvaluării Ființei cât mai aproape de vecinătatea absolutului. Mecanismul dicteului Schematic, fenomenologia dicteului ni se pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Fugind de dogmatismul unor sisteme filozofice, Nietzsche ne cere să nu-l dogmatizăm, ci ne învață cum să ne creăm propriile deschideri, drumuri spre a realiza supraomul, să ne purificăm de ceea ce este de rând, să ne reînnoim spiritual mereu sinele, acest lucru în devenire, în proces continuu de transvaluare, de înălțare, de renaștere perpetuă a propriului arheu, a supraomului care am putea deveni, a propriul zeu lăuntric. "Căci toate ființele sunt divine și toate zilele trebuie să ne fie sacre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de-aceea beau păharul poeziei înfocate. Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate. Poezia este răspunsul omului la tragismul existenței, la antisensul suferinței, al răului, al morții. Omul este sieși un necunoscut, afirmă Kant. Prin poezie își el creează sinele o identitate și un sălaș al sinelui. Poezie și ambiguitate Timpul imaginea mobilă a veșniciei. Platon Ambiguitatea în literatură, în artă constituie un instrument curent de exprimare. În poezie, întâlnim ambiguitatea de la Pindar până la Dante, Shakespeare sau Rimbaud, pentru ca din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate. Poezia este răspunsul omului la tragismul existenței, la antisensul suferinței, al răului, al morții. Omul este sieși un necunoscut, afirmă Kant. Prin poezie își el creează sinele o identitate și un sălaș al sinelui. Poezie și ambiguitate Timpul imaginea mobilă a veșniciei. Platon Ambiguitatea în literatură, în artă constituie un instrument curent de exprimare. În poezie, întâlnim ambiguitatea de la Pindar până la Dante, Shakespeare sau Rimbaud, pentru ca din secolul trecut ea să devină un recurs
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
stingă ardoarea acestor flăcări?" este analog celor din Odă (în metru antic) eminesciană: "Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării". În lumina viziunii lui Giordano Bruno, urmărind logica mersului ascendent al eliberării radicale posibile, în Luceafărul, sinele eminescian urma să părăsească hipostazele ontice cu putință a fi experimentate în lumea polarității pământ-cer, și după depășirea focului heraclitian, teluric, avea să se petreacă și depășirea focului înghețat, astral din finalul poemului. Astfel, sinele va medita la forme ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
eliberării radicale posibile, în Luceafărul, sinele eminescian urma să părăsească hipostazele ontice cu putință a fi experimentate în lumea polarității pământ-cer, și după depășirea focului heraclitian, teluric, avea să se petreacă și depășirea focului înghețat, astral din finalul poemului. Astfel, sinele va medita la forme ale eliberării ultime, depășind realitățile fundamentale care aparțin ordinei umane. Iată textele esențiale în acest sens: Ah! Cum nu suntem pe atunci când Nici ființă nu era nici neființă , Nimic cuprinzător, nimic cuprins. Nu era moarte, nemurire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de care mi-am legat viața și de la care nu mi-am luat niciodată privirea", așa cum cerea Leonardo da Vinci. Încă din copilărie, simțindu-mă un însingurat, străin de lumea din jur, o puternică voință mă determina să-mi identific sinele cine sunt eu ? Astfel, după ce prin Eminescu, în adolescență, luasem contact cu gândirea indiană, budismul în primul rând (mai ales din cartea Bouddha et le bouddhisme a indianologului Hermann Oldenberg) și pe fondul unei puternice independențe de gândire preocuparea mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Hermann Oldenberg) și pe fondul unei puternice independențe de gândire preocuparea mea a fost de a afla care este libertatea metafizică radicală. Ca atare, într-o suită de meditații, între 16 și 19 ani, depășind pe rând treptele care sclavizează sinele transcendental, și anume: eul empiric, zilnic, individuația ca atare; apoi diada finitudine-infinitudine, inclusiv absolutul (care este și el oprire, finitudine); mai sus antinomia ființă -neființă și trecând în final dincolo de posibil și imposibil am ajuns la desprinderea totală, "neatins și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]