629 matches
-
știu că nu știu (care era, de fapt, titlul cărții în varianta ei inițială). B. crede că „știu că nu știu”-ul ironiei socratice „este, axiomatic, sistemul de referință care poate să identifice autenticitatea conceptului de ironie”, pentru că, în ironia socratică („fenomenul ironic originar”), „distanța dintre ironie ca figură retorică (întrebarea) și ironie ca figură a comportamentului și a gândirii (maieutica) era nulă. Limbajul ironic era chiar umbra fidelă a gândirii ironice. Care se traducea fidel și consecvent în comportament ironic
BUDUCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285912_a_287241]
-
vizând o mai bună cunoaștere de sine (a ști din ce este alcătuit inconștientul) și utilizarea cunoștințelor respective pentru o mai bună gestionare a propriei vieți. În cele din urmă, interpretarea viselor este determinată de aceeași intenție ca și maxima socratică: «Cunoaște-te pe tine însuți». Persoana are totul de câștigat devenind subiect (și deci activă), decât rămânând obiect (așadar pasivă) al vieții sale psihice. Ca urmare, putem considera că persoanele care își amintesc visele au o predispoziție mai mare decât
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
și al schemelor logice. De regulă, sunt organizatori buni și le place să utilizeze tehnologia. Din perspectiva predării, se recomandă utilizarea învățării bazate pe rezolvarea de probleme, jocurile cu numere, strategiile de dezvoltare a gândirii critice, ordonările și clasificările, dialogul socratic etc. 3. Inteligența vizual-spațială este capacitatea de a recrea propriile experiențe în termeni de formă, culoare, linie și textură, de a reprezenta intern lumea spațială. Posesorii unei astfel de inteligențe au, de regulă, o bună orientare în spațiu și își
Învățarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar by Lucian Ciolan () [Corola-publishinghouse/Science/2333_a_3658]
-
al raportării frecvente la marile realități și probleme ale vieții. Cei ce învață sunt centrați pe „lucrurile importante”, au capacitatea de a abstractiza și de a conceptualiza. Predarea poate face apel la punerea în situații reale de viață, la dialog socratic/întrebări filosofice și la reflecție personală. Așa cum am mai arătat, inteligențele sunt potențialități a căror realizare depinde de jocul dintre factorii genetici și cei de mediu. Chiar dacă din punct de vedere biologic ele sunt independente (cercetările realizate asupra unor persoane
Învățarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar by Lucian Ciolan () [Corola-publishinghouse/Science/2333_a_3658]
-
morale, ci frământări metafizice legate de destinul uman. Existența durerii dovedește că aceasta are o anumită funcție În planul existenței umane. Această funcție este raportată la Supra-Eul colectiv, la instanța de cenzură supremă care, ca și În cazul „daimon”-ului socratic, mă oprește să Întreprind ceva, o acțiune anume. Durerea este semnalul și prețul cenzurii actelor noastre: Per aspera ad astrae!. Din punct de vedere metafizic, durerea este, În mod paradoxal, condiția transcendenței. Suferința este purificatoare. Prin durere, prin suferință, eu
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
ceilalți oameni fiind asemena lui, orice formă de comunicare, fie formală, fie subiectiv-emoțională, devine falsă sau chiar imposibilă, anulându-se sau sfârșind prin a genera stări de tensiune, suspiciune, conflicte interpersonale. Problematica omului nu mai este frământarea interioară, de factură socratică sau faustică. Este cu totul altceva: o angoasă a disperării. Nici Socrate și nici Faust nu sunt singuri. Ei sunt frământați, dar nu sunt singuri În frământarea lor. Frământarea lor este interogația la care se poate da un răspuns. Angoasa
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
principiile valorilor morale. Socrate spunea că „daimonionul” său interior este cel „care-l oprea de a acționa În anumite situații”. Greșim de fiecare dată atunci când „ne luăm permisiunea” de face ceva, fără a ține seama de „interdicții”. Glasul „daimonionului” interior socratic este „legea morală din mine” kantiană. Este oare permisiunea libertate, iar interdicția o pierdere a acesteia? Nu. Acționând sau făcând ceea ce-mi este permis eu sunt liber, Întrucât sunt În deplin acord cu conștiința mea morală. Încălcând Însă interdicțiile
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
slabă. Rezultă de aici faptul că rolul cel mai important revine supraeului moral, acel „primum movens imobile” al persoanei umane, cel care mă Îndeamnă „a face” sau cel care mă oprește „să nu fac”. Aceasta este lecția morală a daimonionului socratic și a datoriei morale kantiene. Din cele prezentate mai sus rezultă că actul uman (actus humanusă este tot ceea ce face omul din punct de vedere voluntar sau involuntar, conștient sau inconștient, intenționat sau neintenționat. Din punct de vedere moral, orice
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
nicidecum pe un antic. Cel care vorbește aici apare ca un homo novus. Se situează singur printre cei care prețuiesc discuția rațională și cercetările noi asupra naturii. Preferă să se vadă pe sine în LIMITE ALE COMPREHENSIUNII 73 58. descendență socratică, însă, ca om nou, anunță deja o abatere serioasă față de episodul grec. Ce aș remarca în acest loc? Încrezător în modul de „argumen tare rațională“ (II, 11), ce ajunge a se vedea just prin el însuși, acest homo novus constată
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
pot fi întâlnite cel puțin în viziunea unor oameni inspirați și în paginile unor scrieri de o neașteptată libertate. De exemplu, când scriitorul latin folosește acest termen ca să reia grecescul átopon, semnificația avută în vedere nu este cea comună. Gestul socratic, știm bine, le apare absurd celorlalți. Dar mai ales paradoxal, straniu. Nu e simplu de înțeles de ce ar căuta cineva, în discuțiile sale, mai ales situații aporetice, fără nici o ieșire. Aveau destule motive cei vechi să-l socotească átopos, nicicând
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
el însuși ceea ce este. Acest din urmă lucru aduce în față, mai mult ca oricare altul, clipa însăși. Or, filozoful danez înțelege că de fapt tocmai în jurul clipei se duce toată discuția. Semnificația clipei este decisivă acum, ea desparte învățătura socratică de cea creștină. Devine un alt nume al paradoxului („în forma sa cea mai abreviată, putem să numim paradoxul - clipă“). Doar că, în ofensa sa, intelectul „este o înțelegere greșită a clipei“<ref id="176">Ibidem, p. 68.</ref>. PARADOX
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
175. 176. Câtă vreme își ignoră elementul pasiunii, stă în marginea unei astfel de chestiuni. Se fixează în ofensă, încât aceasta nu devine prilej de a trece dincolo de sine. Logic vorbind, clipa ca atare nu există. „Din punct de vedere socratic, ea nu poate fi nici văzută, nici deslușită, nu există, nu a fost și nu vine; din care cauză învățăcelul este, vezi bine, tocmai adevărul [căci își reamintește cele adevărate, le obține prin anámnesis], iar ocazia clipei nui decât o
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
nicidecum pe un antic. Cel care vorbește aici apare ca un homo novus. Se situează singur printre cei care prețuiesc discuția rațională și cercetările noi asupra naturii. Preferă să se vadă pe sine în LIMITE ALE COMPREHENSIUNII 73 58. descendență socratică, însă, ca om nou, anunță deja o abatere serioasă față de episodul grec. Ce aș remarca în acest loc? Încrezător în modul de „argumen tare rațională“ (II, 11), ce ajunge a se vedea just prin el însuși, acest homo novus constată
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
pot fi întâlnite cel puțin în viziunea unor oameni inspirați și în paginile unor scrieri de o neașteptată libertate. De exemplu, când scriitorul latin folosește acest termen ca să reia grecescul átopon, semnificația avută în vedere nu este cea comună. Gestul socratic, știm bine, le apare absurd celorlalți. Dar mai ales paradoxal, straniu. Nu e simplu de înțeles de ce ar căuta cineva, în discuțiile sale, mai ales situații aporetice, fără nici o ieșire. Aveau destule motive cei vechi săl socotească átopos, nicicând la
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
el însuși ceea ce este. Acest din urmă lucru aduce în față, mai mult ca oricare altul, clipa însăși. Or, filozoful danez înțelege că de fapt tocmai în jurul clipei se duce toată discuția. Semnificația clipei este decisivă acum, ea desparte învățătura socratică de cea creștină. Devine un alt nume al paradoxului („în forma sa cea mai abreviată, putem să numim paradoxul - clipă“). Doar că, în ofensa sa, intelectul „este o înțelegere greșită a clipei“<ref id="176">Ibidem, p. 68.</ref>. PARADOX
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
175. 176. Câtă vreme își ignoră elementul pasiunii, stă în marginea unei astfel de chestiuni. Se fixează în ofensă, încât aceasta nu devine prilej de a trece dincolo de sine. Logic vorbind, clipa ca atare nu există. „Din punct de vedere socratic, ea nu poate fi nici văzută, nici deslușită, nu există, nu a fost și nu vine; din care cauză învățăcelul este, vezi bine, tocmai adevărul [căci își reamintește cele adevărate, le obține prin anámnesis], iar ocazia clipei nui decât o
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
vii, care angajau, personalizau. Pentru domnu’ Fetescu întrebările noastre nu erau strict evaluate, dihotomic, ca bune ori rele. Important era să întrebăm, să ne întrebăm. De fiece dată ochii lui, mari, arătau uimire, lărgime de cer, primitoare. În spiritul maieuticii socratice provoca lecțiile noastre de zbor, la care rațiunea, experiența, imaginația, afectivitatea își corespundeau. În privirea vulturească și cald colocvială totodată, atingeai starea când scurtimea - cuantificabilul, exactitatea, precizia, formula - devenea prelungire, articulare și șlefuire de diamant viu, de lumină (corpuscul și
Acorduri pe strune de suflet by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/773_a_1527]
-
Pupa-te-aș! Bossule, să mor eu, dacă nu ești tu, cel mai solid geniu în mizerie! Un geniu larvar și neînțeles! Mea culpa, asule! Chapeau bas! Newton, Maradona, Einstein ticăloșit, ce-mi ești! Repede, frățiorilor! Repede, repede! "O, ce socratic daimon, mă-ndeamnă la răscruci, Cu cuiul îndoielii, să mă străpung în buci!" Jucăm hoții și vardiștii! Ulii și porumbeii! Leapșa! "Va, pensiero, sull'ali dorate...!" Merită să fim băieți buni, uneori. Iute! Vă explică mandea ce și cum, din
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
bine dezamăgirea, ce rămâne întotdeauna, în ciuda iluziilor triumfătoare ale științei și tehnicii, ca rezultat al conștientizării aspectului lor tragic, strâns unite cu luciditatea intelectuală. În contextul acestei situații morale și cognitive se profilează știința filosofului, sub multe aspecte asemănătoare științei socratice și care dă naștere unui univers cultural orientat spre contestare, înțeles mai ales ca o cultură alternativă, o ignoranță doctă. Acesta este al treilea nivel al atenției critice de care se vorbea mai sus. Acest nivel le rezumă pe primele
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
persuasiunea în stare să declanșeze o atitudine psihagogică. În schimb, pentru Socrate filosofia este o alegere radicală în fața vieții, o punere în discuție a existenței, o asumare liberă a valorilor ei, nu pentru că sunt tradiționale, ci pentru că sunt eterne. Filosoful socratic este omul politic, care are abilități să conducă cetatea, însă, datorită viziunii sale inflexibile conform căreia politica este totuna cu morala și cu trăirea adevărului, face în așa fel încât nici un grup de putere să nu o accepte ca atare
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
radicalității ei. Tinerețea ca vârstă este imaginea emblematică a tinereții drept categorie a spiritului, adică maturitate deplină a spiritului însuși. Tinerețea fizică, scoasă din viziunea radicală a vieții, nu este prin ea însăși o garanție a dezvoltării morale, în sens socratic, ci o condiție a acesteia. Printre tinerii atrași de maieutica socratică, nu se află doar Fedru sau Cebes, ci și Alcibiade. Kierkegaard, în prefața la Frică și cutremur, face o observație, care, așa cum s-a spus, ne poate ajuta să
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
categorie a spiritului, adică maturitate deplină a spiritului însuși. Tinerețea fizică, scoasă din viziunea radicală a vieții, nu este prin ea însăși o garanție a dezvoltării morale, în sens socratic, ci o condiție a acesteia. Printre tinerii atrași de maieutica socratică, nu se află doar Fedru sau Cebes, ci și Alcibiade. Kierkegaard, în prefața la Frică și cutremur, face o observație, care, așa cum s-a spus, ne poate ajuta să adâncim discursul: Ceea ce acela dintre vechii greci, care se pricepeau puțin
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
celui care cercetează detașat și totodată mulțumit de propria metodologie, stăpân inteligent al unei lumi descoperite și folosite în vederea propriilor scopuri și interese, și rămânem cuprinși de întrebare, ceea ce înseamnă că ne problematizăm pe noi înșine. Supuși unei reînnoite ironii socratice și chemați să ne revizuim certitudinile noastre fundamentale, ne descoperim cufundați în riscul existenței. Un prim răspuns la întrebarea de ce filosofia? l-am găsit în atitudinea singulară a omului care se întreabă cu privire la viață și realitate, în ciuda opiniilor curente adânc
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
o repetiție și nici de rămânerea în așteptare, ci de reluarea discursului ca urmare a unei ample experiențe. A deveni conștienți de toate acestea exercită o funcție stimulativă, un îndemn maieutic. Am recurs la termenul de maieutică, termen caracteristic metodei socratice, întrucât într-adevăr discursul poate să fie reluat astăzi din această perspectivă. Dacă ne întrebăm cum este posibilă prezența simultană a formelor de gândire și a metodologiilor de cercetare diferite, dar aflate într-o reciprocă tensiune problematică, dacă ne punem
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
a «pierde sensul pe care-l poate avea pentru om», o pierdere a sensului ce amintește de evaluările lui Husserl cu privire la criza științelor europene. Această inadecvare, această disproporție ca stimul maieutic pentru a repropune în alți termeni discursul, constituie momentul socratic al filosofării. III. Lupta pentru sens Mirare și sens Cele afirmate până aici ne-au condus la câteva concluzii, cărora putem încerca să le dăm o formă sintetică. Omul de astăzi continuă să facă filosofie, sau, altfel spus, să pună
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]