872 matches
-
putorius") este un carnivor de mici dimensiuni aparținând familiei Mustelidelor, răspândit în majoritatea Europei, nordul Africii și Asia occidentală. ul a fost îmblânzit încă din timpuri străvechi, aproximativ acum 2500 ani, pentru vânătoarea de iepuri de câmp, astfel obținându-se subspecia "Mustela putorius furo". Dihorul primordial a fost "Mustela stromeri" care a apărut în perioada villafranchiană târzie. "Mustela stromeri" este considerabil mai mic decât dihorul actual. Cele mai vechi fosile ale dihorului actual datează din Pleistocenul Mijlociu și au fost descoperite
Dihor () [Corola-website/Science/327330_a_328659]
-
culoare închisă în general, cu eventuale resturi ale animalelor cu care s-a hrănit precum puf, pene, smocuri de blană, păr, carapace și oase mici. Excrementele sunt depozitate în puncte determinate ale teritoriului lor, cel mai adesea în jurul vizuinii. Singura subspecie domesticită este Mustela putorius furo, celelalte specii la maturitate devenind nervoase și irascibile. Hibridizarea dihorului de casă cu cel comun face ca urmașii să aibă trăsături asemănătoare părinților sălbatici. Nu se cunoaște cu exactitate când a fost domesticit dihorul, dar
Dihor () [Corola-website/Science/327330_a_328659]
-
apăra hambarele de rozătoare. Caesar Augustus în jurul anului 6 î.e.n. a trimis dihori prin Plinius cel Bătrân în insulele Baleare, pentru a controla numărul de iepuri de câmp, care produceau mari pagube în agricultură. Dihorul de casă (Mustela putorius furo), subspecia domesticită a dihorului, este un animal energic, vioi, curios și îi place să se joace cu stăpânul. Din cauza curiozității lor exagerate prezintă riscul de a-și pierde viața explorând sau accidentându-se. În Statele Unite după câini și pisici, dihorii sunt
Dihor () [Corola-website/Science/327330_a_328659]
-
energie. În timpul șederii în sistemul payenilor, oamenii află despre aceștia că sunt hermafrodiți, schimbându-și sexul continuu de-a lungul vieții, ceea ce duce la o continuă explozie demografică. De îndată ce crește presiunea suprapopulării, războaiele sunt inevitabile. Payenii sunt împărțiți în opt subspecii mari, una dintre ele - stăpynii - ținând ascunsă existența unui alt tip: războynicii. Fiecare război are ca rezultat distrugerea aproape totală a civilizației, dar rata crescută a nașterilor permite repopularea planetei. La acest proces contribuie și muzeele care permit populației supraviețuitoare
Lumea Pay () [Corola-website/Science/322551_a_323880]
-
în scorburi de copaci. În România este prezentă tot timpul anului și este răspândită peste tot in ținuturile împădurite de la șes la munte, până în zona coniferelor; frecvență în parcurile orașelor și terenuri de cultură cu arbori izolați. Sunt descrise 14-26 subspecii, în România sunt prezente 3 subspecii: "Dendrocopos major major", "Dendrocopos major pinetorum" și "Dendrocopos major candidus". Ciocănitorile sunt aproximativ de mărimea unui graur. Lungimea de la cioc la coadă a acestor păsări este de 22 - 23 centimetri, iar anvergură aripilor este
Ciocănitoarea pestriță mare () [Corola-website/Science/329244_a_330573]
-
este prezentă tot timpul anului și este răspândită peste tot in ținuturile împădurite de la șes la munte, până în zona coniferelor; frecvență în parcurile orașelor și terenuri de cultură cu arbori izolați. Sunt descrise 14-26 subspecii, în România sunt prezente 3 subspecii: "Dendrocopos major major", "Dendrocopos major pinetorum" și "Dendrocopos major candidus". Ciocănitorile sunt aproximativ de mărimea unui graur. Lungimea de la cioc la coadă a acestor păsări este de 22 - 23 centimetri, iar anvergură aripilor este de 34 - 39 centimetri. Au penajul
Ciocănitoarea pestriță mare () [Corola-website/Science/329244_a_330573]
-
Omul de Neanderthal, scris și Omul de Neandertal (fără „h”), este fie o specie fosilă de hominid (denumirea științifică ), fie, după alți cercetători, o subspecie ("Homo sapiens neanderthaliensis") a speciei "Homo sapiens", al cărei areal acoperea Europa precum și părți ale Asiei de Vest, extinzându-se pe o perioadă de timp cuprinsă aproximativ între 230.000 și 29.000 de ani înaintea contemporaneității. Denumirea provine de la
Homo neanderthalensis () [Corola-website/Science/302129_a_303458]
-
strigat este scos în zbor sau dintr-un loc înalt. Stârcii de noapte trăiesc în Europa, Africa, Asia și America în zonele mlăștinoase sau inundate, lângă râuri largi, zone cu stufăriș sau la malul lacurilor cu trestie sau cu papura. Subspecia "Nycticorax nycticorax hoactli "trăiește doar în insulele Hawaii, în afară de insula Lănaʻi. Subspecia "Nycticorax nycticorax falklandicus "se gaseste doar pe insulele Falkland, trăind în condiții climatice extreme. Ea este mai mică și cu un penaj mai întunecat decât al celorlalte subspecii
Stârcul de noapte () [Corola-website/Science/334972_a_336301]
-
noapte trăiesc în Europa, Africa, Asia și America în zonele mlăștinoase sau inundate, lângă râuri largi, zone cu stufăriș sau la malul lacurilor cu trestie sau cu papura. Subspecia "Nycticorax nycticorax hoactli "trăiește doar în insulele Hawaii, în afară de insula Lănaʻi. Subspecia "Nycticorax nycticorax falklandicus "se gaseste doar pe insulele Falkland, trăind în condiții climatice extreme. Ea este mai mică și cu un penaj mai întunecat decât al celorlalte subspecii ale stârcului de noapte. Stârcii de noapte sunt întregul an foarte sociali
Stârcul de noapte () [Corola-website/Science/334972_a_336301]
-
Subspecia "Nycticorax nycticorax hoactli "trăiește doar în insulele Hawaii, în afară de insula Lănaʻi. Subspecia "Nycticorax nycticorax falklandicus "se gaseste doar pe insulele Falkland, trăind în condiții climatice extreme. Ea este mai mică și cu un penaj mai întunecat decât al celorlalte subspecii ale stârcului de noapte. Stârcii de noapte sunt întregul an foarte sociali, găsindu-i impunea cu indivizii din aceeași specie, dar și cu alte specii de stârci. Iarnă stau majoritatea timpului împreună pe o creangă. Cei care trăiesc în Europa
Stârcul de noapte () [Corola-website/Science/334972_a_336301]
-
au fost ulterior puse la îndoială au fost însă suținute de către W. James Peacock, șeful echipei care a secvențiat ADN-ul mitocondrial al „Omului din Mungo”. Întrebarea dacă există o moștenire în fondul genetic al "Homo sapiens" provenind de la alte subspecii tipologice (nu "de facto") de "Homo" este încă dezbătută. "Omul modern din punct de vedere anatomic" își are originea în Africa aproximativ 250.000 de ani în urmă. Tendința la mărirea volumului cranian și elaborarea de unelte de piatră (tehnologia
Originea africană recentă a oamenilor moderni () [Corola-website/Science/321837_a_323166]
-
anterior. "Homo sapiens idaltu", ale cărui fosile au fost găsit la Middle Awash din Etiopia, a trăit acum aproximativ 160.000 de ani. Este cel mai vechi om modern din punct de vedere anatomic cunoscut și este clasificat ca o subspecie disparută. Fosile aparținând lui "Homo sapiens" arhaic au fost găsite în peștera Qafzeh din Israel și au fost datate la aproximativ 80.000 - 100.000 de ani în urmă. Cu toate acestea, acești oameni fie că au dispărut ori s-
Originea africană recentă a oamenilor moderni () [Corola-website/Science/321837_a_323166]
-
care a supraviețuit și există și azi, în timp ce alte specii Homo au dispărut, multe dintre ele fiind ascendente lui Homo sapiens, iar altele fiind rude îndepărtate pe linia noastră ancestrală. Nu există încă un consens cu privire la categorisirea speciilor distincte sau subspeciilor. În unele cazuri, acest lucru se datorează lipsei de fosile, iar în alte cazuri, este din cauza diferențelor prea mici pentru a clasifica speciile din genul Homo . Specia Homo sapiens cuprinde, după unii autori, o întreagă listă de subspecii arhaice de
Preistorie () [Corola-website/Science/309529_a_310858]
-
distincte sau subspeciilor. În unele cazuri, acest lucru se datorează lipsei de fosile, iar în alte cazuri, este din cauza diferențelor prea mici pentru a clasifica speciile din genul Homo . Specia Homo sapiens cuprinde, după unii autori, o întreagă listă de subspecii arhaice de om ("Homo"), ce contrastează cu oamenii moderni (subspecia "Homo sapiens sapiens"), din perioada începând în urmă cu 500.000 de ani. Alți autori consideră aceste subspecii drept specii. Lista „umbrelă” a acestor specii arhaice include "Homo heidelbergensis", "Homo
Preistorie () [Corola-website/Science/309529_a_310858]
-
lipsei de fosile, iar în alte cazuri, este din cauza diferențelor prea mici pentru a clasifica speciile din genul Homo . Specia Homo sapiens cuprinde, după unii autori, o întreagă listă de subspecii arhaice de om ("Homo"), ce contrastează cu oamenii moderni (subspecia "Homo sapiens sapiens"), din perioada începând în urmă cu 500.000 de ani. Alți autori consideră aceste subspecii drept specii. Lista „umbrelă” a acestor specii arhaice include "Homo heidelbergensis", "Homo rhodesiensis", "Homo neanderthalensis" și, uneori, "Homo antecessor". Astăzi, se crede
Preistorie () [Corola-website/Science/309529_a_310858]
-
Homo . Specia Homo sapiens cuprinde, după unii autori, o întreagă listă de subspecii arhaice de om ("Homo"), ce contrastează cu oamenii moderni (subspecia "Homo sapiens sapiens"), din perioada începând în urmă cu 500.000 de ani. Alți autori consideră aceste subspecii drept specii. Lista „umbrelă” a acestor specii arhaice include "Homo heidelbergensis", "Homo rhodesiensis", "Homo neanderthalensis" și, uneori, "Homo antecessor". Astăzi, se crede că oamenii moderni ar fi evoluat din indivizii cuprinși în categoria "Homo sapiens" arhaic, care, la rândul lor
Preistorie () [Corola-website/Science/309529_a_310858]
-
direct al omului, și pe majoritatea zonei lui de răspândire a pierdut în această luptă inegală. Lupul este cea mai mare specie din familia câinilor ("Canidae"). Cele două specii de lupi sunt lupul ("Canis lupus") și lupul roșu ("Canis rufus"). Subspeciile lupului sunt lupul arctic ("C. l. arctos"), lupul nord-american ("C. l. lycaon"), lupul de șes ("C. l. campestris") și lupul obișnuit ("C. l. lupus"). Lupul este răspândit în: Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavă, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centrală și Siberia, dar
Lup cenușiu () [Corola-website/Science/299707_a_301036]
-
de șes ("C. l. campestris") și lupul obișnuit ("C. l. lupus"). Lupul este răspândit în: Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavă, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centrală și Siberia, dar densitatea lor este în general redusă pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul arctic, lupul de pădure nord-american, lupul de stepă din deșerturile Asiei Centrale și lupul comun, care trăiește și astăzi în pădurile est-europene și ale Peninsulei Scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt și mai deschis la
Lup cenușiu () [Corola-website/Science/299707_a_301036]
-
vremuri popula regiunea sud-estică a Statelor Unite, azi este foarte rar, exemplarele care trăiau în sălbăticie poate chiar au dispărut complet. Specia inițială de lup cenușiu din Alaska a dispărut de 12.000 de ani, dar cea din prezent este o subspecie, dovedește o cercetare realizată la Universitatea din California. Cercetarea a implicat analizarea unor mostre de ADN, studierea compușilor chimici a acestora și datarea cu carbon a lupilor păstrați la Muzeul Smithsonian de Istorie Naturală. Rezultatele au fost comparate cu date
Lup cenușiu () [Corola-website/Science/299707_a_301036]
-
la 2,3 kg, si o anvergură de 1,8 m. Cele mai mari specimene sunt cele din Alaska, femelele pot trece de 7 kg și o anvergură de 2,5 m. Vulturii cu cap alb din nord constituie o subspecie separată "washingtoniensis", ca și cei din sud "leucocephalus". Sunt separate aproximativ în latitudinea 38° N, sau latitudinea din Sân Francisco; cei din nord coboară puțin spre sud pe coasta Atlanticului, putând fi văzuți de exemplu în Cape Hatteras. Specimenul "Audubon
Haliaeetus leucocephalus () [Corola-website/Science/309379_a_310708]
-
Atlanticului, putând fi văzuți de exemplu în Cape Hatteras. Specimenul "Audubon" sau „acvila lui Washington” - numita așa în onoarea lui George Washington, dar excepționalele specimene din nord, ca cele din Alaska; au făcut să apară propuneri pentru a le numi subspecii "alascanus" sau "alascensis", dar variația este clinală și îndeplinește "Regulă lui Bergmann". Vulturul cu cap alb este o specie pereche cu codalbul eurasiatic "Haliaeetus albicilla". S-a produs diferențierea între specii la începutul Miocenului timpuriu (cca. 10 milioane de ani
Haliaeetus leucocephalus () [Corola-website/Science/309379_a_310708]
-
După o gestație de circa 75 zile, femela naște un singur pui în luna iulie, care este lipsit de vedere și fără păr. Într-o lună de zile puii cresc trecând la o viață independentă. În România a fost identificată subspecia "Rhinolophus hipposideros hipposideros". Liliacul mic cu potcoavă a fost practic menționat în toate regiunile din România. Însă în ultimele două decenii a fost găsit doar în Oltenia. Este evidentă o scădere a populației sale în ultimii ani, mai ales din cauza
Liliac mic cu potcoavă () [Corola-website/Science/333723_a_335052]
-
mult din jumătatea întinderii întregii înotătoare dorsale. Partea moale a dorsalei este puțin mai înaltă decât cea spinoasă. Partea spinoasă a dorsalei are 17-19 radii spinoase (nici unul dintre spini nu este prelungit), iar cea moale 10-14 radii moi ramificate (la subspecia "Labrus viridis prasostictes" din Marea Neagră 12-13 radii moi). Formula înotătoarei dorsale la "Labrus viridis prasostictes" este D XVII-XIX 12-13. Înotătoarea anală este inserată aproximativ sub limita dintre partea spinoasă și cea moale a înotătoarei dorsale și are 3 spini (radii
Buzat () [Corola-website/Science/335685_a_337014]
-
Labrus viridis prasostictes" este D XVII-XIX 12-13. Înotătoarea anală este inserată aproximativ sub limita dintre partea spinoasă și cea moale a înotătoarei dorsale și are 3 spini (radii spinoase) în partea anterioară și 9-13 radii moi ramificate în partea posterioară. Subspecia "Labrus viridis viridis" din Marea Mediterană, are 10-11 radii moi, iar subspecia "Labrus viridis prasostictes" din Marea Neagră, are 9-10 radii moi. Formula înotătoarei anală la "Labrus viridis prasostictes" este A III 9-10. Înotătoarea anală are aproximativ aceeași lungime ca și partea
Buzat () [Corola-website/Science/335685_a_337014]
-
aproximativ sub limita dintre partea spinoasă și cea moale a înotătoarei dorsale și are 3 spini (radii spinoase) în partea anterioară și 9-13 radii moi ramificate în partea posterioară. Subspecia "Labrus viridis viridis" din Marea Mediterană, are 10-11 radii moi, iar subspecia "Labrus viridis prasostictes" din Marea Neagră, are 9-10 radii moi. Formula înotătoarei anală la "Labrus viridis prasostictes" este A III 9-10. Înotătoarea anală are aproximativ aceeași lungime ca și partea moale a înotătoarei dorsale. Înotătoarea caudală este rotunjită și are 14
Buzat () [Corola-website/Science/335685_a_337014]