985 matches
-
este traversat de numeroase triburi fără ca în zonă să se constituie vreo formațiune statală cu caracter permanent. Începând cu secolul VI începe migrațiunea triburilor slave. Până la invazia tătaro-mongolă (1240), teritoriul dintre Bugul de Sud și Nistru s-a aflat sub suzeranitatea cnezilor de la Kiev, iar mai apoi a celor de la Halici. După cucerirea de către tătaro-mongoli a cnezatelor slavone de est, ținutul a fost inclus în componența Hoardei de Aur, Ulusul Gioci (Giuci). În prima jumătate a secolului XIII, tătarii nohai formează
Nezavertailovca, Stînga Nistrului () [Corola-website/Science/305123_a_306452]
-
cu adevărat evidentă doar în timpul războaielor ruso-turce din secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 - 1774 s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Acest tratat a permis țarului să devină „protector” al creștinilor ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul de putere navală la Marea Neagră. Un nou conflict ruso-turc a izbucnit în 1787. Împărăteasa Ecaterina a II-a semnat o alianță cu împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au căzut de acord
Chestiunea Orientală () [Corola-website/Science/325181_a_326510]
-
cu cei doi, ce a invocat tocmai argumentul rudeniei și al folosirii unei limbi comune. În 1514, logofătul Tăutu este trimis la Poartă să închine de bunăvoie Moldova, în condiții cvasi-identice cu cele ale Munteniei: autonomie sub toate aspectele,recunoașterea suzeranității otomane și plata unui peșcheș anual. În acest fel, Bogdan scapă de pericolul tătăresc și de alti dușmani, care astfel, deveneau dușmanii Porții. În 1513 Bogdan al III-lea s-a însurat cu prințesa Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău
Bogdan al III-lea () [Corola-website/Science/299138_a_300467]
-
și marii seniori scoțieni începură de îndată să-și dispute coroana. Eduard, ales ca arbitru, atribui regatul lui John Balliol, care fu încoronat la Scone, dar îi ceru noului rege să-l recunoască drept suzeran. Scoțienii crezuseră că o asemenea suzeranitate va rămâne pur formală. Când Eduard anunță că un împricinat a cărui cerere a fost respinsă de o curte scoțiană va putea în viitor face apel la tribunalele engleze, John Balliol intră în alianță cu regele Franței, adversar al lui
Eduard I al Angliei () [Corola-website/Science/298702_a_300031]
-
iar cauza rebelilor greci a câștigat noi sprijinitori. Marile puteri au trimis pe 2 martie o notă verbală guvernelor Greciei și Imperiului Otoman, prezentând posibilile soluții ale „Chestiunii Cretane”. Astfel, Creta ar fi putut să devină un stat autonom sub suzeranitatea sultanului. Poarta a răspuns trei zile mai târziu, acceptând în principiu propunerile, dar, pe 8 martie, guvernul elen a respins soluția marilor puteri, pe care o considera nesatisfăcătoare, insistând în schimb pentru unirea Cretei cu Grecia. Venizelos, ca reprezentant al
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
război de aproximativ 4.000000£, dar la o mare victorie diplomatică. Marile puteri (Regatul Unit, Franța, Rusia și Italia), după massacrul de la Heraklion de pe 25 august, au impus o soluție finală „Chestiunii Cretane”. Creta a fost proclamat sta autonom sub suzeranitatea otomană. Venizelos a jucat un rol important în negocierea acestei soluții, nu doar ca lider al rebelilor cretani, dar și ca diplomat priceput, comunicând frecvent cu amiralii marilor puteri. Cele patru mari puteri și-au asumat administrarea Cretei. Prințul George
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
sale europene. Neînțelegerile dintre cei doi au continuat pe diferite subiecte. Prințul a dorit să construiască un palat, dar Venizelos s-a opus cu tărie, considerând că această clădire ar fi fost un semn al perpetuării aranjamentelor de autonomie sub suzeranitate otomană din acel moment. Cretanii acceptaseră acea situație doar ca un aranjament temporar, până la găsirea unei soluții finale. Relațiile dintre cei doi oameni de stat au devenit tot mai tensionate, iar Venizelos și-a prezentat de mai multe ori demisia
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
pus capăt revoltei de la Theriso și a dus la demisia prințului George din funcția de înalt comosar. Marile puteri au admis ca responsabilitatea pentru numirea noului înalt comisar să revină regelui George I al Greciei, prin aceasta anulând de facto suzeranitatea sultanului otoman. Un fost premier al Greciei, Alexandros Zaimis, a fost ales să exercite funcția de înalt comisar, iar ofițeri și subofițeri eleni au fost numiți să organizeze jandarmeria cretană. De îndată ce organizarea jandarmeriei s-a încheiat, trupele străine au început
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
concesii de la Cazimir) a împiedicat preluarea întregii Prusii, dar în a doua Pace de la Thorn (1466), Cavalerii trebuiau să predea jumătatea de vest de pe teritoriul lor Coroanei poloneze (zonele cunoscute ulterior ca Prusia Regală, o entitate semi-autonomă), și au acceptat suzeranitatea polono-lituaniană pe teritoriul rămas (mai târziu Ducatul Prusia). Polonia a recâștigat Pomerania și împreună cu asta și importantul acces la Marea Baltică, precum și Warmia. În plus față de războiul pe teren, au avut loc lupte navale, unde navele oferite de orașul Danzig au
Istoria Poloniei în timpul Dinastiei Jagiellonilor () [Corola-website/Science/330777_a_332106]
-
pace eternă" cu Imperiul Otoman în 1533 pentru a asigura zonele de frontieră. Moldova a căzut sub dominație turcă dar magnații polono-lituanieni au rămas implicați activ acolo. Sigismund al II-lea August a pretins "jurisdicție" iar în 1569 a acceptat suzeranitatea oficială și de scurtă durată asupra Moldovei. Faptul că Sigismund al II-lea nu avea copii a adăugat o urgență la ideea de a transforma uniunea personală între Polonia și Marele Ducat al Lituaniei într-o relație permanentă și strictă
Istoria Poloniei în timpul Dinastiei Jagiellonilor () [Corola-website/Science/330777_a_332106]
-
era fragedă și în curând a căzut bolnav. În cele din urmă coaliția a început negocierilor odată cu sosirea lui Roger în fruntea unei armate. Honoriu chiar a reușit să negocieze cu succes independența Capuei. În 1129 însă, Robert a cedat suzeranitatea în favoarea ducelui de Apulia și, în anul următor (la 25 decembrie 1130) cronicarul Falco de Benevento considera că, din poziția de principal vasal al lui Roger, ar fi pus coroana regală pe capul acestuia cu ocazia încoronării. Este dificil a
Robert al II-lea de Capua () [Corola-website/Science/328144_a_329473]
-
împărăția lui Bermundo, ocupând Astorga. Până în martie 1033, el a fost rege de la Zamora la frontierele din Barcelona. Înainte de moartea sa, în 1035, Sanco a împărțit averea între fiii lui. Cel mare, Garcia, a moștenit regatul inclusiv țara Bascilor, precum și suzeranitatea asupra regatelor fraților săi. Gonzalo guverna Sobrarbe și Ribagorza. Lui Ferdinand i s-a dat Castilia și Ramiro, cel mai tânăr fiul însă nelegitim, i s-a oferit Aragonul.
Sancho al III-lea al Navarei () [Corola-website/Science/331464_a_332793]
-
care ar fi cerut ca fratele mai în vârstă, Coloman. Până în cele din urmă, Coloman i-a succedat lui Ladislau în 1095, în vreme ce Álmos s-a mulțumit cu Tercia pars regni („a treia parte din regat”), practic un ducat sub suzeranitatea fratelui său. Coloman a fost obligat la începutul domniei sale să respingă atacurile bandelor de cruciați, care au încercat să ocupe Nyitra (Nitra, Slovacia) și Moson drumul lor spre Țara Sfântă. Cruciații slab organizați au fost înfrânți în cele din urmă
Regatul Ungariei (1000–1538) () [Corola-website/Science/328221_a_329550]
-
din partea regilor maghiari. În ambele regiuni, regele maghiar era reprezentat de guvernatori numiți de la centru, car purtau titlul de ban. Într-un mod similar, un voievod administra Transilvania . În 1105, Zadar, Split și alte câteva orașe din Dalmația au acceptat suzeranitatea lui Coloman, care în schimb le-a recunoscut dreptul să-și aleagă proprii lideri politici și religioși. Coloman a fost la fel precum înaintașul lui, Ladislau, un mare legiuitor, care a îndulcit într-o oarecare măsură severitatea pedepselor pe care
Regatul Ungariei (1000–1538) () [Corola-website/Science/328221_a_329550]
-
termen lung a teritoriilor vecinului său. În ultimii ani ai domniei sale, fiul și moștenitorul lui, Béla a jucat un rol tot mai important în formarea politicii externe a regatului. El a reușit să convingă un grup de cumani să accepte suzeranitatea maghiară în 1228 și a format un nou banat, cel al Severinului în 1231. Imediat după ce i-a succedat tatălui său la tron în 1235, Bela al IV-lea a încercat să recucerească teritoriile pierdute de regatul maghiar. Încercările militare
Regatul Ungariei (1000–1538) () [Corola-website/Science/328221_a_329550]
-
Mare, l-a sprijinit pe acesta în luptele cu Marele Ducat al Lituaniei și cu Hoarda de Aur. Interesele militare ale ungurilor la est de Carpați a dus la Descălecatul Moldovei, care la început a fost o marcă militară sub suzeranitatea lui Ludovic I. Pe lista succeselor militaro-diplomatice ale lui Ludovic I s-a numărat și retragerea venețienilor din Dalmația în 1358.. După aceasta, Tvrtko I al Bosniei, Lazăr al Serbiei și Ivan Srațimir al Bulgariei au fost obligați pe rând
Regatul Ungariei (1000–1538) () [Corola-website/Science/328221_a_329550]
-
I. Pe lista succeselor militaro-diplomatice ale lui Ludovic I s-a numărat și retragerea venețienilor din Dalmația în 1358.. După aceasta, Tvrtko I al Bosniei, Lazăr al Serbiei și Ivan Srațimir al Bulgariei au fost obligați pe rând să accepte suzeranitatea lui Ludovic, deși ei s-au răsculat în mai multe rânduri împotriva dominației maghiare. Voievodul Bogdan s-a numărat printre cei care au inițiat rebeliuni încununate de succes împotriva Regatului Ungariei, ceea ce a dus la cucerirea independenței Moldovei. Suzeranitatea lui
Regatul Ungariei (1000–1538) () [Corola-website/Science/328221_a_329550]
-
accepte suzeranitatea lui Ludovic, deși ei s-au răsculat în mai multe rânduri împotriva dominației maghiare. Voievodul Bogdan s-a numărat printre cei care au inițiat rebeliuni încununate de succes împotriva Regatului Ungariei, ceea ce a dus la cucerirea independenței Moldovei. Suzeranitatea lui Ludovic asupra Moldovei a fost restaurată doar după alegerea sa ca rege al Poloniei în 1370. Celălalt principat român, Valahia, care își cucerise la rândul lui independența sub domnia lui Neagoe Basarab a rămas cu o situație juridică incertă
Regatul Ungariei (1000–1538) () [Corola-website/Science/328221_a_329550]
-
pământuri favoriților săi, printre ei aflându-se Stibor de Stiboricz și Miklós Garai . În această perioadă, Imperiul Otoman aflat în expansiune a ajuns să se învecineze regiunile sudice ale Regatului Ungariei. Ștefan Lazarevici al Serbiei a fost forțat să accepte suzeranitatea sultanului în 1390. Sigismund, care efectuase o serie de raiduri împotriva otomanilor și a aliaților acestora între 1390 și 1395, a decis să organizeze o coaliție internațională împotriva acestora din urmă. A fost organizată o mare armată formată în principal
Regatul Ungariei (1000–1538) () [Corola-website/Science/328221_a_329550]
-
Chaghri este turcă ("Çağrı" în turca modernă). Chaghri și fratele său, Tughril, erau fiii lui Mikail și nepoții lui Selgiuc beg. În primele decenii ale secolului al XI-lea, selgiucizii părăsesc Hazaria, mutându-se în aproprierea orașului Jend, unde acceptă suzeranitatea Karakhanizilor dinn Transoxania (teritoriul ocupat de Uzbekistan și sudul Kazakhstan). După înfrângerea suferită de Karakhanizi în fața Gaznavizilor, aceștia erau pregătiți să-și câștige independența. Sunt foarte puțin cunoscute viețile lui Chaghri Beg și Tughril Beg înainte de 1025. Amândoi l-au
Chagri Beg () [Corola-website/Science/328993_a_330322]
-
în care regele Ludovic este ocupat cu o campanie împotriva lui Dușan al Serbiei și nu are timp pentru asigurarea unei succesiuni fidele regatului ungar - în Moldova - și unul politic în care populația locală este nemulțumită de evidenta tendință de suzeranitate a Ungariei. Având posibilitatea de a organiza o forță militară redutabilă cu ajutorul căreia a dominat viața politică locală, Bogdan a putut pune bazele viitorului stat fie prin lupte fie prin tratative. Încercările ulterioare ale lui Ludovic cel Mare al Ungariei
Descălecatul Moldovei () [Corola-website/Science/326954_a_328283]
-
castra”) cât și a boierilor „pământeni ai Valahiei” („terrigenarum terre Valachie”). Țara Moldovei era percepută de regatul polonez ca o entitate duală constituită prin unirea Moldovei cu Valahia nordică, de unde și insistența ca ambele părți ale țării să le accepte suzeranitatea. Doar în documentele interne domnul se intitula „singur stăpânitor al Țării Moldovei”. În anul 1372 Ludovic al Ungariei devine și rege al Poloniei, iar Moldova devine "cuprinsă din două părți de aceeași forță". Vrînd să împace cît mai bine noua
Descălecatul Moldovei () [Corola-website/Science/326954_a_328283]
-
bine determinat, și anume instaurarea monarhiei absolute și ereditare în Moldova, împotriva anarhiei feudale a boierilor. După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce armata rusească și contingentele moldovenești au fost înconjurate de uriașa armată a marelui vizir Mehmed Pașa (Baltaci) și au fost înfrânte de turci în Bătălia de la Stănilești - ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, s-a
Dimitrie Cantemir () [Corola-website/Science/297283_a_298612]
-
plecat în Țara Sfântă. Filip l-a înfrânt pe contele Floris al III-lea de Olanda și a pus capăt pirateriei. Floris a fost capturat la Bruges și a rămas în închisoare până în 1167, când a fost răscumpărat în schimbul recunoașterii suzeranității flamande asupra provinciei Zeelanda. Prin moștenire, Filip a mai recuperat pentru Flandra teritoriile Waasland și Quatre-Métiers. În 1159, el s-a căsătorit cu Elisabeta de Vermandois (cunoscută și ca Isabelle), fiica cea mare a contelui Raoul I de Vermandois cu
Filip I de Flandra () [Corola-website/Science/324543_a_325872]
-
succede la tron fiind nepotul de frate al acestuia. A fost în bune relații cu regele Poloniei, Vladislav al II-lea Iagello. În 1387, în ziua de Înălțarea Sfintei Cruci printr-un act omagial făcut la Liov, Petru a recunoscut suzeranitatea acestuia. Petru al II-lea l-a îndemnat și pe Mircea cel Bătrân să încheie o alianță cu Vladislav Iagello, care s-a și încheiat, după negocieri desfășurate între decembrie 1389 și martie 1390 la Radom, Lublin și Suceava, la
Petru al II-lea () [Corola-website/Science/299096_a_300425]