1,169 matches
-
efemeritatea terestră, dar, în egală măsură, pentru reintegrarea în marele cosmos. Obsesia „omului de cenușă” ar trebui să pună capăt ambițiilor exagerate, „știut fiind că vila noastră e / o urnă doar ne-nchipuit de mică”, la fel cum trecerea noastră telurică are ca final „Adâncul. Nimicirea. Abaddon” Ar fi exagerat să-i atribuim poetului un pesimism care nu-i este propriu. Să-l vedem ca pe un negativist total, care ar pune la îndoială sau ar abandona valorile civilizației. Poetul se
LIVIUS PETRU BERCEA, ÎNSEMNĂRI DESPRE POEZIA LUI EUGEN DORCESCU de EUGEN DORCESCU în ediţia nr. 432 din 07 martie 2012 [Corola-blog/BlogPost/354303_a_355632]
-
cheie: incandenscent, durere, Ruffilli, încăperi, frământări Incandescent, răul interior se scurge spre exterior, creând lui Ruffilli o durere înecată într-o manifestare ca și cum lava unui vulcan i-a cuprins fiindul, o magmă ce se prelinge pe lângă trup, săpându-i egoul teluric, eliberându-i eul cosmic: Dar e cu totul alta starea / noastră, aparte / inertă și dureroasă” (Tot ce-i cu putință, 2008:21) și unindu-se cu suferințele celorlalți oameni, pe care îi vede ca prinși într-o cușcă: ”Gratii și
FRĂMÂNTĂRILE LUI RUFFILLI ÎN ÎNCĂPERILE CERULUI de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 1315 din 07 august 2014 [Corola-blog/BlogPost/353889_a_355218]
-
propriei libertăți...” ademenit la un dor ”de lume și de femei”. Existența închisă este un eu fără viitor, un cerc strâmt care sufocă egoul, survenind dispariția umbrei nocturne. Odată pierdută, apare stafiizarea egoului, pentru că el, ca entitate, nu poate părăsi teluricul, fiind reținut de profani în realizarea planului deusian pe care îl avea de îndeplinit aici, pe Pământ.” Poetul, în tonul unui superrealism elevat discerne adevărul cuvântului gândit, ”o poftă absolut / sublimă și înnegurată / de a se mușca fericire” (Cu sutele
FRĂMÂNTĂRILE LUI RUFFILLI ÎN ÎNCĂPERILE CERULUI de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 1315 din 07 august 2014 [Corola-blog/BlogPost/353889_a_355218]
-
impunătoare atenției lumii intelectuale. În centrul gândirii lui Nichifor Crainic stă Iisus Hristos. Sensul vieții pe care îl caută cugetătorul se descoperă în Iisus Hristos. Mântuitorul este Alfa și Omega tuturor lucrurilor create. Personalitate controversată, amestec de serafic și de teluric, teolog și om politic, poet și publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cît de complex, pe atît de reprezentativ pentru o întreagă categorie de cărturari români ieșiți din orizontul satului tradițional. Ei rămîn fundamental “țărani”, “oameni ai pămîntului”, respectuoși
DESPRE NICHIFOR CRAINIC... de STELIAN GOMBOŞ în ediţia nr. 255 din 12 septembrie 2011 [Corola-blog/BlogPost/352539_a_353868]
-
valentinieni - ceea ce trimite, fie la regăsirea emisferelor androginice de după chirurgia făcută de Zeus și de armata-i de bune asistente-zeițe asupra oamenilor-sfere (botezați de heladici drept „androgini“), desigur, pentru o „absolută“ iubire de numai un an („cosmic“), fie la nuntirea telurică a idealei perechi, Cosânzeana - Făt-Frumos, în nășirea celestă a sacrei perechi secunde din tedrada Zalmoxianismului, Lună - Soare; „binomul erotic“, emisferele Yin - Yang etc. au „corespondent lirico-semantic-sincretic“ - de-a lungul / latul acestor douăsprezece cicluri de poeme danielogifuane - perechea pronominală Ea - El
EMISFERELE ANDROGINULUI, BISTURIUL ZEUS-CHIRURGULUI ŞI „CÂNTAREA CÂNTĂRILOR” de ION PACHIA TATOMIRESCU în ediţia nr. 1171 din 16 martie 2014 [Corola-blog/BlogPost/353586_a_354915]
-
Michelangelo./ E pirueta Anei Pavlova”. Emilia Țuțuianu: Credeți în prejudecata că există poezie și poezie feminină? Vavila Popovici: Da! Există un filon de durere în sufletul fiecărei femei, poate mai puțin existent la bărbați. Ei scriu altfel poezia, sunt mai telurici, noi femeile - mai cosmice. Mircea Eliade în cartea Oceanografia scria: „Avem lângă noi oameni foarte deștepți, foarte originali și foarte erudiți, cărora le lipsește, totuși, stilul, adică viața proprie, ierarhică, ritmică, a adevărurilor adunate. [...] Dacă găsim adevăruri vii, vom găsi
VAVILA POPOVICI ÎNTRE ,,ULTIMA PIRUETĂ” ŞI ,,NOPŢI ALBE” de EMILIA ȚUŢUIANU în ediţia nr. 1577 din 26 aprilie 2015 [Corola-blog/BlogPost/353960_a_355289]
-
pentru eternitate între paginile lor. „I-bisa” derivă din compusul „Isla de Bes”. Interesant este faptul că numele insulei nu e dat de Tanit, zeitatea protectoare a insulei, venerata de cartaginezi pentru blândețea ei, albă și luminoasă, întruchipând bunătatea maternă, telurica, stăpâna a mării și a nopții. Responsabil pentru numele de Ibiza este răutăciosul zeu Bes, de statura scunda, cu un caracter agresiv și jucăuș în același timp, visceral și imprevizibil, petrecăreț și iubitor de excese. Să fie oare acesta un
IBIZA SAU INSULA ALBĂ de GABRIELA CĂLUŢIU SONNENBERG în ediţia nr. 2328 din 16 mai 2017 [Corola-blog/BlogPost/354553_a_355882]
-
a florilor, (cum spune Cioran), e mai adevărată decât parfumul lor, ce cunună e mai fixă deasupra orizontului, decât curcubeul, ce exegeze palpită în miezul literaturii, mai fremătând decât umbrele frunții poeților, ce margine monumentală arcuiește mai solemn granița dintre teluric și spiritual, decât pandantivii catedralelor, ce rămâne mai luminos prin breșele sufletești în lume, decât salbele mărgăritarelor de cântece și unde sunt adunate cântecele, ca perlele în cochilii scufundate sub ocean, cu mai multă grijă și folos sufletesc, decât în
POEME ŞI MELODII AIDOMA SUFLETULUI. de AUREL V. ZGHERAN în ediţia nr. 917 din 05 iulie 2013 [Corola-blog/BlogPost/357187_a_358516]
-
muntele este locul unor tainice comuniuni cu universul. Axă a lumii și traseu ascensional, el mediază comunicarea dintre palierului terestru și cel cosmic și înlesnește întâlnirea cu Divinul. „Îl caut munte cu munte/ după rânduiala semnelor”. Peștera este o antinomie telurică a muntelui, o alunecare, fie ea și temporară în adânc, alternativă a repaosului oniric și thanatic. Lumea pământeană e altceva, un loc al contradicțiilor orânduit sub semnul animei, dar și al fuziunii contrariilor. Poetul pare să acorde o prețuire tot
O CAPODOPERĂ ÎN ŢINUTUL PUR AL POEZIEI de MARIAN MALCIU în ediţia nr. 1245 din 29 mai 2014 [Corola-blog/BlogPost/357475_a_358804]
-
ce se zbate ca un muribund între ceea ce știe și ceea ce se pierde în Univers. Bacovia, omul din adâncurile cenușii, a urcat prin umbră și a rămas așa toată viața câtă i-a fost dată în palidul amurg al timpului teluric luminat discret de unda celestă, îngreunat însă de boală și țintuit în sicirul de plumb al fiindului său. Și trupul îi era ca de plumb și reci îi erau zilele înecate: „Da, plouă... și sună umil / Ca tot ce-i
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
tristă, de gură, / Pe-aproape s-aude-un copil”. Chiar dacă plumbul este apăsător, un aducător de sfârșit existențial prin tot ceea ce constuie el chimic, ca metal, poate despărți fantastic de miraculos fiindul de nefiind, pentru că masa lui materială poate să sufoce viața telurică cu care dispare umbra, nefiindul întrând într-o stare activă de meditație: „Stam singur în cavou... și era vânt...” (Plumb). Simțirile acestui nefiind al existenței unei alte lumi Bacovia le trăiește intens încă din viața de de-asupra, pentru că el
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
țin totuși aproape de cei care mișună palizi pe trotuarele nopții, acele ființe pe care el le vede continuu în descompunere. Pentru Bacovia negru înseamnă pământul, spațiul provizoriu de observație pentru că adevărata lui meditație are loc în încăperile umede ale dedesubtului teluric: „Tot mai tăcut și singur / În lumea mea pustie - / Și tot mai mult m-apasă / O grea mizantropie” (Ego), ce altceva decât singurătatea străfunzimilor, de unde vocile răgușite ale celor trecuți într-o altă stare de existență, așteaptă rânduirea spre celest
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
străfunzimilor, de unde vocile răgușite ale celor trecuți într-o altă stare de existență, așteaptă rânduirea spre celest. Apocalipsa apare ca o ars poetica încă din poezia sa de geniu „Plumb”, pentru că el pășea deja în lumea aceea neînțeleasă de fiindurile telurice, trăind paralel cu o lume care îl aștepta și pe care el o simțea ca aparținându-i. Palidul, cenușiul, negrul pământului sunt doar coduri ale unui spațiu inițiatic ale poetului, el cunoaște greutatea plumbului care este mult mai apăsătoare chiar
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
lumea aceea și prevestitor al tuturor acestor dezastre care ne stăpânesc fiindul: „E ora când Petru plânge amar - / Ascultă... e ora lașității...” (Nocturnă). De ce oare Bacovia numește acea clipă fatidică, pentru că în timpul celest viața omului este egală cu o oră telurică „e ora lașității”? Și ne mai roagă să o și ascultăm cu multă atenție, putând fi chiar ultima ascultare pe care omul dual să o mai poată auzi și în conștiința sa să o recepteze ca pe o iertare a
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
care Bacovia o vede în palidul amurg al omenirii. Pământul dă viață și poetul prețuiește ceea ce pământul dăruiește însă cugetul său zdruncină de la amurg și până în zorii dimineții precum un vârcolac prevestitor în care eul și egoul, fiindul și nefiindul teluric, își schimbă statutul de trăitor într-o lume care nu știe ceea ce o așteaptă când noaptea eternă se va așterne, dezintegrând materia. Negrul creează deziluzia existențială, teama întreruperii unui circuit de viață, o suprapunere cu nostalgia care-i cuprinde pe
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
rămași până le vine rândul la perpetua dezintegrare și revelația pe care numai cei inițiați o simt că va veni. Teama de negru creează panica, sporește tainicul, palidul îngreunează ca un plumb trupul fără de viață, iar viața... ce este viața telurică? Tumult, egoism, lumire preluată de la un fiind la altul și pogorâtă în „negrul pământ”, cripta grea ca plumbul ce stăvilește pentru totdeauna răul viu însă nu fiindul fără umbră. Bacovia a fost un căutător și un clavăzător al morbidului, un
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
plumbul ce stăvilește pentru totdeauna răul viu însă nu fiindul fără umbră. Bacovia a fost un căutător și un clavăzător al morbidului, un cercetător al labirintului nopții de la fereastra căruia și, rareori pe drum, observa clipele încă vii ale timpului teluric. Număra ceasurile, cântărea minutele și ștergea secundele care i se păreau lipsite de importanță în lumea udă a nopții: „Acolo, unde nu-i nimeni, / Și nu mai trebuie / Niciun cuvânt” (Sic transit). Și criticul literar Alexandru Piru vorbește despre "Capacitatea
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
neînțeleasă de profanul îmbujorat pe fața umbrei palide care pășește pe lângă el spre locul meditației profunde. Din întuneric Bcovia a eliberat ideea ce s-a îndreptat fără întoarcere spre matricea celestă ce îi va găzdui veșnic eul detașat de nefiindul teluric. Versul poeziei sale simboliste, pe care aș cădea în ridicol să o mai amintesc, când a făcut atâta vâlvă în lumea criticii literare și s-a păstrat ca o ars poetica în magia încă nedeslușită a cuvântului „galben” bacovian sinonim
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 526 din 09 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358289_a_359618]
-
copilăriei mele își trăgea seva din gulagul celor câteva zeci de milioane de victime pe care aceasta era clădită. Cu toate că s-a scurs aproape o jumătate de secol de atunci, așa de tare mi-au rămas imprimate-n memorie fizionomiile telurice ale acelor țărani, ce se vânzoleau de colo-colo prin curtea colhozului, încât, chiar și acum, aș putea să-i descriu pe fiecare-n parte. Țin minte că în după-amiaza acelei zile de vară eram îmbrăcat într-o pereche de pantaloni
CARTEA CU PRIETENI XXXVIII- ION IFRIM de IOANA VOICILĂ DOBRE în ediţia nr. 542 din 25 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/358144_a_359473]
-
înecând străzile până la saturație, și să-mi ascut, într-un impact ireal, auzul: „De-atâtea nopți aud plouând, / Aud materia plângând...” (Lacustră), îmbinând, astfel, generalul, ploaia, cu particularul, plânsul, rezultând durerea prin care se descarcă energii din partea amândurora, celest și teluric, revelări superioare existenței normale. Bacovia plângea în singurătatea lui aparentă pentru că în permanență trupul lui era însoțit de eul poetic, celest și egoul teluric, uman, amândouă aceste entități participând efectiv la desele lui transformări, treceri dintr-o dimensiune în alta
PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 533 din 16 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/357672_a_359001]
-
generalul, ploaia, cu particularul, plânsul, rezultând durerea prin care se descarcă energii din partea amândurora, celest și teluric, revelări superioare existenței normale. Bacovia plângea în singurătatea lui aparentă pentru că în permanență trupul lui era însoțit de eul poetic, celest și egoul teluric, uman, amândouă aceste entități participând efectiv la desele lui transformări, treceri dintr-o dimensiune în alta, ziuă și noapte. Noaptea era prielnică observării umbrelor, a siluetelor fantomatice cu fețe palide, a trupurilor în descompunere, a cadavrelor a căror sicrie de
PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 533 din 16 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/357672_a_359001]
-
inițiere. Marii înțelepți au trecut cu toții prin tot ceea ce Bacovia expune în versul lui, în coduri pe care cu greu le deslușești dacă nu te transpui lumii în care eul fiindului său a existat ca nefiind într-o lume aparent telurică, urcătoare spre un nou început: „Paloarea, mutismul minează-al meu piept / Pe spatele ninse crai-nou când apare; / Trec singur pe poduri de fier solitare, / Și-aștept în zăpadă... dar ce mai aștept?” (Plumb de iarnă). Această întrebare, „... dar ce mai
PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 533 din 16 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/357672_a_359001]
-
dar ce mai aștept?” este tocmai răspunsul la ars poetica sa, poezia „Plumb” și „Lacustră”. Poeme ale unui nefiind din care eul desprins observă sosirea începutului și geme sub greutatea materială a plumbului, care îi apasă egoul înțepenit în siciriul teluricului în care deus își vede în descompunere propria-i creație. Însă, existența superioară nu lasă să se piardă ceea ce de fapt a dat mișcare trupului pe pământ, conștiința inteligentă, pe care o ridică spre arcul albastru al cerului odată cu eul
PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 533 din 16 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/357672_a_359001]
-
La Bacovia apa curgătoare este plânsul: „Plâns de ape se repetă, / Încă totu-i adormit...” (Matinală), mările, oceanele sunt ochii Pământului care văd nevăzutul lumii profane unindu-se cu lacrimile elevatului, materializate în interiorul eului care suspină apăsat de palidul chip teluric: „Dar pierdută, cu ochi bólnavi, / Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat. / Și privirea-ți cade vagă peste apa larg ovală” „(Poemă în oglindă). Bacovia coboară în negura de vremi ca un dorit al demiurgului și celor contemporani timpului său, însă
PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 533 din 16 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/357672_a_359001]
-
vremuri viitoare” (Alb), pe care poetul dorește să le facă auzite și văzute ca acțiuni viitoare ale Universului în ceea ce privește planeta lumii trecătoare. Tristețea bacoviană nu este una materială, a faptului că trupul său a cedat, la un moment dat, răului teluric, ci una spirituală, a unui gând elevat ce se înalță în noapte și coboară în ziuă, chemând-o la fiindul său uman. Plânsul său nu este o manifestare maladivă, o stare umană, plânsul bacovian este o revelare motivată a unei
PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE de ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU în ediţia nr. 533 din 16 iunie 2012 [Corola-blog/BlogPost/357672_a_359001]