KorAP: Find »[drukola/base=transcendență & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...13 14 15 ...98 >

2,444 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859

a retrăi trecutul, de a adăsta mai mult asupra unui eveniment, a unei clipe de viață trăită, de a se deplasa înainte și înapoi pentru a căuta să înțeleagă ceea ce nu s-a putut sub tirania timpului măsurabil, prin șansa transcendenței eului -, ultimele patru capitole ale romanului cuprinzând aproape exclusiv confesiunea lui Daniel Durban pe care i-o face Doniei, înainte de a părăsi satul în care sperase că își va găsi liniștea. Pentru naratorul omniscient, Daniel Durban, cel care deschide drumul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
doctrinelor lui Kant și Schopenhauer. Se-nțelege că pentru relevarea acestui aspect Th. Codreanu face largi incursiuni în istoria filosofiei universale, reconstituie itinerariul dintre Upanișade, Platon, Kant și Heidegger, surprinde "încercările" spiritului de a-și recupera "în-sinele" dislocat în inaccesibila transcendență a lumii ideilor sau a noumenului. Trebuiesc date la o parte "învelitorile ființei ce nu moare" pentru a se ajunge la ontologia arheității, la acea "hieroglifă" inițială care sintetizează însuși spiritul românismului, oglinda originară ca embrion al stejarului. Esența arheității

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ar fi marele model ontologic eminescian, poemul filosofic al Ființei. Există, însă, și o mică ontologie eminesciană, derivată, modelată după "rațiunea practică", fiindcă Eminescu scrie și un poem publicistic al ființei coborâte în cotidianul practic, în transcedental (nu aventurat în transcendență). Astfel, omul este, fatalmente, destinat să se-ncerce și se încearcă prin muncă. "Mulți lucrează, dar puțini gândesc", spune poetul subliniind gândul că munca poate să producă o împietrire în sclav, o neîmplinire. Tot astfel e riscantă rămânerea numai la

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
profanul ecranează sacrul (dominantă în cartea Rosei del Conte din 1962, deși descoperită de Nichifor Crainic încă din 1940), iar "Demiurgul a murit". Arta moderna desacralizează lumea, dar nici nu se poate substitui religiei (Valéry, Claudel) sau poate doar o transcendență goală (Hugo Friedrich). În schimb, un autor ca Wallace Stevens descoperă că poate exista o formă de mântuire prin poezie: "...după ce am abandonat credința în Dumnezeu, poezia este acea esență care îl înlocuiește în salvarea vieții". Dl. Theodor Codreanu îl

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
dezvălui și intențiile autorului însuși). În capitolul amintit, Theodor Codreanu, analizând în continuare filosofia lui Caragiale se referă mai întâi la: 1. Dimensiunea profunzimii în care e anulată teza superficialității autorului; la punctul 2, Perechea regală, se comentează miraculosul și transcendența deviată a lumii lui Caragiale; nuanțarea ne pare mai curând politică și etică decât abisală. Tot aici apare și teoria că singurul produs național trainic e moftul, ca o consecință a unei regalități șubrede (!!), la punctul 3 se dezvoltă tema

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
scriitorului pentru această temă pe seama antiromantismului său. De altfel și alți autori consideră romantismul ca "vârstă a imaturizării", "minciună romantică", "romanticii sunt niște întârziați" (citând pe René Girard). Eroii romantici trăiesc într-un perpetuu "mimetism" (p. 119). Există aici o "transcendență deviată", exemplul lui Don Quijote fiind edificator. Copiii din schițele lui Caragiale nu sunt puși să-și trăiască "viața naturală" cum se întâmplă la Ion Creangă, ci sunt puși să se creadă "maturi" (Ionel din Vizită fumează și e îmbrăcat în

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
altuia, eroii rămân pradă "minciunii romantice" (p. 122). Eminescu însă depășește romantismul. Există o diferență între Hyperion și Mitică (apropierea pare caraghioasă) în calitatea lor de eroi. În timp ce Mitică e "împietrit în tiparul moftului", Hyperion "străbate întreg cercul ființei, de la "transcendența deviată" (confundând pe Cătălina cu fata de împărat ca arhetip al Fecioarei), până la "transcendența verticală" când își descoperă adevărată esență. Punând în discuție cele două ipostaze, Hyperion și Mitică, autorul cărții în discuție conchide: "Și așa ajungem la situația cea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
diferență între Hyperion și Mitică (apropierea pare caraghioasă) în calitatea lor de eroi. În timp ce Mitică e "împietrit în tiparul moftului", Hyperion "străbate întreg cercul ființei, de la "transcendența deviată" (confundând pe Cătălina cu fata de împărat ca arhetip al Fecioarei), până la "transcendența verticală" când își descoperă adevărată esență. Punând în discuție cele două ipostaze, Hyperion și Mitică, autorul cărții în discuție conchide: "Și așa ajungem la situația cea mai stranie cu putință: romanticul Eminescu creează o capodoperă a vindecării de romantism, pe când

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
din Două loturi care trăiește "cea mai teribilă dintre treziri". El trece de la iluzia norocului la cea a nenorocului. Întâlnim în acest capitol ipoteze estetice interesante, unele îndrăznețe, cum ar fi de pildă prezența bovarismului la Caragiale, ca reflex al "transcendenței deviate", tratarea din aceeași perspectivă a fenomenului "formelor fără fond" în care se cuprind toate "mimetismele culturii și civilizației" (p. 123). Manifestări ale devierii interne și externe în Conu Leonida... și O făclie de Paște, unde se întâlnesc forme incipiente

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
comică "tributară unor modele" (p. 125). Un rol important în existența eroilor lui Caragiale îl joacă presa, ba chiar trăiesc conform presei. Revoluția din 1989 are ceva caragialesc în ea, afirmă autorul eseului, și are dreptate. Lectura presei are "tâlcul transcendenței deviate". Leonida, Nae Ipingescu, Jupân Dumitrache citesc "Răcnetul Carpaților" sau "Vocea patriotului naționale" reprezentând punctele de reper, mediatorul între individ și Centru. Metafora întărește caracterul de mediator al presei spre o falsă transcendență" (p. 126). În sfârșit, moftul "este îmbrăcat

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
și are dreptate. Lectura presei are "tâlcul transcendenței deviate". Leonida, Nae Ipingescu, Jupân Dumitrache citesc "Răcnetul Carpaților" sau "Vocea patriotului naționale" reprezentând punctele de reper, mediatorul între individ și Centru. Metafora întărește caracterul de mediator al presei spre o falsă transcendență" (p. 126). În sfârșit, moftul "este îmbrăcat în haina manierei". Omul moft, omul kitsch sunt realități descoperite de Caragiale și le-a impus după modele reale (citându-l pe Ștefan Cazimir). Coroborând datele biografice ale lui Caragiale cu unele schițe

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Eleutheriu Popescu deveniți lirici" (p. 127). Mitică a stârnit multe discuții în lumea criticilor literari. Este instructivă această dezbatere pe seama unui personaj devenit omniprezent. Un alt motiv caragialian este "norocul", destinul, hazardul patronate de zeițe în mod special, credința în transcendența verticală, legătura cu divinitatea (p. 131). Motivul e prezent în folclor, e evocat de Eminescu în Luceafărul, în general, lumea (omul) se plânge de lipsa norocului, e pus în relație cu dragostea: "Și Caragiale se consideră un om fără noroc

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
și dacă se pleacă de la ideea că tema centrală a operei scriitorului este politica, el fiind nu numai un nepriceput, după cum afirmă undeva, dar și un spirit absolut neutru, apropierea de Eminescu e logică. Se ajunge iarăși la lumea ca "transcendență deviată". România acelei vremi, și de ce nu, și cea de azi, nu a avut și nu are partide politice, ci "facțiuni", cum le spune Eminescu, având în frunte "temperatori care dau semnale de la Centru către periferie" (p. 142). Caragiale explică

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
și rostul omului în cosmos, a legăturii dintre lumină și lume (vezi etimologia lumen-lume, cercetată și de Dumitru Stăniloae, proprie doar limbii române), a unei noi, ortodoxe, abordări a relației dintre Timp și Spațiu, dar și recunoașterea prezenței apofatice a transcendenței în devenirea ființei, a rostului ființării ca prezență necontenită în câmpul manifestărilor energetice ale lui Dumnezeu, ca "încercare a ființei prin timp și spațiu" (D. Stăniloae, M. Eminescu), Theodor Codreanu propune transmodernismul (transcendență/modernitate) ca soluție pentru ieșirea din anarhia

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Spațiu, dar și recunoașterea prezenței apofatice a transcendenței în devenirea ființei, a rostului ființării ca prezență necontenită în câmpul manifestărilor energetice ale lui Dumnezeu, ca "încercare a ființei prin timp și spațiu" (D. Stăniloae, M. Eminescu), Theodor Codreanu propune transmodernismul (transcendență/modernitate) ca soluție pentru ieșirea din anarhia postmodernistă. Legiferarea (prin Constituție, ca în SUA) valorilor creștine și a celor naționale, interculturalismul și toleranța ecumenică, debarasarea de consumism și comunism, dar și de dreapta tropăitoare, născută din același comunism, orientarea ființării

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
adus canonului postmodernist vizează exclusivismul și radicalismul scriitorilor grupului, credința acestora că maniera poate înlocui stilul, precum și "abuzul" comis față de Nietzsche și de Heidegger atunci când și-i aliază "spre legitimarea deconstructivismului radical" bazându-se pe faptul că aceștia au eliminat transcendența și au izgonit metafizica, fără a ține însă seamă de ceea ce au pus totuși în loc. De aici concluzia autorului că "omul concret" bacovian este o încarnare a nimicului, iar în spatele "noului antropocentrism" postmodern nu se află nici o "entitate materială". Pentru că

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
suporterii acestui "termen sofistic", refuzând net "dieta compusă din postmodernismul cinic" (Camille Paglia). Dar "trece" prin Deleuze, Rorty, Foucautt, prin ceea ce numește "postmodernismul înalt" (în frunte cu Vattimo, Lyotard, cel care cerea "rescrierea modernității"), pentru a nota că problema-cheie este transcendența. Nu ignoră nici semnalele autohtone, fișând conștiincios revoluția poetică optzecistă, noul antropocentrism, paradoxurile postmodernității românești. Conceptul cu pricina, atingând clasicizarea (epuizarea, de fapt), suportând presiunea altor modernisme (hiper-, paraetc.), a deschis calea transmodernității, declară ferm criticul. Și observă că, în

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
conceptuale demne de luat în seamă. Postmodernismul ar reprezenta în opinia sa, mai mult o modă decât o paradigmă veritabilă a culturii umane. Se cuvine să facem distincție între manieră și stil, consideră Th. Codreanu, să ne detașăm de o transcendență goală, de reacții mimetice la nivel de epidermă. Nu întâmplător ne reamintește el însuși J.F. Lyotard, care a dat consistență termenului, a renunțat la el, creatorul termenului a renunțat la el, pronunțându-se pentru "rescrierea modernității". Postmodernismul consideră că ființa

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ne reamintește el însuși J.F. Lyotard, care a dat consistență termenului, a renunțat la el, creatorul termenului a renunțat la el, pronunțându-se pentru "rescrierea modernității". Postmodernismul consideră că ființa ca "Dasein" nu mai are nevoie de nici un fel de transcendență care să o susțină. Departajându-se de tradiționalism și modernism, exegetul a încercat să propună un temei antropologic nou, omul concret bacovian, trăind într-un "gol istoric", într-un vid sufletesc, pândit de nebunie. Or, am putea recurge la sintagma "omul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de la personaj spre autor și demonstrând convingător că omul kitsch, de care vorbea Ștefan Cazimir, nu acoperă realitatea artistică a operei sale, pentru a ne transmite în final ideea, lipsită de orice echivoc, că problema-cheie a oricărei evaluări temeinice rămâne transcendența. Cu aproape trei ani în urmă, comentând Basarabia sau drama sfâșierii (revista "Saeculum", an II, nr. 6/octombrie 2003, p. 88) mă arătam rezervat în ceea ce privește respingerea, prea tranșantă, a postmodernismului. Cărțile ce i-au urmat, sub semnătura aceluiași Theodor Codreanu

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
nu e de a sărăci harul divin, ci de a-l spori, în sens blagian, spre a se spori pe sine, spre a-l returna lui Dumnezeu ca ofrandă" (p. 29). Înlocuirea lui Dumnezeu a însemnat eliminarea oricărei urme de transcendență. Și cu toate acestea, un Heidegger, de pildă, ocolește religiosul spre a se întoarce (fără a conștientiza) la filosofia și teologia Sfinților Părinți, iluzionându-se că Ființa poate fi gândită fără Dumnezeu. Iluzia abandonului transcendentului a condus la iluzia morții

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
înalt, cu referire adică la trăsăturile (pozitive, dacă ni se permite) acestei paradigme, evocate și invocate de diverse personalități precum Gianni Vattimo, Jacques Derrida ș. a. De la "gândirea slabă" la deconstrucția derridiană nu e decât un pas; pasul următor ține de transcendență, de numitul transmodernism. În acest punct trebuie să recurgem, odată cu scriitorul Codreanu, la autoritatea eminesciană, respirația filosofico-literară din opera de căpătâi Modelul ontologic eminescian regăsindu-se inevitabil și în această scriere. Unii critici, puțini ce-i drept, s-au încumetat

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ajungându-se la Nietsche care decretează moartea lui Dumnezeu. Omul începe să uzurpeze tronul divinității, națiile continuă să devină tot mai puternice, până pe la mijlocul secolului XX. Structura liricii moderne a fost foarte exact caracterizată de Hugo Friedrich prin: eul dictatorial, transcendența goală, fantezia neîngrădită, maladiv ostentativ. Concentrarea industrială în mari concerne internaționale, sprijinite de națiunile puternic dezvoltate economic și financiar care doresc transformarea restului lumii în piață de desfacere (globalism), a condus la configurarea altei epoci istorice, denumită postmodernă. Antropocentrismul postmodernist

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de grupurile "rele" și terminând cu lansarea de "formule bune și formule rele de stat național". Un ideologism agresiv, neîngăduitor se insinuează în aceste "construcții" ale deconstructiviștilor postmoderniști. Ontologia, demonstrează Theodor Codreanu, a fost eliminată din ecuația gândirii lor partizane, transcendența suprimată sau caricaturizată până la consecințe inverse, iar adevărul se pomeni ocultat prin mutilare și falsificare tendențioasă de către o logică binară, rigidă și reducționistă. O dublă referință, la Noica și la Eminescu, lasă să se întrevadă o explicație epistemologică edificatoare: "Logicile

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
aristotelicilor întârziați" și "gândirea transmodernă". "Transmodernismul" este conceptul ("mai îngăduitor") al volumului cu același titlu, apărut la editura "Junimea" în 2005, prin care Theodor Codreanu încearcă să ofere o soluție pentru depășirea impasului ontologic și epistemologic modernist și postmodernist în raport cu transcendența. De fapt, firul ideilor sale urmează aici, ca și în celelalte cărți ale sale, calea unei Tradiții consacrate (majuscula trimite la o arheitate, nu la un calificativ de excepție) în continuarea gândirii "arheului" lui Eminescu, "arhetipului" lui Eliade, "logicii lui

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]