1,100 matches
-
în spiritul lui Hristos. întărit de speranța unei voluptăți eterne dobândite prin strădania de a-l imita, creștinul se bucură de privilegiul unei vieți terestre, condiție pentru a o obține. Recursul la plăcerile vieții terestre presupune moderație. Odată îndepărtate voluptățile triviale, celelalte trebuie gustate cu măsură. Abuzul de plăceri, fie ele și licite, nu este recomandabil... Este și cazul sexualității: Erasmus nu consimte la ura față de trup, oficială la creștini, nici la condamnarea relațiilor sexuale practicate în afara procreației, dar consideră castitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
suveran în impasibilitate, în capacitatea de a nu te lăsa afectat de lume, de micimile și meschinăriile ei. Foarte probabil, bucuria filosofică este aceea de a trăi deasupra contingențelor obișnuite, alături de preocupările celor mulți, în alt loc decât pe scena trivială a cotidianului omului de pe stradă. Plăcerea de a fi și de a exista ca individualitate solară, liberă, independentă, autonomă, inaccesibilă violențelor venite de altundeva: un tiran, trupul, dorința, socialul, natura sau familia. Plăcerea definește în consecință bucuria de sine ca
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
altora... De fapt, ca sofist deprins cu mânuirea vorbelor iscusite, a verbului eficace, a retoricii eficiente, Antiphon știe că, întotdeauna, nu adevărul triumfă, ci discursul mai abil, mai înșelător. Minciuna practicată cu măiestrie produce efecte superioare, în termeni de eficacitate trivială, celor ale veracității celei mai riguros respectate. De unde și oferirea competențelor sale de filosof unor particulari pe care-i asista în fața instituțiilor politice sau judiciare - adunarea poporului și tribunalul. Terapeut ce folosește verbul, Antiphon acționează ca medic individual, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
amplifică dorința și alimentează nevoia pe principiul eternei întoarceri a răului. Cui îi spune că a trăi este un rău, Diogene îi răspunde: nu, nu a trăi, ci a trăi rău. Iar apoi dă rețete pentru o existență reușită. Plăcerile triviale contra plăcerilor subtile, distincția făcută încă din acele timpuri rămâne de actualitate: hedonismul trimite la construirea jubilărilor, el impune fabricarea delicată a unor edificii elaborate pentru a ajunge la emoții sofisticate. Mai trebuie oare precizat că hedonismul este contrariul supunerii
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
terenul, ei care contribuie la afânarea solului creștin, în așa măsură încât dolorismul lor intră în simbioză cu știuta religie a pulsiunii de moarte și o constituie. Patrologia stigmatizează până la exces epicurismul ca fiind o filosofie a plăcerii grosiere, bestiale, triviale, fără să țină seama de viața filosofului și de învățăturile lui, între care există o strânsă relație. Iată „faptele”: Epicur este autorul unor scrisori licențioase - în realitate, redactate de Diotim stoicul; se culcă cu toate femeile din școala sa; își
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
apăsate aduse de Epicur prudenței, cumpătării, practicării filosofiei, prieteniei, râsului, tot atâtea variațiuni pe tema bucuriei de a trăi și a purei plăceri de a exista care aduc în scenă și în joc mult mai mult decât plăcerile vulgare, animalice, triviale? în această etică exigentă, voința ocupă locul cel mai important. Prin ea se edifică, pe calea rațiunii, reflecția, analiza, raționamentul, cunoștințele, cultura, judecata, o plăcere demnă de acest nume. Și care nu are nimic de-a face cu cea a
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
mama sa, care recita incantațiile sacre ca o preoteasă... Dvinitățile nu au în mâinile lor destinele oamenilor, este ridicol să credem că putem influența mersul lucrurilor prin invocații când soluția se află în mobilizarea propriei noastre energii. Impietatea definește credința trivială și vulgară în legătura destinului oamenilor cu pretinsa vrere a zeilor. De fapt, zeii funcționează ca un ideal al rațiunii kantiene: niște modele pentru desfășurarea meditației și a acțiunii epicuriene. Scutiți de dureri, preafericiți, impasibili, autosuficienți, autonomi, indiferenți față de tot
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
-10- Plăcerea hedonismului ascetic. Plăcerea austeră a lui Epicur lasă mult înapoia ei caricaturile. El însuși a avut grijă să precizeze tot ce separă această definiție a plăcerii ca produs al ascezei de abandonul grosier în seama satisfacțiilor animalice și triviale. Cum a putut deveni contrasensul adevăr până acolo încât dicționarul să cauționeze două definiții pentru unul și același cuvânt și să-l destineze atât discipolului lui Epicur, cât și chefliului mare amator de băutură, de plăcerile mesei și ale patului
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
concret, în schimb Grădina lasă deoparte discursul asupra ei înseși pentru a străluci în dovedirea excelenței tezelor formulate în amonte. Preocupat nu atât să schimbe ordinea lumii, cât să se schimbe pe sine, discipolul lui Epicur se desprinde de lumea trivială a familiei, muncii și patriei*, el adoptă o atitudine potrivnică față de orice societate care exaltă meritele banului, bogățiilor, onorurilor și puterii. Ceea ce-l atrage pe omul de rând și generează o viață mutilată, iată ce-i repugnă aspirantului la înțelepciune
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
mijlocul potrivit este buna întrebuințare a timpului, buna folosire a fiecărei secunde disputate între două neanturi, cel din care venim și cel spre care ne îndreptăm cu toată viteza în raport cu eternitatea. Iar această preocupare teoretică implică o serie de definiții triviale: ce vom bea și vom mânca? Când? Cu cine? Vom munci, bine, dar în ce chip? Care va fi subiectul muncii noastre? Dar obiectul? Ne vom și odihni, firește, dar în ce proporții? Ne vom distra, vom dormi, ne vom
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Italia, devine autorul și actorul acestei transformări. Vila Papirusurilor funcționează în geografia acestei dinamici filosofice. Alunecarea semantică de la epicurianul discipol al gândirii austere a lui Epicur la râmătorul fără credință și fără lege, animal grosier care se bălăcește în plăceri triviale, ține de bună seamă de o înțelegere greșită, vizibil orchestrată de dușmanii și de adversarii săi: ea datează din acea perioadă. Neînțelegerea dăinuie. Pentru că nici al doilea epicurism, așa cum n-a făcut-o nici primul, pe care-l umanizează și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
neîncetată strădanie asupra propriei ființe. Ruptura în raport cu Epicur pare mai clară pe terenul politic. Magistrul îndemna la un fel de secesiune față de lume. El propunea despărțirea de cetate, nu violent, brutal, ostentativ, ci lăsând pur și simplu în urmă viața trivială și agitată pentru a intra în filosofia Grădinii, unde totul e numai calm și voluptate... Departe, la adăpost de neplăcerile lumii așa cum e, evitând tulburările, se putea imagina o practică existențială eficace și incandescentă. Epicur inventează mănăstirea și tradiția cenobită
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
discursul parodiat și distanțarea de acesta. În acest text, firul narativ se supune regulilor genului hagiografic, însă, în același timp, cititorului îi sunt adresate indicii la diverse nivele: exacerbarea minunii: muntele văzut ca un om; trecerea burlescă de la nobil la trivial (vehiculul acesta, pe meleagurile acelea, irlandez de neam și sfânt de meserie); accelerarea ritmului povestirii, care suprimă ethosul legat de miracolul hagiografic, în favoarea unei dezinvolturi mondene. Aici ethosul enunțării discalifică enunțul produs. Caracterul ironic din al treilea paragraf provine dintr-
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
critic” Mihail Eminescu. Folosindu-se de la o afirmație a lui Titu Maiorescu (despre blazarea și genialitatea lui Eminescu), autorul susține că poetul era un bolnav inapt pentru o viață socială normală, un versificator cu o influență dăunătoare prin imaginile ilogice, triviale din poezia sa. Condiții speciale (viața, boala, moartea), interese de grup (ale Junimii) ar fi dus la decretarea ca geniu a unui „biet comediant”, „nice geniu, nice barem poet”, simplu propagator al ideilor funeste ale lui Schopenhauer. Critica lui G.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287336_a_288665]
-
literaturii universale, se remarcă și numeroase polemici, inaugurate de intervenția lui Mircea Eliade, în numerele 657 și 662 din 1927, intitulată Mitul arghezian. Autorul condamnă cultul marelui poet, care l-ar transforma într-un „mic zeu asiatic, voluminos în pântec, trivial, agresiv și bonom”, fără a nega însă talentul și originalitatea sa. La apariția Cuvintelor potrivite, Mircea Eliade consideră volumul „înspăimântător de slab: submediocru, decolorat, măcinat de avânturi nerealizate, dovada unui talent de o stranie insuficiență” (Poezia lui Tudor Arghezi, 788
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286628_a_287957]
-
o prostituată ce îl păcălește pe un tânăr naiv, este malefică și de o șiretenie nativă, și Catella, geloasă, dar înșelată în încercarea ei de a-și păzi soțul, ajungând în patul pretendentului. Limbajul Catellei este unul truculent, uneori chiar trivial, încărcat de invective colorate, în mânia ei femeia dezlănțuindu-se într-o adevărată tiradă de ponegrire a presupusului vinovat și anticipând-o pe târgoveața din Bath a lui Geoffrey Chaucer. Suntem la antipodul eleganței de până acum, dacă cuvântul de
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
de explorare, de călătorie, de descoperire a sacrului, căci finalitatea unui pelerinaj nu putea fi decât încercarea apropierii de divinitate. Cu toate acestea, grupul pelerinilor care se îndreaptă spre Canterbury este eterogen, hazliu, plin de pitoresc uman, gălăgios și certăreț, trivial și dezinvolt. Nu mai regăsim nimic din manierele cultivate și elegante, din grația și finețea tinerilor brigatei. Personajele lui Geoffrey Chaucer provin din toate mediile sociale, sunt de cele mai multe ori oameni simpli, cu un comportament necizelat, vorbesc deschis și nu
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
Susan Crane, Alison's Incapacity..., p. 26. 446 Ibidem. 125 de care dă dovadă. Pe de o parte, îi apreciem voioșia, firea entuziastă, deschisă, viguroasă. Pe de altă parte, știm că este, ca și Falstaff sau Long John Silver, comună, trivială și infamă. și totuși, tocmai datorită faptului că este rudimentară și vicleană, o găsim atrăgătoare și foarte umană.447 Este o feministă avant la lettre, iar această atitudine se manifestă atât în spațiul public, cât și în cel privat. În
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
scuzabilă doar dacă ne gândim că ele reprezintă un factor conservator, de păstrare a unor tradiții ce se văd amenințate prin realizarea unor căsătorii nu tocmai dorite, percepute de aceste femei voluntare ca simple capricii trecătoare. Alteori donnele demonicate sunt triviale, vulgare (de exemplu soția hangiului, cel care însoțește călătorii în pelerinajul spre Canterbury și care se confesează tuturor a fi un soț nefericit, alături de o nevastă rea, de unde și nota misogină în portretizarea femeilor: „Vedeți ce parșivenii zac în ele
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
terifiantă a efectelor secetei, plasticizate într-un tablou apocaliptic (Foamete), așa cum lipsa mijloacelor de subzistență în mediul urban îl face să arunce diatribe și blesteme grele asupra orașului (Fapte diverse). Rostirea țărănească sau suburbană, cu inserții dialectale, aspră, dură, uneori trivială, dar în căutare de figuri și imagini de efect, șocante chiar, este principalul suport al tensiunii lirice revendicative. În insolența sa orgolioasă, poetul dă glas trupului, instinctelor, impulsurilor fiziologice, atacând zonele joase ale sensibilității. Stelele sunt despuiate de orice conotație
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286492_a_287821]
-
și extravaganțe, ca un alcool puternic și amețitor. Trecusem un fel de graniță, între o țară și alta. Îmi lepădasem pielea de-odinioară, cea a educației și a principiilor mele". Capitolul I. Prima frază permite justificarea, printr-o generalizare psihologică trivială, a lipsei de motivație psihologică în comportamentul personajului. Astfel, ea subliniază indirect (și ironic?) legea povestirii pornografice. Important este ca personajul să fie în deplina posesie a dorințelor sale, gata să intre în scene. Aluzia la principiile înșelătoare care i-
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
Hammett și Chandler. Hammett a dat cel dintâi consistență - într-o epocă dominată de geniul propoziției eliptice a lui Hemingway - noului personaj. Detectivul ieșit din infernul primului război mondial era un individ fără iluzii, brutal în gesturi și frust, chiar trivial, în limbaj. Politețea nu intra în setul său de valori. Eroul hard-boiled gândea rapid, acționa din instinct și vorbea pe șleau. Era dur din necesitate, pentru că lumea din care provenea era una lipsită de milă și prea nenorocită pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
malaxorul estetic, de mașinăria dezinvolt-infernală: O industrie cu resurse atât de vaste și cu tehnici atât de magice n-ar trebui să devină plicticoasă atât de repede. O artă capabilă să facă totul, până și piesele foarte bune, să apară trivial și artificial. O artă ce face până și cele mai bune romane să apară pline de vorbărie și imitative n-ar trebui să devină atât de repede ponosită în ochii acelora care încearcă s-o practice fără să aibă altceva
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Al. Hrisoverghi, Al. Donici. În ceea ce privește teatrul, îl asemăna cu o oglindă în care cată să se reflecte atât moravurile sociale, cât și faptele glorioase de odinioară. Criteriul său fiind acela al verosimilității, cere ca o piesă să fie elegantă, nu trivială, comică, nu bufonă, tragică, însă nu sângeroasă. A realizat, din necesități de repertoriu, prelucrări și traduceri. Doi țărani și cinci cârlani (1849), probabil o adaptare, e o farsă fără aplomb, cu o atmosferă idilică. Muza de la Burdujăni, după un proverb
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288415_a_289744]
-
studiu. În limba română, cuvântului "polemică", intrat pe filieră franceză, o dată cu nașterea presei autohtone și importurile masive din Franța postrevoluționară, i s-a atribuit aceeași semnificație, însă cu un sens ce va oscila între extremul peiorativ, validat de suburbanitatea și trivialul intervențiilor publice, și accepțiunea pozitivă, chiar meliorativă, care conferă polemicii un statut privilegiat într-o democrație și cultură autentice. Dacă la jumătatea secolului al XIX-lea, un gazetar român de vocație afirma că "unde nu este polemică, acolo nu este
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]