436 matches
-
haosul; și scenografia minuțioasă, și improvizația bufă. Un text din Sfârșitul drumului, începutul călătoriei oferă o definiție a poeziei care îi sugerează în egală măsură complexitatea și ambiguitatea specifice acestui leac hipnotic ce poate deveni, doar uneori, inginerie textuală: "...îmi vâjâie niște chestii prin creier, nu le-aș zice nici idei, nici imagini, nici scenarii, nici apoftegme, nici concepte, și nici în vreun alt fel nu le-aș zice, pentru că, așa hipnotizat și dezlânat cum mi-e gândul, ca un fel
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
preocupată de stabilirea unei legături cu divinitatea"139: "E atât de greu să ghiciți?/ După numărul de frunze căzute/ Nu vă dați seama?/ Nici după foșnetul de ziar/ Al morilor?// Nici după aceste pietre,/ Gata să mă urmeze prin văzduh/ Vâjâind?/ Nu bănuiți dup ochii mei/ semănând atât de tare cu Ochiul,/ După mâinile mele atât de asemenea/ Mâinii supreme,/ După gura mea pictată/ de atâtea milioane de ori?/.../ Iertați-mă, uit mereu/ Că e totul prestabilit./ Și, totuși, un ultim
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
zborul lor efemer, de neînțeles pentru tine. Te strecori printre siluete confuze, scufundate în aerul deja prevestitor. Cineva strigă un nume și ecoul se destramă, ca într-o vale văratică, sub fâlfâitul unui stol de porumbei. O reclamă uriașă acoperă vâjâind precum o draperie sinistră ferestrele blocului cu 12 etaje de unde, cândva, ai privit fericit strălucind orbitor - ireal - munții. Joc de oglinzi În timp ce aplauzele putrezesc lent ca niște frunze - toamna - mustind sub ochii și pașii copilului ce aleargă de unul singur
Poezie by Eugen Bunaru () [Corola-journal/Imaginative/8573_a_9898]
-
o păpastie fioroasă, în desăvîrșită părăsire, sfîșiat de vietăți ale pădurii. Priveliște dezolantă: „Avînd buna încredințare de ce putea fi acolo, Vitoria își adună cu palmele straiul în poala din față și-și dădu drumul alunecuș pe urmele băiatului. Cu tîmplele vîjîind răzbi în frîntura de mal, în lătratul ascuțit și întărîtat al cîinelui. Gheorghiță svîcnea în plîns cu ochii acoperiți de cotul drept înălțat la frunte. Oase rupte, cu zvîrcurile umede, albeau țărîna. Botforii, tașca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
de căire - Dară, vai, nu te găsesc Nicăire, nicăire. {EminescuOpIV 256} CE ȘOPTEȘTI ATÎT DE TAINIC... Ce șoptești atât de tainic, Tu, isvor de cânturi dulci? Repezind bălaia undă Floarea țărmului o smulgi Și o duci, o duci cu tine, Vâjâind încet pe prund; Ale tale unde floarea Cine știi unde-o ascund? Astfel trece și viața-mi, Dar o floare-n valu-i nu e, Nici nu spun ca tine doru-mi Nimănuie, nimănuie. Ci eu trec tăcut ca moartea, Nu mă
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
dar el îmi zicea că mai stăm doar un pic și apoi iar încă puțin... Plecam pe înnoptate, zburam pe lângă căruțe cu coceni luminate palid câteva secunde, pe lângă bicicliști cu eternele pălării țărănești pe cap și ajungeam acasă cu urechile vâjâind și urând meseria de ziarist mai mult ca orice pe lume. Când am terminat clasa a zecea, cu câteva luni înainte să fac faimoasa pareză facială care mi-a schimbat viața, alor mei le-a venit ideea că aș putea
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
veneau oameni negri și înalți, cu lănci și cu arcuri. Mergeau atât de repede, încît acum era prea târziu să se mai ascundă. Pesemne că și fusese zărit. Oamenii străini erau aproape. Câteva lănci cu vârful de cremene îi trecură vâjâind pe lângă urechi. Auta mai avea timp să-l trezească pe Iahuben. - Ca să scăpăm cu viață, aruncă-ți armele la picioarele lor! îi spuse repede, după ce ieșiră din cort și-i văzură pe străini la câțiva pași. Apoi fură prinși și
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
Auta ascultă cu gura căscată cum șuierul de văpaie se mută din coada luntrei, deasupra ei, și văzu cum luntrea își încetinește mersul și se oprește apoi, atârnată în văzduh. Vru să strige "Cădem!", dar nu apucă: în aceeași clipă, vâjâind ușor, partea din față a acoperișului lunecă undeva în lături și prin al doilea acoperiș, străveziu de tot, soarele umplu încăperea luntrii. Auta rămase înlemnit. Se uită prin fereastra din podea și, văzând că luntrea nu cade, se mai liniști
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
el: - Auta, nu vrei să-ți înham eu măgarii? îl întrebă fugind. Auta intra în luntre, după străini. Îi răspunse din ușă: - Nu e nevoie de măgari. Ai să vezi! Ușa se închise. Mai-Baka văzu uimit o roată de văpaie vâjâind deasupra și când luntrea, pe care el o socotise întîi butoi și apoi căruță, începu să se urce lin în văzduh, drept în sus, arcașul schimonosit de groază se trânti cu fața la pământ și începu să se roage zeilor puternici și
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
decât la mâinile cârmaciului. O singură dată mai ceru o lămurire: dacă luntrea poate zbura și mai repede. Întrebarea îl uimi pe sclav. Cum, nu-i era de ajuns această iuțeală neasemuită, mai mare decât a vântului, de la care îi vâjâiau urechile? Unde mai pomenise Tefnaht zbor mai grăbit! Îl întrebă pe cârmaci și-i tălmăci preotului răspunsul: - El zice că s-ar putea și ceva mai repede, însă nu e bine pentru sănătatea omului dinăuntru. Dar luntrea lor cea mare
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
pe noi, pe mine Împotriva copilului. Trăiește Într-un paradis de paie. Aceleași reguli. Nu dau nici o pară mușcată pe ea. Nici o rață nevropată. Îmi trag pe mine hainele vechi și puturoase și Încălzesc Volvo-ul. Pe când ambalez motorul și ocolesc vâjâind centrul comercial al orașului pe albumul Bat Out Of Hell al lui Meat Loaf Îmi recapăt puțin buna dispoziție. Jim Steinman, probabil cel mai tare compozitor de rock al tuturor timpurilor. Puțoiu ăla e meseriaș. Când ajung la sediu, văd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2026_a_3351]
-
mai încet „hai Tudore... hai Tudore“. Anuca, fata pădurarului 35 Deodată gura i se lăți mult peste margini, izbucnind într-un plâns nestăpânit. Zăpada scrâșnea sub opincile țăranului... când întoarse capul, moșierul neclintit, stătea tot acolo ca o statuie. Vântul vâjâia printre crengile fagilor rămuroși... parcă, o ființă uriașă, gemea, abia trăgându-și sufletul, șoptind: „Anuuca... Anuuca!“ Cele din urmă raze ale asfințitului luciră pentru ultima oară, în ochiul acela adânc și cenușiu înecat de tristețea singurătăților acelei ierni... PARTEA ÎNTÂI
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
privirea, întinzându-și ușor mâna spre cuțitul din tureatcă; pentru o clipă, lupul părea să ezite, să aibă în căutătură, acea sfială față de om, dar pe loc i se însângerară din ce în ce. ...Timpul se întorcea îndărăt, urechile îi vâjâiau, ca iureșul unei cascade. Clănțănind dinții cu o căutătură sălbatică în ochi, mârâind amenințator, lupul era gata să se arunce și să sfâșie. O spaimă cumplită îl înfricoșă, și o subită teamă de moarte îl cuprinse; își închise ochii strâns
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
o privire tristă către mormintele înghițite de desișuri... După ce trecu de cei doi salcâmi, afară din cimitir, atunci simți cum aerul se schimbă brusc și cum i se topea greutatea pe care o avusese pe inimă; capul nu-i mai vâjâia... uitase de coșmar. Se îndepărtă... cu Sultan la pas. Își întoarse privirea. Cimitirul rămăsese în urmă, o lume plină de mister; în vale, se întrezăreau primele case din cătun. Imaginea lui Suru și a căpriorului îi alungă ultimele umbre ale
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
că Filip al II-lea tremura pentru o ușoară zgârietură a pânzei lui Tizian Venus cu Adonis. Ca să fii cu totul moral aici, ar trebui să simți că ochii îți ies din orbite, că nu mai poți respira, că îți vâjâie capul, și dintre toate zgomotele universului nu mai auzi decât picăturile de apă prelingîndu-se pe pereți; să nu mai existe cer, să nu mai existe mare, să nu mai existe pământ și arbori, ci numai piatră, o piatră rece de
Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
-
lângă dig. Reflectoarele cinematografelor din Westwood Village măturau cerul chiar deasupra mea. Le-am privit cum pivotau și luminau formațiunile noroase joase. Dacă le urmăreai mai mult timp, te amețeau, iar eu m-am lăsat copleșit de spectacol. Mașinile care vâjâiau în sus și în jos pe Mulholland nu reușeau să-mi distragă atenția, iar când reflectoarele s-au stins, m-am uitat la ceas și am văzut că trecuse de miezul nopții. M-am întins și am privit în jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
mai amintesc bine. Părea interesat de Betty în mod special? — Nu. — V-a atins pe vreuna din voi? A fost dur cu voi? V-a făcut avansuri? — Nu. Doar ne spunea ce să facem. — Împreună? Da, scânci Lorna. Sângele îmi vâjâia în cap, iar propria mea voce îmi suna ciudat în urechi, ca și cum aș fi fost marioneta unui ventriloc. — Deci n-a fost doar un simplu film sexy? Tu și cu Betty trebuia să faceți pe lesbienele? Lorna suspină și aprobă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
se ocupă de rest. Se rostogoli pe pantă ca un bolovan, printre frunze și ferigi, lovindu-se de pietrișul de pe fundul ravenei. Se lovi cu un urlet de durere. Sângele țâșnea dintr-o tăietură de pe dosul mâinii sale. Capul Îi vâjâia datorită opririi bruște pe pietriș. Dar cea mai rea era durerea care-i exploda În burtă. La un an distanță, și Angust Robertson, Monstrul Mastrick, tot Îi făcea rău. Malurile Înalte ale căii ferate adăposteau de vânt fundul ravenei. Aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324]
-
fără oprire, crezând că se mai poate Îndrepta ceva. Se poate. „Lasă că-ți cumpără mama ție altă oglindă!“ Încetarea plânsului. Surâs infantil fericit. (vineri) Sunt amenințat de o primejdie concretă În vis. Mă asaltează torentul apei, care sparge digurile vâjâind, se repede cu furie pe urmele mele, nu mai este mult și mă va ajunge din urmă. Iată, calc pe ultima palmă de uscat; Îmi fac elan, o bătaie ca la triplu salt, Înșurubarea mâinilor În aer, apoi ridicarea lină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
acea strălucire obsedantă a gheții, acel aer minunat și sănătos pe care Îl simt cum Încearcă să-mi pătrundă În piept și e oprit de voință, dar o voință nu conștientă, ci prostească, o placă stricată de patefon, care Îmi vâjâie În creier: „Patinajul e pierdut, trebuie să fie pierdut“. Oare cum voi reacționa la vederea gheții? Mă Înfior de pe acum. Mă doare această renunțare, mă doare adânc, Îmi rupe echilibrul sufletesc, mă face să decad fără țipete, doar geamătul copacului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
Dean, astfel încât capetele lor erau foarte apropiate. — Tocmai am semnat cu Dean pentru rolul principal în Aproape de ea, anunță el pe un ton conspirativ. Adriana îi aruncă lui Dean o privire. — Așa e, încuviință Dean zâmbind. Adriana simți că-i vâjâie capul de surprinsă ce era. — Serios? ciripi ea. Revino-ți! se dojeni Adriana. Respiră adânc, apoi afișă zâmbetul acela absolut cuceritor pe care îl avea rezervat de obicei pentru ocazii speciale (când se întâlnea cu soția unui actual iubit, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
din sticlă albastră. Casele, copacii, străzile, trotuarele. Totul e Înghețat. Vântul rece bate cu aceeași furie. Ploaia fină lustruiește poleiul. A sosit prima iarnă albastră a vieții tale. Te uiți și nu poți Înțelege. Cum plouă, și ploaia Îngheață. Cum vâjâie crengile de sticlă ale plopilor. Ajungi acasă. De abia intri și lumina electrică se stinge. Pană de curent. Îndreptat spre flacăra galbenă a lămpii de gaz, prin diascop, vizionezi diafilmul Peștișorul de aur de Pușkin. Cu moșul și baba. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
printr-un miracol, vatmanul și călătorii din primul vagon au scăpat cu viață. Tramvaiul era aglomerat, cu lume pe scări și Între vagoane și se Întorcea de la ștrandul Lacul Tei. Jetul flăcării, Întâi roșie și apoi albastră, aproape invizibilă, lovește vâjâind peretele rece. Scântei mici, ca niște funigei incandescenți, apar din când În când În trupul cărămizii sfărâmicioase. Instalatorul apasă cu năduf pistonul mașinii de lipit. Mașina funcționează cu benzină. De obicei cu mașina asta lipește țevile de plumb de prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
ziar, bine Împăturită, unsă cu stearină, Întinde lipitura peste țeava spartă. Mirosul de stearină se amestecă cu mirosul frunzelor ude care ard sub dud și al gogoșilor pe care le prăjește madam Stancu, croitoreasa. Jetul albastru al flăcării de benzină vâjâie și este decembrie. TU, stai pe acoperișul closetului. Privești În curtea vecină. Printre crengile oțetarilor. Desfrunziți. Gri și lucioși ca cimentul. E curtea În care stă domnul Țăpăligă dricarul, copiii pușcăriașului, Lenuța tebecista și nea Pahonțu, osătar la Restaurantul Grădina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
post dă magiun. Am zis la unu și la toți pă biteș că aveam mosafir la quinta un mahăr cu gabarit depășit și că-n curând o să-mi plouă mălaiu cheș ca grindina. Da ce-am melițat nu le-a vâjâit glandile, de-am ajuns să crez că nu ținuse mișcarea cu azilatu. Maneglia, brutaru, a făcut-o lată și mi-a trântit că chiar Îl oboseam cu iordanele și că să nu aștept dă la dărnicia lui nici baremi un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]