544 matches
-
persoană. Cea mai elementară analiză grăia că avea cu siguranță ceva de împărțit numai cu personalități de frunte. Visul pe care l-am făcut eu n-a fost un coșmar - deci nu coboram în maximă grabă, de-abia atingând frunzele veștede ale măgurii, cu oribila conștiință a crimei, altfel perfectă, nici nu mă piteam, urmărit de dușmani feroci, deciși să mă termine, nici de armăsarul scăpat din ham ce avea ceva cu totul special cu mine și de care nu era
Printre coșmaruri by Barbu Cioculescu () [Corola-journal/Journalistic/12149_a_13474]
-
putea părea prea implicat în versuri, el nu se înfățișează niciodată ca atare, ci își înscenează situații sau tonuri melodramatice, cu ecou de romanța ("În tinerețe am crezut/ dar ea m-a înșelat/ dar ea a fugit cu podoabele mele veștede/ și nimeni niciodată n-o să afle urmele ei" - Romanța). Astfel, poeta da frîu liber lamentației, dar are grijă să și-o pună între ghilimele, sau să și-o sublinieze în mod exagerat ("Ză-dăr-ni-ci-eee/ o, zădărnicie..."). Asemenea "tertipuri", chiar dacă ar putea
A privi, a scrie by Stefana Totorcea () [Corola-journal/Journalistic/17830_a_19155]
-
Gîndindu-mă la asta, surîsul mi s-a căscat ca un fermoar. Hoinăream lăsînd seara să moară printre bălăriile căii ferate. În chip de act final al verii, se mișca roind către nord un puhoi de fluturi roșii asemănători oarecum frunzelor veștede, ca un preambul la căderea frunzelor moarte, ca un soi de balet postum. Cum eram în lichidare de gînduri și planuri, fluturii aceia roșu-închis păreau și ei resturi măturate ale unor hîrtii rupte în bucățele, care nu aveau cum să
Omul pierdut(fragment) by Ilinca Taranu () [Corola-journal/Journalistic/13965_a_15290]
-
transcendentă, devenind cinic cu sine însuși), se ivește și fenomenul invers, al exacerbării materiei. Paradoxal, golul e desemnat prin recursul la materii dense, "grele", la lut și la plumb: "se-auzea coasa/ cuiva pe care nu l-am văzut/ codru-arăta veșted/ peisajul era de lut/ nicăieri nici o urmă/ perechi-perechi/ prin timpii celui de-al treilea pol/ ger uscăciune plumb și gol// golul care nu se mai curmă" (nu era casă-adevărata casă). Se află aci o instinctivă reacție la dispariție. Un paratrăsnet
Recitindu-l pe Ion Caraion by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/10291_a_11616]
-
de ceară" e, scris de o pictoriță, la urma urmei, exact versul care dezleagă secretul acestei culori în care viața se simte, dar nu se vede. Locul verdelui vital e luat de mulajul în albastru de peruzea. Care nu e veștedul, ci aproape-griul, culoarea fără substanță a unei eternități bolnave. Culoarea toamnelor sentimentale, chemate în cadențe fragile, care știu că se repetă, și pariază pe refren: "Te uiți cum mușcă toamna din verdele pădurii,/ Cum fiecare frunză e o inimă bolnavă
Floare rară by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/6896_a_8221]
-
trebuie să trezească niște amintiri... N.I.: Flașneta e ceva care în amintirea mea are corp și suflet; un animal mare, fabulos, cu zâne și flori pictate pe o burtă de lemn care cântă; un animal tatuat, aceleași valsuri, aceleași iubiri veștede... îți vine să mori de râs când vezi fetele blonde în șorturi scurte, dezvelindu-și fesele durdulii, țipând în handy-urile lor: „Echt? Echt" Na, klar! OK, alles klar..." și tu cauți de nebună acolo, deasupra flașnetei cu ochii, bara aia
Nora Iuga - „Berlinul e singurul oraș de iubit și de urât până la moarte“ by un cristian () [Corola-journal/Journalistic/6306_a_7631]
-
locul în cuib, strigătul îndepărtat al unui copil, încep să răzbată cu o stranie gravitate. În momentele acelea se petrece un fapt misterios: se lasă seara. Și toate sunt altfel: copacii, băncile, pensionarii care aprind câte un foc cu frunze veștede, sirena unui vapor de la Cheiul Sud, ecoul pierdut al orașului. E ceasul în care totul pătrunde într-o existență mai profundă, mai enigmatică. Dar și mai de temut, pentru ființele solitare care, în ceasul acela, stau tăcute, duse pe gânduri
ERNESTO SÁBATO Despre eroi și morminte by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/3657_a_4982]
-
ce se perindă tăcute, sleite de puteri, ca niște păsări rănite de glonț... Mă adun cu greu printre rânduri, dornică să redau zilei stropul promis de bucurie. Dar suspin și scot în lumină clipe răvășite de tristețe, precum frunzele tăcute, veștede și sfarâmate de mușcăturile reci, ale vântoaselor dezlănțuite de toamna în agonie. Ce mă doare mai mult rana mea, sau plânsul naturii?
Ce m? doare mai mult by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83299_a_84624]
-
ram străfulgerând ceața scatiu auriu În plasa ceții zumzetul orașului - deasupra corbii Copacii-n vântul rece exersând zborul - cad mii de frunze Frunze-n cădere - în golul ramurilor imensitatea Casa cât hribul sub povara frunzelor - piticii nicăieri Se balansează frunza veștedă pe ram - motanul atent În palma-ntinsă aurul cerșetorului - frunza de salcâm Stradă pustie - hârjonindu-se frunze gonesc pe vânt Toamna spectacol de sunet și lumină - ciori și nori vineți Frunzele ude abțibilduri pe geamuri - toamna-n grădiniță Secera lunii
Brotacul din lună by Tania Nicolescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/445_a_847]
-
șofran - copacii sunt goi Pălită-i luna prinsă-n vârful geamiei - vântul muzein Floarea soarelui înflorită-n rigolă - strop de lumină Prinzând în triluri și razele de soare - rândunelele Canichul în parc fluturând urechile - doar el fără griji Ultima frunză veștedă-n balans pe ram a fi...a nu fi?
Brotacul din lună by Tania Nicolescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/445_a_847]
-
singuratic suflet și străbătut de-avînt alerg, dar nu știu - unde. Un singur gând mi-e rază și putere: o stelelor nici voi n-aveți în drumul vostru nici o țintă, dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea! PAN Acoperit de frunze veștede pe-o stâncă zace Pan. E orb și e bătrân. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă. Stropi calzi de rouă-i cad pe buze: unu, doi, trei. Natura
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
polenul albastru înveninat al pelinului, de parfumul pătrunzător și iute al frunzelor de stejar, lepădând acum din lăbuțele vlăguite, alături de mirosul viu al sângelui scurs din ghearele tocite, aromele macerate de ghindă, ferigi și ciuperci cărnoase, adierea amară a pelinului veșted și cea uscată și-necăcioasă de praf și cenușă înăbușită în izul bâhlit al bălților căptușite cu blana zbârlită a păpurișului gras, peste care micile vietăți își scuturaseră flăcările cozilor în salturi iuți și sincopate. "Ce-i asta!? începu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
cum sta în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreț uriaș și cu colții îl trase sălbatic prin colbul roșcat. - Ce fiară ciudată mă umple de sînge, oprind vînătoarea mistrețului meu? Ce pasăre neagră stă-n lună și plînge, ce veștedă frunză mă bate mereu?... - Stăpîne, mistrețul cu colți ca argintul, chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci. Ascultă cum latră copoii gonindu-l... Dar prințul răspunse-ntorcîndu-se: - Taci. Mai bine ia cornul și sună într-una. Să-mi suni pînă
Epistolă către Odobescu (VII) by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/7978_a_9303]
-
lucitor. Rima se prinse brusc de bară și coborî panta. El se grăbi în urma ei și-i luă brațul în tăcere, temîndu-se că un cuvînt spus greșit îi va anula curajul. Vuietul din spate se topi în tăcere și frunzele veștede nu le mai murmurară sub picioare. Pămîntul deveni plan. Aerul se răci, apoi îngheță. — Rima, ai dat drumul la bară? întrebă el. — Bineînțeles că nu. — Ciudat. Cînd am intrat în tunel, lumina era în față. Acum e la stînga noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
din Bizanț, e malonestitatea și meschinăria de caracter, e tertipul ca cocoașă intelectuală, corespunzător cu cocoașa fizică. Prea bătrâni ca rasă ca să se poată adapta poporului și pământului pe carele furtuna istoriei orientale i-a aruncat cum vântul aruncă frunzele veștede de pe-un copac uscat, ei încearcă nu a se adapta, ci a modifica mediul social în care au picat, după natura lor proprie, a demagogiza poporul românesc, cel tânăr, cel cu bun simț, cel lipsit de invidie. Cu indivia
Opere 13 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295591_a_296920]
-
în peretele curb, între nișe și coloane, ca niște portaluri cu inscripții de bronz și înflorituri complicate, care dădeau în nesfârșite galerii. Lumina dulce și colorată, ca de catedrală, umplea mausoleul cu un jeleu diafan, venit de nicăieri. În tăcerea veștedă, doar țocănitul blacheurilor se percepea, micuț și armonios ca o muzică de carillon. Maria pășea între rubedeniile cernite ale bătrânului. Nu-și putea lua ochii de la sicriu, care era acum o coajă de sticlă fumurie, prismatică, pe care cei șase
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
să asambleze, cu dexteritatea stângace a unui copil, bizara mașinărie în care se-mbinau tije, cruci de Malta, bolțuri, pinioane și cătușe dintr-un metal ce lucea stins ca aluminiul. Într-un obturator cu lamele-n spirală așeză cristalul Leon, veșted acum ca o bucată de iască. Tuburi gofrate, curele și conductori electrici îmbrăcați în plastic colorat uneau diversele părți ale mașinăriei între ele. Cum încăpuseră în pungă toate piesele, toate angrenajele? De unde scosese Melanie seringile, cuțitoaiele? Cilindrii albaștri de oxigen
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
Cum încăpuseră în pungă toate piesele, toate angrenajele? De unde scosese Melanie seringile, cuțitoaiele? Cilindrii albaștri de oxigen, cu manometrele ruginite, răsăriseră ca din pământ. "Acoperă-ți un ochi (continuă Albinosul) și privește numai cu celălalt: vei vedea lumea plată și veștedă ca un desen de pe o farfurie. Privește cu amândoi ochii și dimensiunea ascunsă va exploda: apa va fi adâncă și limpede. E de ajuns o nepotrivire, o diferență de unghi a celor doi globi de sub creier ca anaglifa să se
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
copilărie luam oglinda de pe peretele de la baie, cu stratul ei reflectant mâncat în câteva locuri și, la geam, în zilele de vară însorite, puneam pata de lumină în geamurile caselor de vizavi, încît luminam deodată interioare până atunci obscure și veștede sau orbeam cu spotul strălucitor vecinii ieșiți pe la porți. Casa roză ca o prăjitură, cu canaturi verzi la uși și la ferestre, cu un balcon lepros pe care vedeam adesea o fată cu trăsături urâte și un puști cu părul
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
a mai cunoaște viitoarele mârșăvii ale lui Miron, fiul fluturiței ce-i era încă atât de dragă. Norii se formau și se deformau deasupra grădinii de vară, pătîndu-se cu verde de la vârful plopilor și platanilor, cu galben murdar de la tencuiala veștedă, bulbucată cu cariatide jalnice, de pe cornișa otelului. Cerul scânteia ca văzut printr-o lentilă cu un punct de aur în adâncul ei - soarele cu neputință de privit. Vorbele damelor, o trăncăneală fluturătoare, se formau și se deformau și ele, răsfrîngîndu-se-n
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
dintre ochi muchia dreaptă și subțire a nasului, cu o mică umflătură lângă una dintre nări. Obrajii ei erau slabi, cu pielea moale, cu o dezamăgire pe care n-o înțelegeam încă trăgîndu-i în jos mai puternic ca gravitația. Față veștedă și luminoasă pe care doar gura, mereu acoperită de cel mai umil, mai grosolan, mai ieftin ruj cu putință, zâmbea. Acest zâmbet îl căutam mereu pe fața mamei, în susul lui urcam pe versanții pomeților ei, scotocind sub cutele pielii din jurul
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
pasajul de la Obor. Aici se dăduseră jos, traversaseră și se afundaseră-n noroiul colcăitor de lume al vastei piețe, o străbătuseră printre tarabe puțind a varză stricată, mirați de jegul incredibil al câtorva țărănci care vindeau prune uscate și leuștean veșted, și ieșiseră pe șina tramvaiului 1. În stânga, în depărtare, se ridicau turlele bisericii Sf. Dumitru, iar înainte aveau o fabrică de mase plastice, fațadă jalnică de geamuri înnegrite și sparte. Mortăciuni hidoase zăceau pe marginea străzii. Lăturile întregii piețe de
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
cele două trepte ce duceau la ușă și sună, prelung, țârâit, de parc-ar fi știut că acolo locuia cineva cam tare de urechi. Bătrânul care-i deschise avea într-adevăr ambele ducturi auditive înfundate cu bumbac. Urechile roze și veștede - în lobul uneia un bumb de diamant scânteia nebunește-n penumbră - erau de altfel singurul lucru remarcabil în înfățișarea lui. Fără o vorbă, îi întoarse femeii spatele și, arătîndu-și prin halatul de mătase omoplații nemaipomenit de slabi, se așeză iarăși
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
dealuri, Sub discu-i blând și dulce stăpânitor de valuri. Iar Anna, înmuiată-n lumina auroasă, În părul ei cel galbăn sta naltă, mlădioasă, Din teiul plin de miros flori îmi cădeau pe creștet, Frunziș purtat de vânturi zbura pe valuri veșted. Atunci... în codrul vecinic [eu] cornu-mi las să sune, Sălbăteciuni mulțime încep să se adune, Din negrele ponoară prin valurile ierbii Cu coarne rămuroase venea în cârduri cerbii, Iar caii cei sălbateci și zimbrii zânei Dochii Întind spre apă gâtul
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
nu, vă urăsc... vă plîng! ȘT[EFAN] Nu ai de ce mă plânge... nu voi să te-nțeleg. Ieri v-ascultam... și ce e?... Astăzi sânt om întreg Și-apoi trecut-a vremea când mă duceați de mână Voi, sfetnicii cei veștezi... oștirea cea bătrână A lui Stefan cel Mare... Astăzi mă încongior Cu tineri ca și mine, voioși și zâmbitori; M-am săturat de fețe triste, posomorâte, Eu voi amici... nu sfetnici! Voi zile aurite, Iar nu-ngropări pustie și cugete-amărîte
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]