7,252 matches
-
DOBRESCU, Ioan (26.I.1777, București - 1830, București), cronicar. Fiul al cojocarului Dobre, D. s-a născut în mahalaua Batiștei. Învață meserie de la tatăl său, dar, ca om cu carte și înzestrat cu glas frumos, face și pe țârcovnicul. După 1820, începe a se îndeletnici și cu negoțul. Acum
DOBRESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286799_a_288128]
-
orice cataclism sau dezastru semne ale mâniei cerești. Violență, cruzime, jafuri, omoruri îngrozitoare, războaie peste războaie, secetă și foamete, incendii și revărsări de ape, cutremure, epidemii, stele cu coadă și alte grozăvii alcătuiesc, sub pana lui, un tablou sumbru, apocaliptic. Cronicarul e un terifiat, cu nervii mereu încordați, suspicios, neliniștit, cu o veșnică frică de ce va fi. Adeseori ingenuu în comentariul său, posedă un talent înnăscut de povestitor. Ceea ce scrie are viață, prospețime. Îndemânatec la desen, își ornamentează manuscrisul cu portrete
DOBRESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286799_a_288128]
-
un talent înnăscut de povestitor. Ceea ce scrie are viață, prospețime. Îndemânatec la desen, își ornamentează manuscrisul cu portrete, chenare, miniaturi în culori. Nici boier, nici cărturar de curte, ca înaintașii, D. trage cortina peste o veche tradiție literară, aceea a cronicarilor. SCRIERI: Cronica meșteșugarului Ioan Dobrescu (1802-1830), publ. Ilie Corfus, „Studii și articole de istorie”, 1966, 320-398. Repere bibliografice: Ist. lit., II, 144-143; George Muntean, Cercetări literare, București, 1969, 132-139; Dicț. lit. 1900, 287-288. F.F.
DOBRESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286799_a_288128]
-
RP, 1929, 3400; Octav Șuluțiu, Sergiu Dan și Romulus Dianu, „Viața minunată a lui Anton Pann”, „Ultima oră”, 1929, 127; Mircea Damian, „Viața minunată a lui Anton Pann”, „Bilete de papagal”, 1929, 459; T. Arghezi, Al. V. Bratu, [Romulus Dianu], „Cronicarul”, 1930, 3; Camil Baltazar, Romulus Dianu, „Tiparnița literară”, 1930, 6-10; Lucian Boz, Romulus Dianu, „Adorata”, „Tiparnița literară”, 1930, 6-10; Const. D. Ionescu, Două romane autobiografice, G, 1930, 8-9; Șerban Cioculescu, Romulus Dianu, „Adorata”, ADV, 1932, 14 929; Cezar Petrescu, Romulus
DIANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286761_a_288090]
-
Caragiale, „Moftul român”, pref. edit., Iași, 1991; Detractorii lui Mihai Eminescu, pref. edit., Iași, 2002; Lazăr Șăineanu, Dicționarul universal al limbii române, I, Iași, 1995. Traduceri: Jean-Marie Guyau, Arta din punct de vedere sociologic, București, 1991. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, RL, 1979, 35; Ion Bogdan Lefter, Cronicarul polemist, AFT, 1982, 4; Nicolae Manolescu, Din nou despre cronică, RL, 1982, 17; Petru Poantă, Alexandru Dobrescu, „Foiletoane” 2, TR, 1982, 20; Gheorghiu, Reflexe, 114-119; Grigurcu, Între critici, 297-300; Marian Papahagi, „Foiletoane
DOBRESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286800_a_288129]
-
lui Mihai Eminescu, pref. edit., Iași, 2002; Lazăr Șăineanu, Dicționarul universal al limbii române, I, Iași, 1995. Traduceri: Jean-Marie Guyau, Arta din punct de vedere sociologic, București, 1991. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, RL, 1979, 35; Ion Bogdan Lefter, Cronicarul polemist, AFT, 1982, 4; Nicolae Manolescu, Din nou despre cronică, RL, 1982, 17; Petru Poantă, Alexandru Dobrescu, „Foiletoane” 2, TR, 1982, 20; Gheorghiu, Reflexe, 114-119; Grigurcu, Între critici, 297-300; Marian Papahagi, „Foiletoane” 3, TR, 1985, 1; Nicolae Manolescu, Cronicarul literar
DOBRESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286800_a_288129]
-
Lefter, Cronicarul polemist, AFT, 1982, 4; Nicolae Manolescu, Din nou despre cronică, RL, 1982, 17; Petru Poantă, Alexandru Dobrescu, „Foiletoane” 2, TR, 1982, 20; Gheorghiu, Reflexe, 114-119; Grigurcu, Între critici, 297-300; Marian Papahagi, „Foiletoane” 3, TR, 1985, 1; Nicolae Manolescu, Cronicarul literar, RL, 1985, 1; Gheorghe Grigurcu, Alexandru Dobrescu sau Despre adaptarea la real, ST, 1985, 5; Val Condurache, Foiletonistica - cutezanță circumspectă, CNT, 1985, 38; Mircea Popa, Critică sau diatribă? TR, 1988, 31; Mircea Iorgulescu, „Complexul” Maiorescu, RL, 1988, 32; Adrian
DOBRESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286800_a_288129]
-
populației locale (autohtone), din nordul Dunării față de Imperiu, nu există nici un dubiu că cei rămași singuri, între coborârea dacilor liberi (carpii) și "straja gotică" (Iorga), se considerau tot ai Imperiului, romani ca oricare alții, ai acestui stat. În același timp, cronicarii vremii, Salvian (secolul V) ș.a. recunosc că dorința generală a populației (a plebei) era să trăiască sub barbari, la care fug cu grămada, fără gând de întoarcere: "O singură și unanimă rugăciune a săracilor romani este aceea de a li
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secole. Este un aspect neobișnuit ca un popor latin să păstreze timp de secole liturghia, limba de cultură și alfabetul slavone. Care este cauza, în ce împrejurări și de când datează slavonismul? Întrebarea și-au pus-o mulți istorici, cărturari și cronicari, începând cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, care afirmau eronat că, după nereușita conciliului de la Florența de unire a bisericilor (1439), românii, pentru a se deosebi de legea Apusului (romano-catolică), au primit de bunăvoie limba străină în biserică. Dar sunt acte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de fapt a fost o neîncetată emigrare a populației din Imperiu la barbari. Împăratul Constantin (306-337) a dat un edict, prin care cei ce aveau să-i ajute pe barbari (migratori), urmau să fie arși de vii. La rândul său, cronicarul Orosius spunea: Se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci, dar liberi, între barbari, decât împovărați între romani". În același sens se exprima și scriitorul Salvian din Galia, pe la 450: "Romanii se duc la goți, burgunzi sau alți
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-lea, Iordanes scrie: "neamul nenumărat al venezilor (slavi) locuiește pe un teritoriu nemăsurat, ce se întinde de la Noviodunum (Isaccea) și Lacul Mursia, lângă Belgrad, până la Nistru, iar la nord până la Vistula (între Nistru și Nipru locuiau anții)".9 După Iordanes, cronicarul rus Nestor vorbește (în spirit panslav, crede Iorga) despre legăturile pe care le-ar avea o parte din această mulțime a semințiilor slave cu noi (vlahii-românii), dar ceea ce susține el este "inautentic, în totalitate" (Iorga). Elemente slave au intrat încă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
că despre"prădăciunile slave" vorbesc și Ioan din Efes și Mihai Sirianul. Iordanes scrie și el despre lupta continuă cu "bulgarii (avarii), anții și sclavinii". Dar, constant, în spatele acestor incursiuni slave se află voința și interesul Hanului avar. Până și cronicarul franc Fredegarius, din secolul al VIII-lea, vorbește despre slavi luptând sub conducerea avarilor. Doar Pseudo-Caesarius vorbește despre slavii de la noi (din nordul Dunării) ca fiind "autonomi" față de avari.10 Atâta vreme cât se admitea o pătrundere mai veche a slavilor în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la Dunăre, nu se poate lua în calcul decât secolul al V-lea, pe vremea lui Attila, și al VI-lea. În acel moment, romanicii erau pe malul stâng (nordic) al Dunării, sub stăpânirea trecătoare a unor elemente germane (gepizii). Cronicarul bizantin Suidas, citat de Iorga, elogiază pe Chilbudios, apărător al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi trecut în voie de barbari". Suidas menționează
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sărate, numită "Onglu", în Bugeac, sudul Basarabiei. Așezarea grupului "bulgar" al masei hune în Basarabia de sud a găsit acolo amintiri romanice. Ei locuiau acolo în corturi, în acel Bugeac, de unde "ies și spurcă regiunile vecine Dunării", cum se exprimă cronicarii bizantini. S-au ivit neînțelegeri cu bizantinii-flota imperială i-a atacat deasupra Deltei și de pe uscat, prin Sciția Mică. Însă bulgarii, deși asediați de bizantini, au reușit să treacă Dunărea pe la Noviodunum (Isaccea) și au înaintat prădând până în sudul Dobrogei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
bulgari într-o regiune predominant romanică. Aici, în sudul Sciției (Dobrogei), ei s-au instalat într-un cerc (ring) de lagăr închis de jur împrejur, precum avarii în Panonia. În perioada anterioară, slavii aveau aici "micul Preslav", de care vorbește cronicarul rus Nestor și cel arab Edrisi. Pe aceste locuri, se vor dezvolta centrele stăpânirii bulgare din Sciția (Dobrogea), Pliska, apoi Preslav.4 În momentul așezării lor, în 679, bulgarii își subordonează "Uniunea celor șapte triburi slave" cărora le-au impus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
își subordonează "Uniunea celor șapte triburi slave" cărora le-au impus o înțelegere, după sistemul bizantin. Silit de împrejurări, Imperiul încheie cu bulgarii un "pact" (tratat) în anul 681, considerându-i utili pentru consolidarea unei regiuni de viitoare restaurare. Dar cronicarii bizantini din secolul al VIII-lea, sub impresia prădăciunilor dese ale acestor "păgâni" (bulgari), au formulat o judecată severă pentru această "rușine" (tratatul din 681)-cedarea din partea Împărăției universale față de acest "popor barbar și venetic", față de "această pacoste" (Iorga). Care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fiind păstoritul, iar coborârea triburilor ungare în zona de stepă, situată în nordul Mării Caspice și a Mării Negre, a dus la schimbarea modului lor de viață, ei trecând la pășunatul intensiv.20 Primele mărturii scrise despre unguri sunt consemnate de cronicarii și geografii arabi și persani, și acestea datează din secolul al IX-lea. Cea mai veche atestare a numelui lor, sub forma "al-Madjghariyya", se află într-un tratat de geografie al arabului Ibn Rusta de la începutul secolului al X-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-lea. Cea mai veche atestare a numelui lor, sub forma "al-Madjghariyya", se află într-un tratat de geografie al arabului Ibn Rusta de la începutul secolului al X-lea. Acest etnonim derivă de la forma "Magyar", prin care se desemnează ungurii. Dar cronicarii europeni au preferat alte forme ale numelui lor: "Uggroi", la bizantini, "Ungari (Hungari)", la germani și italieni. De-aici legenda despre eroii eponimi Hunor și Magor. Ungurii stabiliți în stepele nord-pontice și caspice aveau ca trăsătură dominantă nomadismul-trăiau în corturi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din "coloniile romanilor" aduse de Traian la nord de Dunăre. Această idee o întâlnim la cei mai de seamă exponenți ai lumii intelectuale europene, de la Flavio Biondo și Enea Silvio Piccolomini până la Francesco della Valle și Johannes Leunclavius, și la cronicarii sași și unguri din Transilvania, Johannes Lebel, Georg Soterius și Martin Felmer. În sfârșit, cronicarii români Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino aveau conștiința autohtoniei românilor-o dată cu ei această idee fuzionează cu tradiția savantă europeană asupra originii latine
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cei mai de seamă exponenți ai lumii intelectuale europene, de la Flavio Biondo și Enea Silvio Piccolomini până la Francesco della Valle și Johannes Leunclavius, și la cronicarii sași și unguri din Transilvania, Johannes Lebel, Georg Soterius și Martin Felmer. În sfârșit, cronicarii români Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino aveau conștiința autohtoniei românilor-o dată cu ei această idee fuzionează cu tradiția savantă europeană asupra originii latine a limbii române și a continuității românilor în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Cel care a formulat strălucit
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Flavius Vopiscus și Eutropius, după care împăratul Aurelian a retras din Dacia nu numai pe militari dar și pe civili. El conchide apoi că nici o urmă de romanitate nu se mai află în Dacia timp de zece secole, nici un scriitor, cronicar sau geograf nu pomenește în acest lung interval de un mileniu despre viețuirea unei populații romanice în nordul Dunării de Jos. El constată că nici un singur nume de oraș sau de sat din antichitate nu s-a păstrat până azi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și Timocului. Mai târziu, în timpul invaziei slavilor, după 602, populațiile acestea latine au fost împinse în Macedonia și în Pind. Se poate spune, este adevărat, că ele prezentau mai mult interes pentru Bizanț decât populațiile din nordul Dunării. De aceea, cronicarii bizantini s-au considerat obligați să spună o vorbă despre ele, o aluzie rapidă, dar prețioasă pentru noi".9 Păstrându-și rezervele, istoricul francez conchidea fără echivoc: Argumentele de reținut împotriva continuității daco-romane la nordul Dunării sunt următoarele: 1. Dispariția
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
preromane, s-au conservat în vocabularul limbilor balcanice și în numele de locuri (toponimia) din sudul Dunării. La sfârșitul secolului al VI-lea, pe vremea invaziei slavilor în teritoriile din sud fluviului, aceste elemente se mai păstrau în toponimie, după mărturia cronicarilor bizantini. Pentru explicarea înrudirii dintre albaneză și română este inutil să facem referire la un contact teritorial, atât de greu de stabilit din punct de vedere istoric. Putem renunța la ipoteza lui Pârvan, care-i strămuta pe strămoșii albanezilor în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
asemănătoare poate fi atribuită acestei noțiuni ("Romania") și în partea de răsărit a Imperiului, unde, în secolul al VI-lea, se mai vorbea o limbă derivată din latină și pe care influența slavă nu o transformase încă. În anul 587, cronicarii bizantini (Teofilact și Teophanes) evocă episodul "torna, torna fratre" un dialog între doi soldați din armata bizantină, care se exprimă în "limba locului". Ar fi "temerar" din partea noastră, spune Brătianu, să deducem din această mărturie existența limbii române (în secolul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în secolul al XII-lea, mențiunile despre vlahi sunt tot mai frecvente. În 1166, în armata împăratului Manuel Comnenul, aflată în luptă cu Ungaria, se aflau un mare număr de vlahi, "presupuși a fi coloniști de odinioară din Italia", după cronicarul bizantin Kinnamos-nu știm dacă erau autohtoni din regiunea gurilor Dunării sau erau recrutați din provinciile sud dunărene ale Imperiului. Dar încă înainte de aceasta, la 1114, Anna Comnena îi menționa pe vlahii care îi călăuzeau pe năvălitorii cumani la trecerea Dunării
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]