4,261 matches
-
Ravenna urma să fie retrocedată nu Bizanțului, ci papei, sporind astfel teritoriul Patrimoniului Sfântului Petru; totodată, regele longobard urma să accepte un fel de protectorat al francilor, pierderea continuității teritoriale a domeniile sale și plata unei substanțiale compensații. În plus, ducatele din Langobardia Minor (Spoleto și Benevento) s-au raliat imediat învingătorilor. După această severă umilință, Aistulf a murit, în 756. Fratele lui Aistulf, fostul rege Ratchis a părăsit mănăstirea în care fusese închis și a încercat, inițial cu ceva succes
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
murit, în 756. Fratele lui Aistulf, fostul rege Ratchis a părăsit mănăstirea în care fusese închis și a încercat, inițial cu ceva succes, să reocupe tronul regal. Lui i s-a opus Desiderius, care fusese numit de către Aistulf la conducerea Ducatului de Toscana și avea baza de operațiuni la Lucca. Desiderius nu ținea de dinastia din Friuli și avea momentan sprijinul papei și al francilor. Pentru a evita o nouă descindere a francilor în Italia, longobarzii l-au acceptat pe Desiderius
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Perioada a cunoscut o mare dezvoltare, inclusiv a abațiilor, în special benedictine. După o perioadă inițială ăn care moneda longobardă doar o imita pe cea bizantină, regii din Pavia au dezvoltat o monedă independentă de aur și argint. De asemenea, Ducatul de Benevento, cel mai independent dintre ducate, avea propria sa monedă. Tocmai când, în 771, regele Desiderius era pe punctul de culege roadele înțeleptei sale politici diplomatice prin convingerea papei Ștefan al II-lea să îi accepte protecția, moartea lui
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Neapole, însă aliatul său, Mastalus I de Amalfi, i-a venit în ajutor și a surprins într-o ambuscadă trupele lui Landulf, la La Cava. În anul următor, Gisulf s-a aliat cu Landulf și a asediat orașul Nola din Ducatul de Neapole. În octombrie 953, el a emis o diplomă prin care erau favorizați episcopii de Napoli, însă politica diplomatică lipsită de scrupule a vecinilor săi se pare că nu i-a fost favorabilă. În orice caz, cândva în jurul anului
Gisulf I de Salerno () [Corola-website/Science/324858_a_326187]
-
rolul de guvernator regional și reprezentant al regelui franc. Primul duce consemnat în izvoarele documentare a fost Garibald I, din puternica familie a Agilolfingilor.. Momentul a marcat începutul unei lungi serii de duci proveniți din această familie, aflată la conducerea ducatului până în anul 788. Timp de un secol și jumătate, ducii de Bavaria au rezistat incursiunilor slave în partea de est a ducatului, iar, începând cu epoca ducelui Theodo I, ducatul și-a dobândit independența deplină față de regii franci merovingieni, din ce în ce mai
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
a Agilolfingilor.. Momentul a marcat începutul unei lungi serii de duci proveniți din această familie, aflată la conducerea ducatului până în anul 788. Timp de un secol și jumătate, ducii de Bavaria au rezistat incursiunilor slave în partea de est a ducatului, iar, începând cu epoca ducelui Theodo I, ducatul și-a dobândit independența deplină față de regii franci merovingieni, din ce în ce mai slăbiți în urma disputelor interne. Însă când Carol Martel din dinastia carolingiană a devenit conducătorul "de facto" al statului franc, el i-a
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
serii de duci proveniți din această familie, aflată la conducerea ducatului până în anul 788. Timp de un secol și jumătate, ducii de Bavaria au rezistat incursiunilor slave în partea de est a ducatului, iar, începând cu epoca ducelui Theodo I, ducatul și-a dobândit independența deplină față de regii franci merovingieni, din ce în ce mai slăbiți în urma disputelor interne. Însă când Carol Martel din dinastia carolingiană a devenit conducătorul "de facto" al statului franc, el i-a readus pe bavarezi în stadiul de dependență, deposedând
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Agilolfingi, aceștia din urmă promovând această de politică și față de regii lombarzi. Un cod de legi al Bavariei a fost elaborat în perioada 739-748, în timpul ducelui Odilo. Clauze suplimentare au fost adăugate ulterior, purtând o evidentă influență francă. Potrivit acestora, ducatul aparținea familiei Agilolfingilor, ducele fiind ales de popor, însă cu confirmarea regelui franc, față de care ducele datora credință. Totodată, au fost confirmate cinci familii nobiliare. Creștinismul a pătruns în Bavaria încă sub stăpânirea romană, însă o nouă eră a fost
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
confirmarea regelui franc, față de care ducele datora credință. Totodată, au fost confirmate cinci familii nobiliare. Creștinismul a pătruns în Bavaria încă sub stăpânirea romană, însă o nouă eră a fost inaugurată de Rupert, episcop de Worms, când a sosit în ducat la invitația ducelui Theodo I, în anul 696. Rupert a întemeiat mai multe mănăstiri, aidoma Sf. Emmeram, episcop de Poitiers. Pe de altă parte, secolul al VIII-lea a fost martorul unei reacții a păgânismului, însă sosirea în Bavaria în jurul
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
în noului imperiu creat de Carol cel Mare. Măsurile luate de Carol cel Mare în sensul progresului culturii și al celui material au ridicat nivelul de trai, iar bavarezii nu s-au opus modificărilor care au dus la desființarea propriului ducat. Încorporarea în statul franc, datorată și influenței Bisericii, rezultă cu claritate din faptul că împăratul nu a considerat de cuviință să emită mai mult de două acte care să se refere exclusiv la chestiunile Bavariei. În secolul următor, istoria Bavariei
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
cu privilegii reduse) unchiului lui Arnulf, Berthold I. De asemenea, Otto a numit un conte palatin în persoana lui Arnulf, frate al lui Eberhard, ca reprezentant al puterii regale centrale. La moartea în 947 a lui Berthold, Otto a acordat ducatul propriului său frate, Henric I, care s-a căsătorit cu Judith, fiică a ducelui Arnulf "cel Pleșuv". Bavarezii nu au fost mulțumiți de domnia lui Henric I, și sunt consemnate dese dispute între duce și populație. Invaziile ungurilor au luat
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
nu au fost mulțumiți de domnia lui Henric I, și sunt consemnate dese dispute între duce și populație. Invaziile ungurilor au luat sfârșit în 955, odată ce au fost înfrânți decisiv de Otto "cel Mare" în bătălia de la Lechfeld, iar teritoriul ducatului Bavaria s-a extins prin încorporarea unor districte din Italia. În 955, fiul mai mic al lui Henric I, Henric II, supranumit "cel Certăreț", a urmat la conducerea ducatului, însă în 974 el a fost implicat într-o conspirație împotriva
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
decisiv de Otto "cel Mare" în bătălia de la Lechfeld, iar teritoriul ducatului Bavaria s-a extins prin încorporarea unor districte din Italia. În 955, fiul mai mic al lui Henric I, Henric II, supranumit "cel Certăreț", a urmat la conducerea ducatului, însă în 974 el a fost implicat într-o conspirație împotriva regelui Otto al II-lea. Revolta lui Henric al II-lea a izbucnit ca urmare a faptului că regele a acordat ducatul Suabia inamicului său, Otto, nepot de fiu
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
supranumit "cel Certăreț", a urmat la conducerea ducatului, însă în 974 el a fost implicat într-o conspirație împotriva regelui Otto al II-lea. Revolta lui Henric al II-lea a izbucnit ca urmare a faptului că regele a acordat ducatul Suabia inamicului său, Otto, nepot de fiu al fostului împărat Otto "cel Mare", și conferise lui Leopold I de Austria, conte de Babenberg nou creata marcă a Bavariei răsăritene, cunoscută ulterior sub numele de Austria. Răscoala a fost curând înăbușită
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Răscoala a fost curând înăbușită de puterea regală, iar Henric al II-lea, care după evadarea din închisoare, a reluat comploturile, a pierdut în 976 Bavaria în favoarea rivalului său, Otto de Suabia. În același timp, Carintia s-a constituit în ducat separat, a fost reinstaurată funcția de conte palatin, iar biserica bavareză a devenit dependentă direct de rege. După o scurtă revenire a vechii dinastii a Luitpoldingilor, prin Henric al III-lea "cel Tânăr", Henric al II-lea "cel Certăreț" a
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
de conte palatin, iar biserica bavareză a devenit dependentă direct de rege. După o scurtă revenire a vechii dinastii a Luitpoldingilor, prin Henric al III-lea "cel Tânăr", Henric al II-lea "cel Certăreț" a revenit în 985 în fruntea ducatului, dovedindu-se un conducător capabil să restabilească ordinea internă, emițând legi importante și luând măsuri de reformare a mănăstirilor. Fiul și succesorul său, ales ulterior rege al Germaniei ca Henric al II-lea în anul 1002, a acordat Bavaria în
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
și luând măsuri de reformare a mănăstirilor. Fiul și succesorul său, ales ulterior rege al Germaniei ca Henric al II-lea în anul 1002, a acordat Bavaria în 1004 cumnatului său, Henric din dinastia de Luxemburg. La moartea acestuia (1026), ducatul a trecut succesiv în mâinile lui Henric al VI-lea "cel Negru", ulterior împărat ca Henric al III-lea, iar apoi altui membru al familiei de Luxemburg, Henric al VII-lea. În 1061, împărăteasa Agnes de Poitou, mama și regenta
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
al VI-lea "cel Negru", ulterior împărat ca Henric al III-lea, iar apoi altui membru al familiei de Luxemburg, Henric al VII-lea. În 1061, împărăteasa Agnes de Poitou, mama și regenta regelui Henric al IV-lea, a încredințat ducatul lui Otto de Nordheim, devenit Otto al II-lea de Bavaria. În 1070, regele Henric al IV-lea din dinastia salică l-a depus pe ducele Otto de Nordheim, trecând ducatul Bavaria în posesia contelui Welf (Guelf, Guelph), membru al
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
și regenta regelui Henric al IV-lea, a încredințat ducatul lui Otto de Nordheim, devenit Otto al II-lea de Bavaria. În 1070, regele Henric al IV-lea din dinastia salică l-a depus pe ducele Otto de Nordheim, trecând ducatul Bavaria în posesia contelui Welf (Guelf, Guelph), membru al unei influente familii bavareze cu legături dinastice în Italia de nord (familia d'Este). Ca urmare a sprijinului acordat papei Grigore al VII-lea împotriva lui Henric al IV-lea, în
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
-lea, în lupta pentru învestitură dintre Papalitate și Imperiu, Welf I a pierdut într-o primă fază stăpânirea asupra Bavariei (între 1077 și 1096), însă a recâștigat-o ulterior. După 1101, doi dintre fiii săi i-au succedat la conducerea ducatului: Welf al II-lea și, din 1120, Henric al IX-lea "cel Negru". Amândoi au exercitat o influență considerabilă asupra celorlalți principi germani. Fiul lui Henric "cel Negru", Henric al X-lea, supranumit "cel Mândru", i-a succedat în 1126
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
IX-lea "cel Negru". Amândoi au exercitat o influență considerabilă asupra celorlalți principi germani. Fiul lui Henric "cel Negru", Henric al X-lea, supranumit "cel Mândru", i-a succedat în 1126, după care a reușit să obțină și stăpânirea asupra ducatului Saxonia, din 1137. Alarmat de această putere crescândă a Welfilor, regele Conrad al III-lea din familia Hohenstaufen a refuzat să accepte ca cele două ducate puternice să se afle sub o conducere unică, declarându-l depus pe Henric "cel
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
unică, declarându-l depus pe Henric "cel Mândru". El a încredințat stăpânirea asupra Bavariei lui Leopold al IV-lea de Austria, markgraf de Austria și membru al familiei Babenberg. Când acesta din urmă a murit în 1141, regele a reținut ducatul pentru sine; însă Bavaria a continuat să fie scena unor mari dispute, care au creat dezordini, drept pentru care Conrad a încredințat în 1143 ducatul Bavaria lui Henric, supranumit "Jasomirgott", markgraf de Austria, devenit Henric al XI-lea. Lupta pentru
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
membru al familiei Babenberg. Când acesta din urmă a murit în 1141, regele a reținut ducatul pentru sine; însă Bavaria a continuat să fie scena unor mari dispute, care au creat dezordini, drept pentru care Conrad a încredințat în 1143 ducatul Bavaria lui Henric, supranumit "Jasomirgott", markgraf de Austria, devenit Henric al XI-lea. Lupta pentru stăpânire asupra ducatului de Bavaria a continuat până în 1156, când împăratul Frederic I "Barbarossa, în dorința de a restaura pacea pe întreg cuprinsul Germaniei, l-
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
însă Bavaria a continuat să fie scena unor mari dispute, care au creat dezordini, drept pentru care Conrad a încredințat în 1143 ducatul Bavaria lui Henric, supranumit "Jasomirgott", markgraf de Austria, devenit Henric al XI-lea. Lupta pentru stăpânire asupra ducatului de Bavaria a continuat până în 1156, când împăratul Frederic I "Barbarossa, în dorința de a restaura pacea pe întreg cuprinsul Germaniei, l-a convins pe Henric al XI-lea să renunțe la stăpânirea asupra Bavariei, în favoarea Welfului Henric Leul, fiul
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
asupra Bavariei, în favoarea Welfului Henric Leul, fiul lui Henric "cel Mândru" și duce de Saxonia, devenit astfel Henric al XII-lea. În schimb, ca recompensă pentru această renunțare, Henric "Jasormirgott" a obținut ca Austria să fie ridicată la gradul de ducat independenet, prin actul numit Privilegium Minus. Devenit duce, Henric "Leul" a întemeiat orașul München. În era de după dezmembrarea Imperiului Carolingian, granițele Bavariei s-au modificat in continuu și, pentru o lunga perioadă după 955, s-au extins. La apus, râul
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]