KorAP: Find »[drukola/base=lirică & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...139 140 141 ...197 >

4,922 matches

Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

Celor fără morminte", "Elegia Iancului" versifică inegal oferindu-ne din când în când și poezie: "Pe spadă cad lacrimi, făgăduinți/ Atinse-n fața porților în zid,/ Deasupra cărora săpăm inscripții/ Se sapă greu în secole avid." Începând cu anii 1965-1970-1975, lirica de evocare istorică apare tot mai frecvent. Amploarea cuprinsului relevă nebănuite aptitudini componistice, într-o viziune densă, mozaicală, capabilă să emoționeze. Dezvăluind sensuri noi, poeții de atmosferă își află în aceste evocări o amplă șansă de reafirmare. Lumea istoriei își

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
E. P. L., 1964; Viața deocamdată", Editura Tineretului, 1965; "Infernul discutabil", Editura Tineretului, 1966; "Vină", Editura Tineretului, 1967; "Vămile pustiei", 1969; "Imnele bucuriei", Editura Cartea Românească, 1973; "Imne", Eminescu, 1975. Prin evoluția sa, poetul pare a asigura în literatura contemporană linia liricii filozofice, educată în spiritul de profunzime al germanității în care au crescut Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Alexandru Philippide"1. Ion Pop îl vede ca un poet al "spiritualității rurale ardelene". "Ioan Alexandru are ceva ce se cheamă simț al elementelor

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
pe un stigmat prețios"3. Petru Poantă îl consideră pe Ioan Alexandru "primul eretic" cu adevărat autentic din tânăra poezie, "care distruge toate urmele de academism, orice prețiozitate și podoabă stilistică"4. Prezenta tradiției prin Ioan Alexandru, format la școala liricii ardelene a lui G. Coșbuc, O. Goga, Lucian Blaga, se manifestă printr-un mesianism de factură specială, în sensul că există o chemare care nu mai presupune opreliști, ci se desfășoară într-o liniște contemplativă, fără gesticulație, traversând ținuturi primordiale

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
o chemare care nu mai presupune opreliști, ci se desfășoară într-o liniște contemplativă, fără gesticulație, traversând ținuturi primordiale, experiențe tragice, care îl exaltă și-l tulbură. El rămâne însă vital cu o imensă putere de voință. "Dar poate că lirica poetului ar cădea într-o mai clară lumină dacă am situa-o, pentru a-i determina mai exact reperele, la confluența dintre poezia dură argheziană și aceea, mai ceremonioasă, a lui Goga sau Lucian Blaga. Căci oricine poate observa caracterul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de o lume fizică rarefiată, în care obiectele își pierd consistența; de aici și sentimentul de plutire, de zbor, pe care atât Ion Negoițescu, cât și Eugen Simion l-au semnalat. Dematerializarea lumii concrete și materializarea lumii abstracte, procedee cunoscute liricii interbelice prin L. Blaga, T. Arghezi, suprarealiști, stau la Nichita Stănescu sub semnul lui Eros. Spațiul și timpul devin categorii supuse unor esențe concretizate într-un univers osteologic: oase, vertebre, genunchi, brațe, coaste. Umerii devin viaducte și poduri, pieptul terasamente

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
lebădă". și harul este divin, poetul va întârzia sub aripa protectoare ("La tine, Doamne sub aripă") și va cere dreptul la porc, la câne, la ocară, la cultul strămoșilor, dar și la perlă, smarald, înger, șarpe, otravă, elemente cunoscute în lirica argheziană. O primă ipostază este similitudinea cu divinul: "toți mă credeau el, chiar și eu însumi" ("Odă bucuriei", "Necuvintele"). Aceeași idee apare și în poemul "Construcție" în care contemplă "Marea trecere": "Eu sunt un mare Dom care dorm/ Tu ești

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
rămâne Nichita Stănescu care a continuat procesul de modernizare al limbajului poetic, într-un fel propriu. Îndoirea luminii (setea de cunoaștere) Cu cele "Unsprezece elegii" pătrundem în lumea conștiinței limitelor umane, a stării faustice a omului. Problematica elegiilor, ca întreaga lirică a lui, reia teme cunoscute: nașterea, moartea, materia și inefabilul, năzuința spre absolut, reprezentate în ecuații matematice sau forme geometrice, pentru a descrie o lume complexă de fenomene în care mijloacele rațiunii nu-l mai satisfac. Poetul pendulează între pământ

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
închistării fizice și spirituale: Totul este bazat pe economie; pământul este o sferă,/ soarele este o sferă, stele sublime sunt sfere". Sfera aduce o lume a contrariilor, a neputinței, a lipsei de libertate, a tristeții. Specifică ni se pare, în lirica lui Nichita Stănescu, ostentația cu care afirmă sursele filozofiei, ale "dezbaterilor"; una din cele mai limpezi este teza hegeliană reluată sub titlul "Eseu" a lui Maurice Blanchot "Literatura și dreptul la moarte", conform căreia, dând nume ființelor, Adam le-a

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
este teza hegeliană reluată sub titlul "Eseu" a lui Maurice Blanchot "Literatura și dreptul la moarte", conform căreia, dând nume ființelor, Adam le-a aneantizat. Lumea noțiunilor este tot atât de tristă în perfecțiunea ei ca o sferă 2. Ceea ce dă sens liricii în întreg volumul este zbaterea între cuvântul care încearcă plasticizarea lumii concrete, deși sunetele îl mișcă în timpi paraleli, în trecut, viitor și prezent, sau în lumi paralele, și cuvântul care definește o lume abstractă: "Doamne, Ptolomeu, blândule,/ niciodată nu

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
dispoziții de reflexivitate, în sensul descoperirii adevărurilor cândva valabile, azi cu valoare istorică, a adevărurilor absolute care generează nesiguranță și spaimă în fața "corolei de minuni a lumii". Îi lipsește lui Nichita Stănescu o anume "seninătate" pe care o descoperim în lirica blagiană. "De la Dionisos la Ieronim" (tema iubirii) Există, în creația lui Nichita Stănescu, atitudini de viață guvernate la început de un elan adolescentin, o vibrație frenetică în contact cu universul, care crește, se compune într-o fascinație de paradis, desprins

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cum iubirea înseamnă himera fără care nu poate exista, timpul va căpăta dimensiunea trăirii teribile sau calme: "Ca și atunci când tu veneai, frumoaso, și/ Dansau globulele în mine/ Ca niște diavoli roșii,/ Sunând în noi secunda" ("Salt"). O trăsătură a liricii sale este luarea în stăpânire a femeii, dar din nou potențat de un acut sentiment al timpului, mai ales în ultimul volum,"Măreția frigului": "Unde te duci tu, am întrebat-o, unde/ te duci tu?/ Unde să mă duc, nu

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
noastre actuale, opera în limitele aceleiași formule, ale cărei articulații au devenit, cu timpul, suficient de vizibile, pentru a mai putea menține întotdeauna trează conștiința scormonitoare a criticii."1 Marian Popa în al său "Dicționar de literatură română contemporană", consideră lirica lui Sorescu "parodică", opinând că poezia sa e în același timp un act original și inteligent de exegeză literară." Foarte elogios, Aurel Martin consideră că Marin Sorescu "s-a impus (și nu numai în spațiul național!) ca o personalitate poetică

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Prévert, Maiakovski, Urmuz; a fost citată avangarda(suprarealismul), cineva l-a asemuit cu Charlot. O caracteristică a poeziei lui este "propria convenție, împotriva convenției" (Ion Pop), "Sorescu este un critic al convenției literare 6. Nu știm însă dacă în viitor lirica lui Sorescu are șanse de reușită în partea ei elegiacă, "gravă", cum susține Ion Pop, având în vedere că încercările în acest sens din ultimul volum,"Astfel", sunt foarte slabe. Marin Sorescu cu un ochi se-nveselește și cu celălalt

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
la "De-a v-ați ascunselea" a lui Tudor Arghezi: "Fluierul se aude strident/ În spatele tuturor trecătorilor/ Care se fac vineți, galbeni, verzi, roșii,/ Și merg înainte țepeni/ Fără a întoarce capul" ("Fluierul"). După primul volum, poetul trece la o lirică de fantezie legată de marile teme ale existenței. "Fundamental, Marin Sorescu are capacitatea excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune"8. Viața este receptată diferit de la individ la individ sau chiar la același individ

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
sau chiar la același individ percepția depinde de unghiul de vedere în care se așează ("Unghi"). Alteori, lumea este văzută ca un univers închis, repetabil, ca în poemul "Roata". Atât în "Poeme", cât și în "Moartea ceasului", Sorescu încearcă o lirică reflexivă, într-o formulă inedită și o interpretare cu totul particulară, pentru a dezvălui adevărul, nemurirea, angoasa, plictisul. Asistăm la o redimensionare a majorului și la o reabilitare a banalului în sensul descoperirii unor semnificații noi, încercând alte măsuri în

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
În volumul "La Lilieci", Sorescu îmbrățișează toate miturile compromise prin lipsă de talent de barzii de la "Sămănătorul", "Ramuri", "Luceafărul": copilăria, înstrăinarea de sat, viața duioasă de familie, poezia naturii, la plug, revelația divinității". Există în acest volum teme cunoscute în lirica tradiționaliștilor, în formula ușor parodică, realizată pe două laturi pe de o parte,ochii copilului ce se bucură și trăiesc cu uimire și înseninare tot ce amintirea a putut păstra, pe de altă parte, trăirile omului matur, ale poetului trecut

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
amețeală/ El a făcut primul pas,/ Dat afară de o sevă inegală". Logodna înseamnă de fapt supunere sub timp: "Cercuri de copac pe trupuri să le crească delirante". Simțim, încă din acest volum, un energetism care se va accentua în evoluția liricii autorului. Poezia se realizează printr-o intensă imagistică, plină de vigoare. Apar obsesiv nunta și moartea. Nunta înseamnă comunicarea cu strămoșii, înseamnă, de fapt, începutul morții. Situația spre care tinde poetul este starea de echilibru, de echinox. Visul din poezia

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
peste tot atât albastru curge-n seară,/ Că îmi vine să m-așez lângă fântâna și să plâng." Este un loc al reculegerii și al meditației asupra continuității vieții. Rara fericire de primăvară" reia ideea curgerii prin ani, pregnantă în lirica lui L. Blaga: Uităm atâtea! Curgem doar pe legi!/ Crucile celor morți în iarnă, smulse!/ își suie tainic brațele a crengi,/ redevenind copaci, pornind cu frunze". Același motiv îl descoperim și în "Dans de fecioare", în care ni se dezvăluie

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
râzând și naștem, pe dealul iluzoriu,/ diverse lumi de ceară de geniu și noroc." Ideea ne amintește de "Memento mori" al lui Eminescu. Ca și altădată, poetul se îndoiește de posibilitatea cunoașterii absolute, însă trăirile le realizează la temperaturi înalte. Lirica se angajează într-o dezbatere teribilă a condiției umane. Se sacralizează universul, Marele Orb este răspândit în lumea din jur: "El pare duh pentru că nu-și arată corpul", dar pământul se înfiorează de prezența lui. Dumnezeu își răspândește sămânța: "Doamne

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
proliferării amintesc de Ion Gheorghe "Și-ncep să se iubească bărbații și femeile,/ noapte de noapte, disperat ca-n ruguri,/ și joacă flăcări de comori pe dealuri/ pe pântecul femeii și pe pluguri". Demnă de remarcat este acea latură a liricii care încearcă să creeze noi mituri: universul stă pe un pește mare, Isus este fiul ninsorii, femeia poartă în ea sămânța morții, lumea s-a născut dintr-un imens ou. Sunt valorificate poematic dualitatea spirit-trup, geneza: "Ești o femeie, lume

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
1974. "Literatura română și expresionismul", Eminescu, 1971. DOINAȘ, St. Aug.: "Poezie și modă poetică", Eminescu, 1972. DUFRENNE, Mikel: "Poeticul", Univers, 1971. DUMITRESCU, Ion: "Metafora mării în poezia lui Eminescu", Minerva, 1972. FELEA, Victor: "Secțiuni", Cartea românească, 1974. FRIEDRICH, Hugo: "Structura liricii moderne", Editura pentru Literatură Universală, 1969. FRYE, Northrop: "Anatomia criticii", Univers, 1972. GRIGORESCU, Dan: "Direcții în poezia secolului XX", Eminescu, 1975. GRIGURCU, Gheorghe: "Teritoriul liric", Eminescu, 1972. MANOLESCU, Nicolae: "Istoria critică a literaturii române", Paralela 38, Pitești, Univers, 1972. MARTIN

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
tot ce impietează puritatea umană, și cântărețul existenței cotidiene; vor rămâne exemplare pentru poezia civică "Ora de psihologie, "Dispariția soarelui", " Un drum în deșert". Caracterul militant al poeziei, în contextul perioadei, este de foarte mare importanță, deoarece direcționează poezia spre lirica autentică; "Cântecul pe viață și pe moarte" mărturisește aceste aspirații, iar într-o "Artă poetică" susține cum că poezia trebuie să dezbată marile probleme ale zilei. Publicarea "Declarației patetice", care adună poezii apărute în perioada 1934-1948, constituie,în 1960, un

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ziduri, sau sub cer cu stele/ Înconjurat de cercurile mele/ Fie că dorm pe prund, cu blăni de biber/ Cât timp le am pe ele, eu sunt liber". 3 "Balada ironică" se va dezvolta mai târziu în "Balada ambiguității" în lirica lui Leonid Dimov, Adrian Păunescu, Mircea Ivănescu etc. Cităm în acest sens "Balada înecaților", "Pățania teologului cu arborele", "Balada soțului înșelat", "Balada sinucigașului" (Ioanichie Olteanu). 3 "Stăpâne, mistrețul cu colții ca argintul/ chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
vorbește de lucrurile de dimineață, la suprarealiști sau la o poezie pictografică, ca în poemul "Zăpada care nu ninge niciodată": "negru cum e trecerea eschimosului pe obrajii de m o r s ă ai Antarcticei" Cu cât ne apropiem de lirica anilor 70-74, poetul își pierde din emoție și din muzică, deși mai încearcă, pe alocuri, tehnici stăpânite cândva: "Ești cârpa care spală pe jos / Celălalt ochi nu ți l-au scos/ Astăzi luna n-o să vie/ Ce frumos, la ciori

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
etiologică, explică de ce cele două astre sunt blestemate să nu-și depășească condiția. Soarele, o făptură cerească, nu se poate uni cu sora lui. Motivul lunii apare și în doinele de dragoste, iar steaua, ca element al haosului primordial în lirica populară, devine simbol al singurătății, al frumuseții și al morții. 7 "Din cerul soarelui la răsărit/ Cobor frângându-i marginile în flăcări" ("Răsărit de zi cu dragoste"). 8 În poemul "Râul sub lună" al lui N. Tăutu, imaginea astrului este

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]