3,605 matches
-
consoanelor din proto-germanică asupra altor limbi vechi. Pentru vocale, doar efectele în silabele accentuate sunt ilustrate. Efectele din silabele neaccentuate sunt relativ diferite, variind de la limbă la limbă, și depinzând de un număr de factori diverși (cum ar fi, dacă silaba a fost medială sau finală, dacă silaba a fost deschisă sau închisă sau dacă silaba precedentă a fost ușoară sau grea). Notații: Cea mai veche limbă germanice are morfologia tipică flexibilă complexă a limbilor indo-europene vechi, care conțin patru sau
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
Pentru vocale, doar efectele în silabele accentuate sunt ilustrate. Efectele din silabele neaccentuate sunt relativ diferite, variind de la limbă la limbă, și depinzând de un număr de factori diverși (cum ar fi, dacă silaba a fost medială sau finală, dacă silaba a fost deschisă sau închisă sau dacă silaba precedentă a fost ușoară sau grea). Notații: Cea mai veche limbă germanice are morfologia tipică flexibilă complexă a limbilor indo-europene vechi, care conțin patru sau cinci cazuri gramaticale; verbele marcate pentru persoane
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
ilustrate. Efectele din silabele neaccentuate sunt relativ diferite, variind de la limbă la limbă, și depinzând de un număr de factori diverși (cum ar fi, dacă silaba a fost medială sau finală, dacă silaba a fost deschisă sau închisă sau dacă silaba precedentă a fost ușoară sau grea). Notații: Cea mai veche limbă germanice are morfologia tipică flexibilă complexă a limbilor indo-europene vechi, care conțin patru sau cinci cazuri gramaticale; verbele marcate pentru persoane, numere, timpuri și moduri; substantive multiple și clase
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
Fotbalul este cel mai popular sport în Milano și aici se regăsesc două dintre cele mai faimoase echipe de fotbal din lume, AC Milan și Internazionale Milano F.C.. Primul este cunoscut sub denumirea de „Milan“ (accentul se pune pe prima silabă), iar cel din urmă sub cea de „Inter“. Milano este singurul oraș din lume ale cărui echipe au câștigat atât Cupa Europeană cât și Cupa Intercontinentală. Ambele echipe au jucat la Giuseppe Meazza - Stadionul San Siro (85,700). Mulți dintre
Milano () [Corola-website/Science/296696_a_298025]
-
scrierii lor "alpha", "alphu" și chiar "aleph" (cu "ph" pronunțat ca un "p" aspirat, , nu ). Această primă literă nu era o vocală, ci o consoană - explicația acestui fapt este că primele scrieri se folosesc nu de litere separate, ci de silabe („silabare”), diferențiate prin consoanele pe care le conțin. De aceea, denumirile „alfabet” și „literă” sunt improprii pentru acest stadiu de evoluție, fiind de preferat „silabar”, respectiv „semn (grafic)”. Din perspectiva modernă, efectul este apropiat de o scriere abreviată, unde sunt
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
lingvistic cu ele. La fel ca limba finlandeză și maghiară, limba estonă este într-o oarecare măsură o limbă aglutinantă, dar, spre deosebite de ele, și-a pierdut armonia vocalică. În limba estonă vocalele frontale se găsesc exclusiv pe prima silabă dau pe silaba accentuată, dar în textele mai vechi armonia vocalică se mai poate observa. În plus, apocopa sunetelor de la sfârșitul cuvintelor este extinsă și a contribuit la trecerea de la o limbă pur aglutinantă la o limbă flexionară. Topica de
Limba estonă () [Corola-website/Science/296722_a_298051]
-
La fel ca limba finlandeză și maghiară, limba estonă este într-o oarecare măsură o limbă aglutinantă, dar, spre deosebite de ele, și-a pierdut armonia vocalică. În limba estonă vocalele frontale se găsesc exclusiv pe prima silabă dau pe silaba accentuată, dar în textele mai vechi armonia vocalică se mai poate observa. În plus, apocopa sunetelor de la sfârșitul cuvintelor este extinsă și a contribuit la trecerea de la o limbă pur aglutinantă la o limbă flexionară. Topica de bază este subiect-verb-complement
Limba estonă () [Corola-website/Science/296722_a_298051]
-
în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă. În limbile italiană și sardă ("sardo logudorese") există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face "qvasi-moton", pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv. În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea „copíi” și „cópii”). Destul de interesant, dar semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
Melisma (gr: μέλος, melos, însemnând „arie, melodie, cântec” în muzică, reprezintă un ornament muzical ce constă în interpretarea unei singure silabe pe o succesiune de note. În culturile antice, această tehnică vocală a fost utilizată pentru hipnoză, în ritualurile de inițiere și în cele de venerare religioasă. Vechii greci o foloseau pentru incantațiile dedicate zeităților, melisma întâlnindu-se și la majoritatea
Melismă () [Corola-website/Science/317098_a_318427]
-
coral era imens.” Anthony Heilbut consideră că în timp, „cu cât mai excentrice erau vocalizele, cu atât mai amuzată era audiența.” "Alleluia" are următoarea structură: începe cu o intonare scurtă (aproape silabică) a cuvântului alleluia, reluată apoi de către cor. Ultima silabă continuă cu o melismă (numită jubilare) construită cu repetiții variate, simetrii interne, articulare prin formule cadențiale. Urmează un solist sau o formație mică cu un verset moderat melismatic care folosește uneori jubilarea și de obicei se sfârșește cu o variantă
Melismă () [Corola-website/Science/317098_a_318427]
-
Mora (plural, „more”) este un termen lingvistic folosit în fonologie, care se referă la unitatea minimă a timpului metric, echivalentul unei silabe scurte. Mora este importantă deoarece determină accentul sau izocronia („cadența vorbirii”) în unele limbi. Termenul vine din limba latină („a întârzia”, „a întârzia”). Ca și alți termeni lingvistici, definiția unei more variază, cea mai succintă definiție fiind poate cea a
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
Termenul vine din limba latină („a întârzia”, „a întârzia”). Ca și alți termeni lingvistici, definiția unei more variază, cea mai succintă definiție fiind poate cea a lingvistului american James D. McCawley din 1968: o moră este „ceva din care o silabă lungă are două, și o silabă scurtă una”. O silabă scurtă se zice că este „monomoraică”, iar una lungă „bimoraică”. Formarea morelor: În general, silabe monomoraice se numesc „ușoare”, cele bimoraice „grele”, iar cele trimoraice „supergrele”. În India, mora a
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
întârzia”, „a întârzia”). Ca și alți termeni lingvistici, definiția unei more variază, cea mai succintă definiție fiind poate cea a lingvistului american James D. McCawley din 1968: o moră este „ceva din care o silabă lungă are două, și o silabă scurtă una”. O silabă scurtă se zice că este „monomoraică”, iar una lungă „bimoraică”. Formarea morelor: În general, silabe monomoraice se numesc „ușoare”, cele bimoraice „grele”, iar cele trimoraice „supergrele”. În India, mora a fost cunoscută deja acum peste 2000
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
și alți termeni lingvistici, definiția unei more variază, cea mai succintă definiție fiind poate cea a lingvistului american James D. McCawley din 1968: o moră este „ceva din care o silabă lungă are două, și o silabă scurtă una”. O silabă scurtă se zice că este „monomoraică”, iar una lungă „bimoraică”. Formarea morelor: În general, silabe monomoraice se numesc „ușoare”, cele bimoraice „grele”, iar cele trimoraice „supergrele”. În India, mora a fost cunoscută deja acum peste 2000 de ani în școala
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
a lingvistului american James D. McCawley din 1968: o moră este „ceva din care o silabă lungă are două, și o silabă scurtă una”. O silabă scurtă se zice că este „monomoraică”, iar una lungă „bimoraică”. Formarea morelor: În general, silabe monomoraice se numesc „ușoare”, cele bimoraice „grele”, iar cele trimoraice „supergrele”. În India, mora a fost cunoscută deja acum peste 2000 de ani în școala lingvistică indiană care analiza limba sanscrită. Limba japoneză este cunoscută pentru importanța morei, majoritatea dialectelor
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
iar cele trimoraice „supergrele”. În India, mora a fost cunoscută deja acum peste 2000 de ani în școala lingvistică indiană care analiza limba sanscrită. Limba japoneză este cunoscută pentru importanța morei, majoritatea dialectelor, inclusiv japoneza standard, folosesc morele și nu silabele ca bază a sistemului fonologic. De exemplu, poeziile haiku au 5/7/5 more și nu silabe (cum deseori este explicat). Sunetul final „n” în cuvântul „Nippon” („Japonia”) este moraic. Astfel, cuvântul are 4 more: ni-p-po-n dar doar 2 silabe
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
școala lingvistică indiană care analiza limba sanscrită. Limba japoneză este cunoscută pentru importanța morei, majoritatea dialectelor, inclusiv japoneza standard, folosesc morele și nu silabele ca bază a sistemului fonologic. De exemplu, poeziile haiku au 5/7/5 more și nu silabe (cum deseori este explicat). Sunetul final „n” în cuvântul „Nippon” („Japonia”) este moraic. Astfel, cuvântul are 4 more: ni-p-po-n dar doar 2 silabe. La fel, cuvintele „Tōkyō” și „Nagasaki” au ambele 4 more dar primul are 2 silabe, iar al
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
silabele ca bază a sistemului fonologic. De exemplu, poeziile haiku au 5/7/5 more și nu silabe (cum deseori este explicat). Sunetul final „n” în cuvântul „Nippon” („Japonia”) este moraic. Astfel, cuvântul are 4 more: ni-p-po-n dar doar 2 silabe. La fel, cuvintele „Tōkyō” și „Nagasaki” au ambele 4 more dar primul are 2 silabe, iar al doilea 4 silabe. Morele sunt importante și în deciderea accentului în pronunția cuvintelor împrumutate ("gairaigo"): accentul cade pe a treia moră de la urmă
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
și nu silabe (cum deseori este explicat). Sunetul final „n” în cuvântul „Nippon” („Japonia”) este moraic. Astfel, cuvântul are 4 more: ni-p-po-n dar doar 2 silabe. La fel, cuvintele „Tōkyō” și „Nagasaki” au ambele 4 more dar primul are 2 silabe, iar al doilea 4 silabe. Morele sunt importante și în deciderea accentului în pronunția cuvintelor împrumutate ("gairaigo"): accentul cade pe a treia moră de la urmă: "sokurátesu" („Socrates”), "pokétto" („buzunar”), "washínton" („Washington”).
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
este explicat). Sunetul final „n” în cuvântul „Nippon” („Japonia”) este moraic. Astfel, cuvântul are 4 more: ni-p-po-n dar doar 2 silabe. La fel, cuvintele „Tōkyō” și „Nagasaki” au ambele 4 more dar primul are 2 silabe, iar al doilea 4 silabe. Morele sunt importante și în deciderea accentului în pronunția cuvintelor împrumutate ("gairaigo"): accentul cade pe a treia moră de la urmă: "sokurátesu" („Socrates”), "pokétto" („buzunar”), "washínton" („Washington”).
Moră () [Corola-website/Science/317200_a_318529]
-
apariția muzicii armonice, polifonice, ne-modale într-unele din bisericile ortodoxe, unele din formele tradiționale s-au pierdut. În cântarea bizantină, modurile stihirarice sunt de viteză "medie" (mai lentă decât modul irmologic, dar mai rapid decât cel papadic), cântarea fiecărei silabe acoperind adesea două sau trei note. Modul stihiraric este folosit cel mai adesea pentru cântarea stihirilor, dar nu în mod exclusiv. În anumite tradiții muzicale, modul stihiraric este folosit doar pentru slujbele de Duminica sau pentru zilele de praznic, în timp ce
Stihiră () [Corola-website/Science/318171_a_319500]
-
fost dezbătută pe larg. Cea mai des citată teorie este totuși teoria aliterației a lui Sievers. În general, versurile anglos-saxone sunt împărțite în două de o pauză. Termenul pentru această pauză este cezură ("caesura"). Fiecare jumătate de vers are două silabe accentuate și se leagă cu ajutorul aliterației. Prima silabă accentuată din a doua jumătate de vers rimează cu una sau cu ambele silabe accentuate din prima jumătate de vers (intenția este ca silabele accentuate din prima jumătate de vers să rimeze
Literatura anglo-saxonă () [Corola-website/Science/318148_a_319477]
-
teorie este totuși teoria aliterației a lui Sievers. În general, versurile anglos-saxone sunt împărțite în două de o pauză. Termenul pentru această pauză este cezură ("caesura"). Fiecare jumătate de vers are două silabe accentuate și se leagă cu ajutorul aliterației. Prima silabă accentuată din a doua jumătate de vers rimează cu una sau cu ambele silabe accentuate din prima jumătate de vers (intenția este ca silabele accentuate din prima jumătate de vers să rimeze una cu alta). A doua silabă accentuată din
Literatura anglo-saxonă () [Corola-website/Science/318148_a_319477]
-
în două de o pauză. Termenul pentru această pauză este cezură ("caesura"). Fiecare jumătate de vers are două silabe accentuate și se leagă cu ajutorul aliterației. Prima silabă accentuată din a doua jumătate de vers rimează cu una sau cu ambele silabe accentuate din prima jumătate de vers (intenția este ca silabele accentuate din prima jumătate de vers să rimeze una cu alta). A doua silabă accentuată din a doua jumătate de vers nu trebuie să rimeze nici cu prima nici cu
Literatura anglo-saxonă () [Corola-website/Science/318148_a_319477]
-
cezură ("caesura"). Fiecare jumătate de vers are două silabe accentuate și se leagă cu ajutorul aliterației. Prima silabă accentuată din a doua jumătate de vers rimează cu una sau cu ambele silabe accentuate din prima jumătate de vers (intenția este ca silabele accentuate din prima jumătate de vers să rimeze una cu alta). A doua silabă accentuată din a doua jumătate de vers nu trebuie să rimeze nici cu prima nici cu a doua silabă accentuată din prima jumătate de vers. Poezia
Literatura anglo-saxonă () [Corola-website/Science/318148_a_319477]