4,326 matches
-
de divertisment ci un vehicul de idei morale, filozofice și chiar sociale. Iar prin introducerea de text și voce în ceea ce fusese un gen tradițional instrumental, Beethoven a adus implicit în discuție superioritatea estetică a muzicii instrumentale. În acest sens, simfonia a IX-a de Beethoven a fost catalizatorul pentru ceea ce poate fi numit „o criză” despre însăși natura genului. Prin anii 1830 o dezbatere intensă cu privire la viitorul muzicii a fost în plină desfășurare, iar simfonia, ca cel mai ambițios dintre
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
muzicii instrumentale. În acest sens, simfonia a IX-a de Beethoven a fost catalizatorul pentru ceea ce poate fi numit „o criză” despre însăși natura genului. Prin anii 1830 o dezbatere intensă cu privire la viitorul muzicii a fost în plină desfășurare, iar simfonia, ca cel mai ambițios dintre toate genurile muzicale, a fost în centrul acestei dezbateri. Schumann în celebra sa recenzie a Simfoniei fantastice a lui Berlioz a subliniat în anul 1835 faptul că, după Simfonia a IX-a de Beethoven „dimensiunile
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
despre însăși natura genului. Prin anii 1830 o dezbatere intensă cu privire la viitorul muzicii a fost în plină desfășurare, iar simfonia, ca cel mai ambițios dintre toate genurile muzicale, a fost în centrul acestei dezbateri. Schumann în celebra sa recenzie a Simfoniei fantastice a lui Berlioz a subliniat în anul 1835 faptul că, după Simfonia a IX-a de Beethoven „dimensiunile și obiectivele simfoniei” au fost epuizate. După ce a rezumat mai multe lucrări de acest gen, Schumann l-a declarat pe Mendelssohn
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
a fost în plină desfășurare, iar simfonia, ca cel mai ambițios dintre toate genurile muzicale, a fost în centrul acestei dezbateri. Schumann în celebra sa recenzie a Simfoniei fantastice a lui Berlioz a subliniat în anul 1835 faptul că, după Simfonia a IX-a de Beethoven „dimensiunile și obiectivele simfoniei” au fost epuizate. După ce a rezumat mai multe lucrări de acest gen, Schumann l-a declarat pe Mendelssohn câștigător al „coroanei și al sceptrului peste toți ceilalți compozitori ai vremii” dar
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
mai ambițios dintre toate genurile muzicale, a fost în centrul acestei dezbateri. Schumann în celebra sa recenzie a Simfoniei fantastice a lui Berlioz a subliniat în anul 1835 faptul că, după Simfonia a IX-a de Beethoven „dimensiunile și obiectivele simfoniei” au fost epuizate. După ce a rezumat mai multe lucrări de acest gen, Schumann l-a declarat pe Mendelssohn câștigător al „coroanei și al sceptrului peste toți ceilalți compozitori ai vremii” dar a menționat că a ajuns la o singură concluzie
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
Schumann l-a declarat pe Mendelssohn câștigător al „coroanei și al sceptrului peste toți ceilalți compozitori ai vremii” dar a menționat că a ajuns la o singură concluzie: nu mai era nimic de câștigat . Mulți compozitori au continuat să scrie simfonii între anii 1820 - 1830 însă exista un sentiment tot mai puternic chiar și în momentul respectiv, cum că aceste lucrări erau din punct de vedere estetic mult inferioare ultimei simfonii ale lui Beethoven. Moștenirea lui Beethoven a fost, desigur, unul
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
era nimic de câștigat . Mulți compozitori au continuat să scrie simfonii între anii 1820 - 1830 însă exista un sentiment tot mai puternic chiar și în momentul respectiv, cum că aceste lucrări erau din punct de vedere estetic mult inferioare ultimei simfonii ale lui Beethoven. Moștenirea lui Beethoven a fost, desigur, unul dintre factorii care au influențat randamentul simfonic dintre anii 1820-1830, și ar fi simplist să i se atribuie orice schimbare în cadrul genului acestui singur factor. În mod evident, simfonia a
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
ultimei simfonii ale lui Beethoven. Moștenirea lui Beethoven a fost, desigur, unul dintre factorii care au influențat randamentul simfonic dintre anii 1820-1830, și ar fi simplist să i se atribuie orice schimbare în cadrul genului acestui singur factor. În mod evident, simfonia a reprezentat în continuare o provocare pentru ceilalți compozitori. Întrebarea reală nu a fost daca s-ar mai fi putut compune alte simfonii ci dacă ar fi posibil ca acest gen să se dezvolte așa cum s-a întâmplat în ultimii
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
ar fi simplist să i se atribuie orice schimbare în cadrul genului acestui singur factor. În mod evident, simfonia a reprezentat în continuare o provocare pentru ceilalți compozitori. Întrebarea reală nu a fost daca s-ar mai fi putut compune alte simfonii ci dacă ar fi posibil ca acest gen să se dezvolte așa cum s-a întâmplat în ultimii cincizeci de ani în mâinile lui Haydn, Mozart și Beethoven; în ceea ce privește acest aspect, s-au situat numeroase priviri sceptice, însă practic nici un optimism
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
real. Singurul compozitor în măsură să se confrunte cu moștenirea lui Beethoven, în anii 1830, a fost Berlioz. Acesta a fost recunoscut în timpul vieții sale, în special în Germania, în calitate de moștenitor adevărat al simfonismului beethovenian. În fiecare dintre cele trei simfonii de concert, Berlioz abordează provocări generice stabilite de Beethoven. Simfonia Fantastică din 1830 care a câștigat notorietare considerabilă datorită aranjamentului pianistic al lui Liszt, reprezintă o imagine aproape în oglindă a Simfoniei a IX-a de Beethoven. Strălucirea și originalitatea
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
lui Beethoven, în anii 1830, a fost Berlioz. Acesta a fost recunoscut în timpul vieții sale, în special în Germania, în calitate de moștenitor adevărat al simfonismului beethovenian. În fiecare dintre cele trei simfonii de concert, Berlioz abordează provocări generice stabilite de Beethoven. Simfonia Fantastică din 1830 care a câștigat notorietare considerabilă datorită aranjamentului pianistic al lui Liszt, reprezintă o imagine aproape în oglindă a Simfoniei a IX-a de Beethoven. Strălucirea și originalitatea orchestrației lui Berlioz , abordarea „cosmică” a genului și abilitatea sa
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
al simfonismului beethovenian. În fiecare dintre cele trei simfonii de concert, Berlioz abordează provocări generice stabilite de Beethoven. Simfonia Fantastică din 1830 care a câștigat notorietare considerabilă datorită aranjamentului pianistic al lui Liszt, reprezintă o imagine aproape în oglindă a Simfoniei a IX-a de Beethoven. Strălucirea și originalitatea orchestrației lui Berlioz , abordarea „cosmică” a genului și abilitatea sa de a amesteca muzica și narațiunea au servit drept inspirație pentru următorii compozitori, pentru a extinde spiritul și originalitatea lui Beethoven în cadrul
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
originalitatea orchestrației lui Berlioz , abordarea „cosmică” a genului și abilitatea sa de a amesteca muzica și narațiunea au servit drept inspirație pentru următorii compozitori, pentru a extinde spiritul și originalitatea lui Beethoven în cadrul genului simfonic, fără a-l imita direct. Simfoniile lui Liszt și Mahler sunt profund legate de moștenirea lui Berlioz. Generația care i-a urmat lui L. van Beethoven nu a continuat în mod nemijlocit complexitatea formală și densitatea expresivă a muzicii sale. În cele nouă simfonii ale lui
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
imita direct. Simfoniile lui Liszt și Mahler sunt profund legate de moștenirea lui Berlioz. Generația care i-a urmat lui L. van Beethoven nu a continuat în mod nemijlocit complexitatea formală și densitatea expresivă a muzicii sale. În cele nouă simfonii ale lui Franz Schubert, cu o structură mai liniară și cu un caracter cantabil patetic, se insistă mai mult asupra repetiției variate a detaliilor melodice, decât asupra dezvoltării tematice. Cele mai cunoscute sunt Simfonia a VIII-a în si minor
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
a muzicii sale. În cele nouă simfonii ale lui Franz Schubert, cu o structură mai liniară și cu un caracter cantabil patetic, se insistă mai mult asupra repetiției variate a detaliilor melodice, decât asupra dezvoltării tematice. Cele mai cunoscute sunt Simfonia a VIII-a în si minor - numită „Neterminata” (1822) pentru structura neobișnuită de doar două mișcări (Schubert însuși a renunțat la scrierea unei a treia, găsind echilibrul formal necesar lucrării foarte bine exprimat în doar două părți. Chiar și așa
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
pentru structura neobișnuită de doar două mișcări (Schubert însuși a renunțat la scrierea unei a treia, găsind echilibrul formal necesar lucrării foarte bine exprimat în doar două părți. Chiar și așa, un număr de compozitori au propus „completări” proprii ale simfoniei, însă niciuna nu s-a impus.) - și Simfonia a IX-a în Do major (1828). Simfoniile lui Felix Mendelsohn Bartholdy și Robert Schumann se caracterizează prin bogăția configurației armonice și a conținutului poetic, tipice romantismului, adesea cu inspirație în religiozitatea
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
însuși a renunțat la scrierea unei a treia, găsind echilibrul formal necesar lucrării foarte bine exprimat în doar două părți. Chiar și așa, un număr de compozitori au propus „completări” proprii ale simfoniei, însă niciuna nu s-a impus.) - și Simfonia a IX-a în Do major (1828). Simfoniile lui Felix Mendelsohn Bartholdy și Robert Schumann se caracterizează prin bogăția configurației armonice și a conținutului poetic, tipice romantismului, adesea cu inspirație în religiozitatea protestantă. Cele mai cunoscute simfonii ale lui Mendelsohn
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
găsind echilibrul formal necesar lucrării foarte bine exprimat în doar două părți. Chiar și așa, un număr de compozitori au propus „completări” proprii ale simfoniei, însă niciuna nu s-a impus.) - și Simfonia a IX-a în Do major (1828). Simfoniile lui Felix Mendelsohn Bartholdy și Robert Schumann se caracterizează prin bogăția configurației armonice și a conținutului poetic, tipice romantismului, adesea cu inspirație în religiozitatea protestantă. Cele mai cunoscute simfonii ale lui Mendelsohn, Simfonia a III-a „Scoțiana” (1832), a IV
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
a impus.) - și Simfonia a IX-a în Do major (1828). Simfoniile lui Felix Mendelsohn Bartholdy și Robert Schumann se caracterizează prin bogăția configurației armonice și a conținutului poetic, tipice romantismului, adesea cu inspirație în religiozitatea protestantă. Cele mai cunoscute simfonii ale lui Mendelsohn, Simfonia a III-a „Scoțiana” (1832), a IV-a „Italiana” (1833) și a V-a „Reforma” (1842), conțin elemente programatice, fapt totuși nereprezentat de subtitlurile lor (care nu aparțin compozitorului). Simfoniile lui Robert Schumann, printre care Simfonia
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
a IX-a în Do major (1828). Simfoniile lui Felix Mendelsohn Bartholdy și Robert Schumann se caracterizează prin bogăția configurației armonice și a conținutului poetic, tipice romantismului, adesea cu inspirație în religiozitatea protestantă. Cele mai cunoscute simfonii ale lui Mendelsohn, Simfonia a III-a „Scoțiana” (1832), a IV-a „Italiana” (1833) și a V-a „Reforma” (1842), conțin elemente programatice, fapt totuși nereprezentat de subtitlurile lor (care nu aparțin compozitorului). Simfoniile lui Robert Schumann, printre care Simfonia I „Primăvara” (1841) și
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
în religiozitatea protestantă. Cele mai cunoscute simfonii ale lui Mendelsohn, Simfonia a III-a „Scoțiana” (1832), a IV-a „Italiana” (1833) și a V-a „Reforma” (1842), conțin elemente programatice, fapt totuși nereprezentat de subtitlurile lor (care nu aparțin compozitorului). Simfoniile lui Robert Schumann, printre care Simfonia I „Primăvara” (1841) și a III-a „Renana” (1850), sunt din punct de vedere formal, în cea mai mare parte, lipsite de densitate structurală, având accentul mai mult pe construcția melodică. În afara Germaniei, evoluția
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
simfonii ale lui Mendelsohn, Simfonia a III-a „Scoțiana” (1832), a IV-a „Italiana” (1833) și a V-a „Reforma” (1842), conțin elemente programatice, fapt totuși nereprezentat de subtitlurile lor (care nu aparțin compozitorului). Simfoniile lui Robert Schumann, printre care Simfonia I „Primăvara” (1841) și a III-a „Renana” (1850), sunt din punct de vedere formal, în cea mai mare parte, lipsite de densitate structurală, având accentul mai mult pe construcția melodică. În afara Germaniei, evoluția simfoniei încorporează elemente hibride, cum o
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
lui Robert Schumann, printre care Simfonia I „Primăvara” (1841) și a III-a „Renana” (1850), sunt din punct de vedere formal, în cea mai mare parte, lipsite de densitate structurală, având accentul mai mult pe construcția melodică. În afara Germaniei, evoluția simfoniei încorporează elemente hibride, cum o demonstrează în Franța Hector Berlioz prin „Simfonia fantastică” (1830), una dintre primele lucrări de muzică programatică, a cărei structură (ordinea și numărul mișcărilor) este alterată față de canoanele clasice pentru a reprezenta mai bine „subiectul” ales
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
-a „Renana” (1850), sunt din punct de vedere formal, în cea mai mare parte, lipsite de densitate structurală, având accentul mai mult pe construcția melodică. În afara Germaniei, evoluția simfoniei încorporează elemente hibride, cum o demonstrează în Franța Hector Berlioz prin „Simfonia fantastică” (1830), una dintre primele lucrări de muzică programatică, a cărei structură (ordinea și numărul mișcărilor) este alterată față de canoanele clasice pentru a reprezenta mai bine „subiectul” ales (care totuși nu are nicio altă materializare decât sugerarea narațiunii prin aluzii
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
și vor exercita puternice influențe asupra compozitorilor francezi care-i vor urma. Lui Johannes Brahms și lui Anton Bruckner le revine meritul de a fi consolidat limbajul simfonic și de a-i fi dat o puternică forță arhitectonică. Cele patru simfonii ale lui Brahms revendică un permanent angajament moral în configurația romantică, cu o deosebită austeritate a limbajului și puritate a formei, în comparație cu complicatul și densul univers armonic wagnerian. Anton Bruckner se încadrează în rigoarea arhitectonică a lui Brahms, dar folosește
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]