3,995 matches
-
instituția înființată de Carol al II-lea, Oficiul de educație al tineretului român, OETR, sau Străjeria, cum se mai chema, primind gradul de comandant străjer. Din ce motive fusese arestat, n-am aflat. Acum, toată fizionomia lui era a unui speriat. Din puținele convorbiri mi-am dat seama că era pregătit, foarte fricos și, din această cauză, un spirit duplicitar. Teama de moartea fizică, de chinuri, cu care satan înspăimântă omul, îi dărâmă și a dărâmat întotdeauna pe cei neînrădăcinați în
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
de felcer hăcuia trupul generalului cu o bardă și un topor. Ce ați constatat, de ce a murit? Parcă mai contează. Bine c-a murit! Eu am ordin să l tai! Dar, trezindu-se la realitate, s-a uitat spre mine speriat, văzând că cel ce îl întrebase era un deținut. Se răsti: Da’ cu tine ce-i? Afară, mă! Mi s-a părut că se uită la topor. Am fugit urmărit de imaginea pe care o văzusem: capul generalului, despicat în
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
rechizitoriu concepției materialiste și comunismului. N-a apucat să-și termine expunerea, căci a fost bruiat, apoi arestat și adus în țară. Bătăile și supliciile la care a fost supus l-au tulburat; avea mai tot timpul stări de om speriat, arareori momente de luciditate. Într-una din stările de liniște sufletească am reușit să aflu câte ceva. Bietul tânăr cred că nu depășea 25 de ani, dar din cauza suferințelor și a neîngrijirii părea foarte consumat. Vorbea singur, fără coerență, de multe
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
seamă, o “închipuire“ nu poate fi atât de înfiorătoare și detaliată. Mai târziu m-a izbit ca semnificativ faptul că acea creatură mi s-a părut din prima clipă absolut înspăimântătoare, și nu surprinzătoare sau măcar interesantă. Am fost excesiv de speriat. Sunt de obicei un băutor cumpătat și nu mă număr printre persoanele dezechilibrate, sau dotate cu o fantezie delirantă. O altă explicație posibilă era că văzusem, pur și simplu, un monstru încă necunoscut oamenilor de știință. Mă rog, e și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Pe urmă, cum să găsesc în grabă chibriturile și să aprind o lampă? Presupunând că se strecurase cineva în casă, o să mă audă bâjbâind la ușa din spate și o să mă aștepte. Ce stupid să fii omorât de un hoț speriat! Am șovăit, apoi am pornit-o înainte, pentru că acum frica de exteriorul singuratic era la fel de intensă ca și frica de interiorul casei și, mai mult ca orice, mi-era frică de propria-mi frică și doream cu disperare să-i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
parfumul trandafirilor se îmbina cu praful și cu un iz de lemn vechi, mucegăit, conferind locului o aparență de scos din uz, de pustietate și de vagă nebunie. Părea lăcașul potrivit pentru o convorbire stranie și extrem de importantă. Mă simțeam speriat. Mi-era oare teamă de Fitch? Am așteptat în biserică mai bine de un ceas. M-am plimbat în sus și-n jos. Am citit cu atenție toate lespezile memoriale. Am mirosit trandafirii. Am citit fragmente din noile cărți de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
într-un soi de crescândă deznădejde. Mai bine să nu lupți, să nu speri. Șocul revederii cu mine trebuie să fi fost imens. Desigur, atunci când o recunoscusem eu, trebuie să se fi obișnuit, în parte, cu ideea. Comportamentul ei negativ, speriat, era foarte lesne de înțeles. Probabil că era înspăimântată de soțul ei; dar și mai mult o înspăimânta vechea dragoste pentru mine, încă vie, țâșnind la suprafață precum flacăra unui zăcământ de petrol subteran: o dragoste care, în cel mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
despre care ea nu știa nimic. Trebuia s-o informez la ce decizii ajunsesem. Mi-am dat seama că, acum, n-ar mai fi avut nici un sens să-i dau o întâlnire în sat, întrucât era prea abătută și prea speriată ca să mai vină. Explicația vitală trebuia să aibă loc în scris. La început, presupusesem că, necunoscându-mi intențiile, lucrul de care se temea cel mai mult era dragostea ei. Din câte presupunea, eu puteam avea alte angajamente sentimentale. Fără îndoială
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
fusesem! Am alergat spre ușă, cu intenția de a o zăvorî, ca să mă apăr de el, dar spaima m-a zăpăcit stârnindu-mi dorința de a înfrunta răul, așa încât am deschis ușa. Hartley a zburat în casă asemenea unei păsări speriate. Era singură. În primele clipe părea la fel de năucită și de fâstâcită ca și mine. Poate că o orbise întunericul la care trecuse brusc. Stătea locului, apăsându-și mâinile pe obraji, de parcă se împiedica să nu strige. Eu, înnebunit și buimăcit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
într-un coșmar și Titus mă învinuia pe mine pentru asta, și într-un fel avea dreptate, uneori cred că mă condamna pe mine și mă detesta mai tare decât pe Ben. Desigur, când era mic, Titus era tot timpul speriat și stătea tăcut, era în stare să șadă toată seara pe scăunașul lui de lângă perete, palid și încordat și liniștit, înfiorător de liniștit. Mai târziu, când împlinise cincisprezece ani, obișnuia uneori să pretindă că ar fi copilul tău, și de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ăsta. Însă, Hartley, ascultă-mă, chestiunea importantă e următoarea: ai să-l părăsești pe Ben și ai să vii la mine definitiv, pentru totdeauna... Hartley, care până în acel moment plutise în transă, absorbită de propria-i neobișnuită volubilitate, păru brusc speriată, își zvârli capul pe spate și începu să se uite prin încăpere. — Charles, cât e ceasul? Era aproape unsprezece. I-am răspuns: — O, zece fără zece. Iubito, de ce să nu rămâi acum aici? — Nu se poate să fie atât de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Spectacolul acestui chin covârșit de panică începea să mă îngrozească, și acum mă simțeam și eu înspăimântat. Ca să-mi domolesc propria-mi frică, am alergat spre ea și am prins-o în brațe. — Vai, dragostea mea, nu fi atât de speriată, încetează, rămâi aici, te iubesc, voi avea grijă de tine... Începu să se zbată, împotrivindu-mi-se în tăcere, violent și cu o forță surprinzătoare, izbindu-mă în glezne, zvârcolindu-se să-mi scape din strânsoare, ciupindu-mă de braț
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ducă în orice direcție ar fi mers: la Manchester, în York, Bristol, Cardiff, Glasgow, Carlisle. Și așa ceva părea imposibil, din motive cu care nu mă puteam lupta. Nu aveam bani, Ben ne-ar fi urmărit, ea ar fi fost prea speriată ca să vină etc., etc.) Și mi-am mai spus: „Prăbușească-se totul, lasă-i să aibă cea mai cumplită încăierare din câte au avut până acum. A fugit la mine o dată. Va fugi din nou la mine. Nu-mi rămâne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
stingheritoare: — Ai fost pe la ei? — La ei? La tatăl și la mama ta. Se îmbujor\, roșeața cuprinzându-i cu iuțeală fața și gâtul. — Vreți să spuneți la domnul și la doamna Fitch? — Da. Eram speriat de stângăcia, de vulnerabilitatea lui, speriat să nu-l rănesc, de parc-ar fi fost o mică pasăre neajutorată. — Ei nu sunt tatăl și mama mea. — Mă rog, știu, te-au adoptat... — Mi-am căutat părinții. Dar n-am avut noroc... nu există documente. Ar trebui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Gândurile mele se urziseră cu repeziciune. Un plan, planul, se înfiripase. — Cu ambii părinți? — Da. Mă rog, nu atât din vina ei. El era pornit împotriva mea. Și ea ținea cu el. Presupun că era nevoită s-o facă. — Era speriată. — Mă rog, era o ambianță foarte nefericită. El îi interzicea să-mi vorbească. Și ea se simțea întotdeauna obligată să-i spună minciuni, minciuni neînsemnate, doar ca să-și facă viața mai ușoară. Și detestam lucrul ăsta. — Nu trebuie s-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mai bine să răspund, deși era încă mult prea devreme ca să fi venit Ben. M-am întors cu pași șovăielnici pe pajiște, ducându-mi farfuria și paharul. Titus și Hartley stăteau în ușă, fața ei purtând aceeași expresie doborâtă și speriată, pe care ajunsesem să i-o cunosc atât de bine. Titus mi se adresă: — Uite ce-i, Mary e de părere că ar fi bine să plece. I-am spus că mai are destul timp, dar insistă să plece acum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Nu o puteți reține aici împotriva voinței ei. — Vreau să ajungă în stare să ia o hotărâre liberă. — Liberă? Nu poate, răspunse Titus. A uitat de mult ce înseamnă libertatea. Și apoi, dacă o rețineți aici, va fi mult prea speriată ca să poată gândi măcar. Dumneavoastră nu știți ce înseamnă asta, s-ar putea să-și piardă mințile. Mă tem că eu am înțeles greșit. Dumneavoastră nu mi-ați spus clar, dar eu am dedus că ați ajuns la un fel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ce semăna cu o perucă. După aceea i-am sărutat umărul cald învelit în mătase. După care am părăsit-o și am încuiat din nou ușa. În orice caz, nu-mi mai pomenise nimic în legătură cu întoarcerea acasă. Fără îndoială, era speriată; și acum se temea să se mai gândească la întoarcere, or, fiecare ceas pe care-l petrecea aici era un punct câștigat pentru mine. Dar mina ei de suferință apatică mă îngrozea. Ceva mai târziu, n-am fost surprins să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
N-am atins-o. Și-a dezbrăcat halatul albastru și fularul și și-a dat drumul să lunece ușor din mașină. I-am deschis poarta și am urmat-o pe alee. James venea în urma mea, apoi Titus, cu o figură speriată, după el Gilbert, la fel de speriat, și pe urmă Peregrine, rumegându-și propria furie. Hartley a sunat la ușă. Abia de-a răsunat clinchetul dulce că s-a și pornit o rafală de lătrături sălbatice, urmate de un glas furios care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
a dezbrăcat halatul albastru și fularul și și-a dat drumul să lunece ușor din mașină. I-am deschis poarta și am urmat-o pe alee. James venea în urma mea, apoi Titus, cu o figură speriată, după el Gilbert, la fel de speriat, și pe urmă Peregrine, rumegându-și propria furie. Hartley a sunat la ușă. Abia de-a răsunat clinchetul dulce că s-a și pornit o rafală de lătrături sălbatice, urmate de un glas furios care înjura câinele. S-a auzit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
palme în care se sprijinea, se uita la mine de pe creasta de deasupra. Câțiva zulufi de păr castaniu, creț, suflați de vânt, coborau și ei pe marginea stâncii. Doi ochi căprui luminoși mă priveau miop, pe jumătate surâzători, pe jumătate speriați. — Lizzie! Lizzie se propti pe muchea ascuțită a stâncii, își lăsă în jos un picior bronzat, deja zgâriat și sângerând ușor, apoi celălalt picior, care-i alunecă, împiedicându-se de fusta bogată a rochiei albastre și, pierzându-și echilibrul, se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
o răpire, ci un bombardament. În primul rând am să-i scriu lui Hartley o scrisoare. Pe urmă am să mă duc la ei cu Titus. Dar de ce ne-ar lăsa Ben să intrăm? Pentru că se va simți vinovat și speriat. Va dori să afle ce avem de gând. Cum putea el ști că nu exista nici un martor? La întrebarea aceasta m-am oprit. Ei bine, și de ce să nu fi existat nici un martor? I-aș putea afirma că am un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
privindu-mă peste umărul lui Lizzie, mi se adresă: — Charles! Spaima profetică te împunge cu repeziciune. Inima a început să-mi bată violent, mi-am simțit gura uscată. — Da? Au ieșit amândoi în hol. Lizzie avea obrajii împurpurați și părea speriată. — Charles, eu și cu Lizzie dorim să-ți aducem ceva la cunoștință. Cât de prompt se repede spiritul uman către cele mai sumbre viziuni de dezastru! În două secunde am trăit o întreagă experiență de tortură mintală. Am spus: — Știu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
părăsit-o pe Lizzie într-un moment când legătura voastră înflorea. — Nu a înflorit niciodată. Și La jalousie naât avec l’amour... — Asta-i foarte adevărat. — Ce înseamnă ce-ai spus? întrebă Lizzie care continua să fie roșie la față, speriată și foarte nenorocită. — Că gelozia se naște o dată cu iubirea, dar nu moare întotdeauna o dată cu ea. — Și de ce mi-ați dezvăluit taina asta exact acum? Puteați continua să mă țineți mult și bine în necunoștință de cauză. — Ar fi trebuit să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ceva în vederea capcanei pe care mi-o întindea. Așa încât, până la urmă, Hartley va fi singură. Și se va arunca în brațele mele, așa cum făcuse în noaptea aceea, în noaptea când alergase peste stânci pentru că era atât de înspăimântată de Ben, speriată să se reîntoarcă la el, speriată să rămână la mine. Atunci venise la mine din proprie inițiativă. Și asta era o dovadă, de fapt cea mai importantă dintre toate. Pe urmă mi-am spus: „Dar dacă va fi singură și-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]