KorAP: Find »[drukola/base=arc & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...140 141 142 ...523 >

13,069 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

Odolgan îi trecu la un deget de cap și se pierdu în golul de dedesubt, precipitându-se către râul de culoarea ardeziei. Privind spre buza stâncăriei, îl văzu pe hun scoțând o altă săgeată din tolbă și potrivind-o în arc cu un calm desăvârșit. Cărarea cotită și pietroasă pe care venise se sfârșea acolo; nu-l mai aștepta acum decât moartea ori o săritură de cel puțin treizeci de picioare. Dar el nu accepta să moară - oricum, nu acolo, în locul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să se lase dus de curent, care-l purta vijelios printre malurile abrupte, acoperite de o vegetație abundentă. începură să-l părăsească puterile, când își dădu seama că râul, învârtejindu-se printre stânci și lespezi cenușii și netede, făcea un arc, cotind către stânga. Ocoli ca prin minune câteva vârtejuri primejdioase și un pinten de piatră; se trezi apoi împins, într-o învolburare de spume, printre ramurile aplecate ale unei sălcii mari. Izbuti să se agațe și, de la acel reazem nesigur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
în goană în jos pe cărare, cu Balamber după el, urmat de toți ceilalți. Când ajunseră la porțiunea de teren deschis, barca, datorită abilității vâslașului, câștigase deja mai multe zeci de lungimi de brațe de la mal. Sunt încă în bătaia arcului! exclamă Geremar, oprindu-și calul, iar mâna sa alergă la tolbă. Cu o mișcare rapidă, potrivi o săgeată și întinse arcul. Calul lui Balamber, care tocmai ajungea acolo într-un galop năvalnic, se izbi de al său chiar în clipa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
barca, datorită abilității vâslașului, câștigase deja mai multe zeci de lungimi de brațe de la mal. Sunt încă în bătaia arcului! exclamă Geremar, oprindu-și calul, iar mâna sa alergă la tolbă. Cu o mișcare rapidă, potrivi o săgeată și întinse arcul. Calul lui Balamber, care tocmai ajungea acolo într-un galop năvalnic, se izbi de al său chiar în clipa când săgeata părăsea arcul, astfel că trecu pe alături de țintă. — Hei, ce faci? Ești nebun? izbucni cu furie burgundul. Trăgând sălbatic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-și calul, iar mâna sa alergă la tolbă. Cu o mișcare rapidă, potrivi o săgeată și întinse arcul. Calul lui Balamber, care tocmai ajungea acolo într-un galop năvalnic, se izbi de al său chiar în clipa când săgeata părăsea arcul, astfel că trecu pe alături de țintă. — Hei, ce faci? Ești nebun? izbucni cu furie burgundul. Trăgând sălbatic de frâe, cu aerul că vrea să liniștească animalul, Balamber nu replică; însă izbitura nu fusese deloc întâmplătoare - se simțea sfâșiat de sentimente

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Augustus - gândesc ei - nu are nici o intenție să pornească la luptă. Toți se îndoiesc de toți și, chiar dacă partida neutralității nu îndrăznește să o spună în mod deschis, situația asta pune o serie de probleme. Ajunseseră acum în apropierea marelui arc de piatră ce se înălța în piața Pretoriului. Mulțimea din jurul lor era fără număr, încetinindu-le înaintarea. Până la urmă, fură nevoiți să se oprească, așteptând liniștiți să se mai ducă din înghesuiala produsă la intrarea în Fort. Trecând cu privirea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
în vreme ce burgunzii își luau pozițiile, înșirându-se de la un versant la celălalt al văii, Sebastianus își dispuse oamenii: alanii din escorta sa și arcașii pe care-i primise de la Chilpericus, majoritatea dintre ei țărani obișnuiți din totdeauna să tragă cu arcul. Ilirii urmau să-i protejeze dacă atacatorii s-ar fi apropiat prea mult. îi ascunse pe toți în desișul ce îmbrăca panta domoală a văii, la o sută de pași mai în față de locul în care, pe două rânduri, se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și îi așezase pe mai multe rânduri în albia râului, în vreme ce cavaleria se răspândise pe maluri și pe drum. Amestecați printre infanteriști, dintre care mulți stăteau cu picioarele în apă, arcașii săi își încercară încă o dată și încă o dată coarda arcului. între timp, hunii își ocupau pozițiile, într-o formație nu foarte diferită de aceea pe care o adoptase Chilperic. Războinicul cu brâu verde părea acum să se sfătuiască fără nici o grijă cu ceilalți huni de rang, care își întorceau mereu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cu accente dure și poruncitoare, acesta își mobiliza războinicii. — începe, îi spuse Mataurus, care, la adăpostul unui pin gros și strâmb, nu pierdea dușmanul din ochi. întinse apoi mâna și se întoarse către soldați, care deja își potriviseră săgețile în arc, iar acum, îngenuncheați între ferigi, ascunși printre copacii groși, așteptau cu fețele încordate și cu o privire încremenită, ce arăta cât erau de concentrați. — Fiți gata! La comanda capilor, infanteria hună porni să înainteze prin albia râului; tot atunci porni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
albia râului; tot atunci porni și cavaleria, însă la pas. Burgunzii își luară pozițiile de apărare și închiseră rândurile; porniră să înainteze, la rândul lor, repetând de mai multe ori strigătul lor de luptă. De îndată ce formațiile hune ajunseră în bătaia arcurilor, arcașii intrară în acțiune, iar nori de săgeți se ridicară, brăzdând cerul, din ambele laturi; se încrucișară, apoi căzură cu un ropot ca de grindină, decimând rândurile dușmane. Imediat după aceea, cu strigăte sălbatice, cele două cavalerii se năpustiră una

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și întorcându-se mereu să controleze poziția urmăritorilor. Sebastianus îl observă pe cel mai apropiat de el, îmbrăcat numai în piei de oaie și cu obișnuita căciulă de berbec pe care o purtau toți cei din neamul lui, scoțându-și arcul din tolbă și potrivind în coardă o săgeată. Răsucindu-și bustul, războinicul întinse arcul și, imediat, fără să-și încetinească alergarea, slobozi săgeata. Sebastianus se lăsă pe gâtul calului, însă nu el fusese ținta: prin huruitul galopului, auzi un strigăt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
apropiat de el, îmbrăcat numai în piei de oaie și cu obișnuita căciulă de berbec pe care o purtau toți cei din neamul lui, scoțându-și arcul din tolbă și potrivind în coardă o săgeată. Răsucindu-și bustul, războinicul întinse arcul și, imediat, fără să-și încetinească alergarea, slobozi săgeata. Sebastianus se lăsă pe gâtul calului, însă nu el fusese ținta: prin huruitul galopului, auzi un strigăt răgușit și, o clipă mai târziu, văzu că se apropia de el, cu coama

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
vânt calul pag al lui Lutgard, fără călărețul său. Hunul tocmai își potrivea altă săgeată, fără să observe însă că un alt burgund se apropia de el legănând în mână o javelină. Pe când se întorcea să-și încordeze din nou arcul, fu lovit dintr-o parte și se prăvăli din șa. Tovarășii săi, între timp, poate pentru a-și despărți dușmanii, se răsfiraseră și fugeau în direcții diferite. Sebastianus văzu însă cavaleri venind din dreapta ca să le închidă drumul spre pădure și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
înălțau ca niște turnuri în înaltul cerului; căldura zilei prevestea vara - vremea când războinicii se puteau elibera de armuri, călătorind goi până la brâu. La orizont, distingea pintenul stâncos de pe care turnurile în parte prăbușite ale cetății Vesontio împungeau cerul. Un arc de dealuri joase și împădurite anunța cotul râului ce curgea pe sub zidurile sale. Traversând râul, avea să lasă în spate Sapaudia și, o dată cu ea, visul său, planurile sale de cucerire. Mesajul lui Utrigúr nu-i lăsase loc pentru reticențe ori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
sângele ei nobil o împiedica. Avusese poate impulsul să o facă, dar acum părea hotărâtă să se întoarcă. Gândi că, dată fiind distanța mică ce îi separa, nu i-ar fi fost greu, dacă ar fi vrut, să-și ia arcul și să o doboare cu o săgeată. Auzi în spate huruitul unui galop: doi războinici se apropiau să-i dea o mână de ajutor, incitați de gândul că îl ajută să o captureze pe „Prințesa morții“. Unul dintre ei rotea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
între ei se instală între ei o simpatie reciprocă, ce îi ajută pe amândoi să întreprindă cu ceva mai mult optimism acea misiune la care nu jinduiau absolut deloc. Părăsiră Arelate la ora a treia a zilei, trecând pe sub marele arc din perioada lui augustiană a Porții de Miazănoapte, fără alt bagaj decât cel pe care și-l putea duce fiecare pe propriul cal. Pe drum, avură ocazia să schimbe câteva vorbe pentru a se cunoaște mai bine. Metronius, printre altele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-l facă să se întoarcă la prima stație de schimb, însă Sebastianus, care își formase despre soldatul acela o părere foarte bună, respinse cu fermitate ideea - mai întâi fiindcă Maliban era, ca și toți ceilalți alani, un expert în mânuirea arcului, care ar fi putut să se dovedească de mare folos grupului, iar pe de altă parte, nu ar fi știut cu cine să-l înlocuiască. De asemenea, fără ca alanul și Vitalius să știe, discutară și despre ciudatul antagonism ce părea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de întuneric și aproape asurziți de orăcăitul broaștelor. în sfârșit, înveliți în pături, se întinseră care cum putu, pe câte o palmă de loc mai puțin umedă. Lui Maliban îi reveni primul tur de pază. Liniștit, își luă cu el arcul și tolba și merse să se posteze între copaci, aranjându-se între trunchiurile bifurcate și răsucite ale unei sălcii bătrâne. Multe ore mai târziu, Metronius își trezi, unul câte unul, tovarășii, scuturându-i cu putere. — E cineva lângă colibă, îi șopti

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Sebastianus. Au și torțe. Nechezatul unuia dintre cai se auzi ca o confirmare. Cât ai clipi, cu armele pregătite, se găseau cu toții la liziera copacilor. Maliban, singurul arcaș al grupului, se postă lângă Sebastianus, cu o săgeată deja potrivită în arc. Două siluete purtând torțe înaintau cu precauție prin apă, luminând cu o lucire roșiatică, în întunericul nopții, pereții din ramuri ai colibei și caii împiedicați, care, neliniștiți, porniseră să se agite. Alte umbre, conturate de flăcările torțelor, se apropiau din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
îndepărtau, plescăind prin apa putredă, torțele fură aruncate pe acoperișul de trestie al construcției. însă la lumina incendiului care urmă, figurile atacatorilor - Sebastianus numără repede șase - deveniră ușor de deslușit. — Hai, îi porunci lui Maliban, murmurând scurt. Alanul își întinse arcul și reflexele flăcărilor, împreună cu lumina unii, îl ajută să recunoască posibilele ținte. Săgeata ce porni se duse să lovească pe acela dintre cei doi bagauzi care conducea caii și care se găsea mai departe de tovarășii săi. Bărbatul ajunsese deja

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
se facă nevăzut, dar fu împuns de sabia lui Sebastianus. Al treilea se azvârli în apă și fugi cu zgomot mare prin apă, înspre desișuri. — Prindeți-l viu! strigă prefectul, oprindu-l cu mâna pe Maliban, care tocmai întindea iarăși arcul său ucigător. Din patru salturi, Vitalius îl ajunse pe omul acela, se aruncă asupra lui și îl apucă de mijloc, după care începu să-l târască prin apă. Porniră o luptă scurtă, apoi omul, pe jumătate înecat, se predă. Vitalius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ție, Martianus, salve! — Salutare, Divicone! îi răspunse cel cu mantaua. Și-i salut și pe prietenii tăi. Sebastianus își opri calul și răspunse printr-un simplu semn făcut cu capul, însă alături de el Maliban ținea deja o săgeată potrivită în arc; privirile celor doi bagauzi se plimbau neliniștite de la săgeată la tovarășul lor, care, cu mâinile legate, nu-și dădea prea mult osteneala să ascundă condiție de prizonier în care se afla. Cel cu mantaua îl întrebă pe Divicone: — Ce caută

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
bărbați, lupta și răcnea ca un tigru. — Nuuuuu! Nu pot să facă asta. Blestemații! Lăsați-mă să mă duc, vă zic! Fără să asculte de ea, o târâră până la redută, în pragul căreia apăruse și soldatul rămas cu Cilonus. De sub arcul gangului ieși, alergând prin fum, un tânăr războinic. — Uite, sunt aici! strigă Cilonus. Trebuie să închidem! Ajunsă la intrare, ea se agăță de usciori cu toate puterile sale: — Nu! Așteptați! Priviți! strigă. E soldatul. Așteptați, vă spun! într-adevăr, barbarul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
îi dăduse drept călăuză, cu misiunea să-i ajute să-l recunoască și să-l demaște pe Eudoxiu, după ce aveau să intre în cetate; nu făceau nici cea mai mică mișcare, dar păreau și ei tensionați, precum o coardă de arc; Etbinus, cel mai tânăr, se prinsese cu o mână de marginea bărcii, celălalt, un bărbat robust și bărbos, pe nume Dubritius, frământa între degete șnurul desăgii pe care o purta pe după gât. în ceasul acela, când încă nu se luminase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
incendiu. N-am înțeles bine. Toți aleargă într-acolo. într-o clipă, Sebastianus înșfăcă sabia, își luă mantaua și fu în picioare lângă ordonanța sa. — Unde e Maliban? Sunt aici, răspunse alanul, pășind afară din semiîntuneric. Avea deja în mână arcul său și își aranja tolba peste piept; la șold îi atârna sabia lungă. — Și Dubritius? — A ieșit deja, ne așteaptă în stradă. Sala se golea cu repeziciune. De afară, din stradă, răsuna ecoul unui vacarm confuz. Din câțiva pași, Sebastianus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]