4,155 matches
-
argumentează în favoarea acelei idei, teze iar argumentarea lui poate fi “convingătoare” sau “persuasivă”, altfel spus argumentarea ca și convingere și argumentarea ca persuadare. Această distincție o regăsim la Perelman și Olbrechts Tyteca, care afirmau: “ne propunem a numi persuasivă o argumentare care nu pretinde a avea valoare decât pentru un auditoriu particular și de a numi convingătoare aceea care este gândită să obțină adeziunea oricărei ființe raționale.” (apud Sălăvăstru, 1996:206). Convingerea este valabilă pentru toți, persuadarea ține doar la unii
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
În actul persuadării accentul cade pe rezultatul obținut și mai puțin pe modalitățile prin care se ajunge la el. Uneori, însă, persuadarea este mai puțin un act argumentativ și mai mult un act asertiv, fiind, mai curând, o asertare sugestivă. Argumentarea, totuși, poate fi văzută și ca o conjugare de aserțiuni. “Problema delicată” este că “orice intervenție discursivă performativă este și persuasivă și convingătoare în același timp. Numai această întrepătrundere poate asigura creșterea performanței unei intervenții discursive”, dar “cine poate spune
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
atât prin forța fizică cât prin puterea discursului.” (Slama-Cazacu, 2000:39-40). Așadar, locutorul sau oratorul poate folosi discursul sau intervenția discursivă nu doar cu scopul informativ ci și ca stratagemă, “șiretlic” discursiv în vederea ducerii în eroare sau manipulării interlocutorului. Dacă argumentarea ca și convingere și argumentarea ca persuadare sunt modalități de influențare cu caracter rațional și conștinet, chiar dacă se recurge și la mijloace de ordinul sensibilității, afectivității, manipularea prin limbaj constă în “a face pe oameni să se comporte într-un
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
prin puterea discursului.” (Slama-Cazacu, 2000:39-40). Așadar, locutorul sau oratorul poate folosi discursul sau intervenția discursivă nu doar cu scopul informativ ci și ca stratagemă, “șiretlic” discursiv în vederea ducerii în eroare sau manipulării interlocutorului. Dacă argumentarea ca și convingere și argumentarea ca persuadare sunt modalități de influențare cu caracter rațional și conștinet, chiar dacă se recurge și la mijloace de ordinul sensibilității, afectivității, manipularea prin limbaj constă în “a face pe oameni să se comporte într-un anumit mod fără ca ei so
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
manipularea prin limbaj constă în “a face pe oameni să se comporte într-un anumit mod fără ca ei so știe - cum va spune Mey - și poate chiar împotriva dorințelor și intereselor lor majore.” (apud Slama-Cazacu, 2000:37). Ducrot spunea că argumentarea este înscrisă în limbă, că a argumenta înseamnă a vorbi și nu poți vorbi fără să argumentezi, în replică am putea spune că manipularea nu este înscrisă în limbaj (deși unii autori au scris despre starea de ascundere, de mascare
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
condiții de constrîngere, iar Galilei un pendul" (Kuhn 1970a: 121). Kuhn considera că această schimbare este una de percepție. De aceea, pentru el descoperirile științifice importante sînt ca și revoluțiile: ele presupun modificări ale întregului mod de a înțelege lumea. Argumentarea lui Kuhn scoate la iveală o serie de probleme importante pentru înțelegerea științei și a dezvoltării sale istorice. Îi rămînea acum să se întrebe la ce se referă lucrările științifice obișnuite, nerevoluționare. De asemenea, din moment ce există alegeri științifice care nu
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
necesară pentru renașterea științei și a disciplinei relațiilor internaționale, în noul său mediu. Subiectul principal al cărții lui Morgenthau este politica puterii sau, mai bine zis, necesitatea unei astfel de politici. Conceptul și realitatea puterii se regăsesc în toate etapele argumentării sale. Aceasta definește fundalul obiectiv, opțiunile posibile, înțelesurile cele mai semnificative și, în circumstanțe speciale, scopurile politicii externe, sferă în care puterea trebuie echilibrată. Deși este greu de imaginat cum a reușit toate acestea bazîndu-se pe un singur fenomen și
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
pot fi rezultatul unui proces nonrațional, nu mai este chiar evident că o deviere de la așa-numitul interes național va fi inevitabil sancționată de sistemul internațional. Cu toate că și ea are ca efect imposibilitatea determinării raționale a (unui) interes național, această argumentare este întrucîtva distinctă de diferențierile privitoare la sistemul internațional introduse de scriitori realiști ca Aron, Kissinger sau Wolfers (vezi capitolul 3). Acești scriitori distingeau între mai multe tipuri de medii internaționale - cum ar fi cel legitim, opus celui revoluționar, sau
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
este lăsată doar în seama analiștilor științifici, ci se bazează sistematic pe cei specializați în privința unei zone sau a unei țări, este o indicație că practicienii se încred în modelul I mai puțin decît unii observatori. Ceea ce rezultă din această argumentare nu este că sistemul internațional anarhic stabilește raza de acțiune a opțiunilor raționale, adoptate în ultimă instanță de politicile externe, ci invers, interacțiunea tradițiilor din politica externă instituie raza de acțiune a opțiunilor raționale individuale. Acest argument, aparent banal, are
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
pentru studiul evoluției realismului, gîndit în cadrul disciplinei relațiilor internaționale, așa cum s-a dezvoltat ea în SUA. Din această cauză, cititorul poate trece direct la interludiu. Există totuși trei motive pentru care un astfel de capitol poate fi util pentru întreaga argumentare a acestei cărți. Primul este că el poate servi ca epilog comparativ la teoriile realiste americane, pentru că arată într-o manieră tranșantă modul în care competiția între superputeri din timpul războiului rece a afectat gîndirea academică. Capitolul cercetează cum a
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
argument în favoarea inutilității unor astfel de dezbateri. Aceasta presupune fie că există un limbaj comun, să spunem matematica, și atunci există dezbatere, fie că nu, și atunci cu atît mai bine. Aceasta este de fapt o asumpție pozitivistă (pentru această argumentare, vezi Bernstein 1983). Dar desigur că dezbaterea și critica pot avea loc și între teorii sociale contradictorii. Interpretarea și deliberarea au un "rol esențial în succesiunea paradigmelor. [Kuhn] spune doar că ele nu pun capăt crizei; adică prin ele însele
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
ca "explicație în termeni de unități care au un anumit comportament" (Waltz 1979: 64).2 Așa cum voi argumenta în continuare, Waltz este forțat de propria sa logică să-și relaxeze și asumpțiile sistemice asupra anarhiei. În reconstrucția care urmează a argumentării lui Waltz, ținta sa reală nu pare a fi reducționismul ca atare, ci o teorie care să nu fie guvernată de factori legați în mod strict de materialismul puterii. După părerea lui Waltz, teoria sa reprezintă un pas hotărîtor înainte
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
că un stat puternic este puternic nu pentru că are o mare putere generală, ci pentru că dispune de resurse diferite în domenii diverse. Chiar dacă Waltz are nevoie de supoziția unei mari fungibilități a resurselor pentru a-și deduce teoria sa sistemică, argumentarea sa se bazează pe presupunerea unor resurse puternice în domenii diferite. Altfel spus, el nu poate susține ipoteza fungibilității. Ca o consecință a fungibilității limitate a puterii, analizarea și compararea puterii trebuie să se limiteze fie la sectoare (sau regimuri
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
i se adapteze, sfîrșitul sistemului Bretton-Woods este un semn al puterii SUA, nu al declinului lor. Explicația dată de Kindleberger prăbușirii sistemului Bretton-Woods ca fiind o consecință a entropiei a fost criticată și de Strange (1976, 1986b). Principalul atac din argumentarea sa se referă la faptul că, deși e adevărat că sistemul a căzut, motivul acestei căderi nu a fost creșterea numărului "pasagerilor clandestini", ci instrumentele insuficiente oferite de sistemul Bretton-Woods pentru a ține sub control sistemul monetar internațional. Pentru a
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
supervizeze și să sancționeze. Argumentul este în general cel al sumei zero: ceea ce pierde statul hegemonic, cîștigă celelalte state. El rămîne în mod esențial centrat pe stat. Nu că ar fi lăsați deoparte alți actori, în special cei economici, dar argumentarea sa are în atenție în primul rînd puterea națională, de aici derivînd forța sa explicativă. Centrarea pe stat este de asemenea necesară pentru comparația istorică pe care Kindleberger o face cu sistemul interbelic și cu clasicul etalon-aur, dominat de britanici
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
perioada actuală de cea premercantilistă (vezi Gilpin 1981: 55-84). Astfel, deși teoria neorealistă s-ar putea referi la eterna reîntoarcere a politicii puterii, abordarea mercantilistă "necesară" a lui Gilpin introduce ca factori endogeni multe trăsături altminteri neglijate. Lanțul cauzal al argumentării sale începe de la schimbarea tehnologică și economică (organizațională și tehnică), produsă în general de competiția internațională a statelor. Aceasta afectează distribuția puterii în sistem, precum și motivația agenților de a-și modifica comportamentul. Politicile concrete determină în cele din urmă sistemul
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
fenomen uman, ci unul social, ce trebuie explicat prin mediul anarhic specific. Dacă definim scepticismul ca opoziție față de toate valorile morale, așa cum face Giesen (1992), am putea distinge trei aspecte diferite ale eticii realiste: scepticismul, consecinționismul și empirismul. Dar atunci argumentarea realistă pur sceptică se aplică doar la nivel internațional și se bazează pe valoarea morală de netăgăduit a statului. Dacă realiștii ar fi sceptici pînă la capăt, ei ar trebui să se îndoiască de valoarea statului, critică ce le-a
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
ea a avut perfectă dreptate cu privire la centralitatea valorilor în teoriile din disciplina relațiilor internaționale. Angajamentele normative, chiar și ideologice, au rolul lor și nu pot fi complet îndepărtate din explicații. Ele nu trebuie obligatoriu și în toate situațiile să vicieze argumentarea științifică. Disputa paradigmelor a marcat o trezire a conștiinței de sine în legătură cu aceste opțiuni valorice, conștiință ce ar putea ușura controlul asupra acestei înclinații inevitabile. Dezbaterea metateoretică din ultimul deceniu a îndepărtat în cele din urmă gîndirea normativă de criteriile
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
în disciplina relațiilor interna-ționale ca știință socială. Acest capitol va arăta cum ambele ne conduc înspre fundături. Dar cele două reacții - și acest lucru conduce către un element esențial al cărții mele - se hrănesc una din cealaltă, dînd naștere unei argumentări circulare, care ajută atît realismul, cît și disciplina relațiilor internaționale să meargă mai departe. Pe de o parte, unii realiști insistă să mențină realismul în afara unei rigori disciplinare, a unei intruziuni nenecesare a jargonului științific străin într-o practică culturală
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
acestei tentații. Diferențierea funcțiilor se referă la funcționarea ca unitate și numai în această accepțiune se leagă de esența structurii de profunzime, care privește guvernarea. Diferențierea rolurilor poate fi cel mai bine abordată la nivelul unităților." (Buzan ș.a. 1993: 46) Argumentarea este destul de confuză. Waltz se bazează pe o teorie a sistemului. Sistemul este definit prin totalitatea relațiilor, adică toate părțile sînt legate într-un întreg coerent. Nu e nici o diferență dacă ne referim la o analogie biologică sau la buclele
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
structural, de exemplu pentru a permite analiza istorică a schimbării, sfîrșește prin a despuia anarhia de orice semnificație. Adevărul este că un concept ca cel de anarhie, care se poate aplica atîtor sisteme internaționale diferite, este fără sens (pentru o argumentare asemănătoare, vezi și Rosenberg 1994: partea I). Concluzia logică pe care o putem desprinde din Logic of Anarchy este că nivelul anarhiei este redundant. Iar al doilea strat, dacă este corect înțeles, relevă anumite trăsături ale diferențierii rolurilor care implică
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
interior, adică cele care iau foarte în serios preocupările realiste. Din moment ce nu putem trece pur și simplu peste tradiția noastră, accentul critic provine din reliefarea realismului ca practică și din întoarcerea lui împotriva multor pretenții iresponsabile emise în numele lui. Principala argumentare critică poate fi rezumată astfel: realismul nu-și ia propriile concepte centrale suficient de în serios. Criticii lui susțin că realismul este o practică sceptică care evită totuși problematizarea teoriei inerente a statului. Apoi, el este o practică ce inspiră
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
în profunzimea noastră, „ceva ce ne îngrijorează și pe de-a dreptul ne neliniștește profund”. Tocmai de aceea e necesar ca aceste intuiții să găsească o reînnoită existență în discursurile noastre interpersonale, în discuțiile noastre cotidiene, în reflecțiile și în argumentările noastre. Pentru a spune împreună cu Charles Taylor, filosoful cel mai angajat în această operă de explicitare a căutării de autenticitate: „noi avem nevoie de limbaje noi ale rezonanței personale, pentru a ne întoarce și a face vii bunuri umane, cruciale
Corupţia by Lorenzo Biagi () [Corola-publishinghouse/Science/100970_a_102262]
-
a lumii, pe care o justifică și o întemeiază, fie o ordine posibilă a lumii, pe care o construiește. Ordinea lumii are prea puține tangențe cu interesele de grup pentru ca să poată determina caracterul ideologic al unui astfel de discurs"87. Argumentarea filosofică este rațională, pe când argumentarea politică este preponderent persuasivă. Atât discursul filosofic, cât și cel politic propun norme și valori, numai că cele filosofice privesc existența umană în general, în timp ce valorile și normele politice privesc, preponderent, ființa umană în ipostaza
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
justifică și o întemeiază, fie o ordine posibilă a lumii, pe care o construiește. Ordinea lumii are prea puține tangențe cu interesele de grup pentru ca să poată determina caracterul ideologic al unui astfel de discurs"87. Argumentarea filosofică este rațională, pe când argumentarea politică este preponderent persuasivă. Atât discursul filosofic, cât și cel politic propun norme și valori, numai că cele filosofice privesc existența umană în general, în timp ce valorile și normele politice privesc, preponderent, ființa umană în ipostaza ei social-politică, implicată în relații
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]