KorAP: Find »[drukola/base=cronicar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...140 141 142 ...291 >

7,252 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

câteva sute, datate secolele X-XII. Numărul lor exte explicabil prin faptul că Dobrogea a făcut parte efectivă din Imperiu, odată cu revenirea acestuia la Dunăre, în secolul al X-lea. Așezările-cetăți din zonă aveau aspect urban (peste 80 de "goroduri", spun cronicarii ruși), în timp ce în nordul Dunării și sudul Moldovei, dominația Bizanțului era mai mult nominală (indirectă)-aici au pătruns pecenegii, în secolul al X-lea. În afara Dobrogei, s-au mai descoperit monede bizantine în 50 de localități, 14 în Muntenia, 10

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
trei voievodate, de organizare militară bine închegată, precum Biharea, reședința lui Menumorut, Dăbâca-Mănăștur, reședința lui Gelu, Keve-Cuvin, reședința lui Glad. La sud de Carpați, în Muntenia, fortificațiile de la Slon și Bucov erau reședințe ale unor formațiuni necunoscute de noi. Scriitorii (cronicarii) bizantini amintesc despre reședințele fortificate de la nordul Dunării. În Dobrogea, inscripția de la Mircea Vodă, datată secolul al X-lea (943), în limba slavă, menționează pe jupan Dimitrie, iar inscripția de la Basarabi-Murfatlar, pe jupan Gheorghe, sfârșitul secolului al X-lea, conducătorii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aflau fortificațiile de la Fundu Herții, Dersca ș.a., reședințe ale unor căpetenii de obști necunoscute nouă. În Banat, organizațiile plitice erau conduse de Voilă și Vataul, jupani amintiți pe un vas din tezaurul de la Sânnicolau Mare, datat secolul al X-lea. Cronicarii bizantini Skylitzes și Kedrenos aduc mărturii despre existența în stânga Dunării, în secolul al X-lea, a unor fortificații-reședințe ale unor căpetenii politice românești și alogene (slave).17 Formațiuni politice românești În etapă nouă din jurul Anului 1000, asistăm la o maturizare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
statului medieval, au existat și la est de Carpați formațiuni politice românești. Nu știm numele acestora, dimensiunile și situarea geografică, dar românii (blahii) trăiau în sate și orașe, în unități teritoriale mai întinse, cnezate și voievodate, în tot spațiul carpato-nistrean. Cronicarul polon Dlugosz face referire la "Țara Șepenițului", un voievodat situat în nordul Moldovei, în partea sudică a regatului polon, iar D. Cantemir, în Descriptio Moldaviae, vorbește despre trei ținuturi vechi ale Moldovei, adevărate republici țărănești, în Câmpulung, Vrancea și Tigheciu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
atace posesiunile bizantine în zona Dunării și în Crimeea și erau reînnnoite vechile privilegii comerciale din tratatele anterioare, inclusiv în Pont (Marea Neagră). Înfrângerea și abandonarea de către Sviatoslav a cetății Dorostolon însemna extinderea frontierelor Imperiului până la Dunărea de Jos (gurile fluviului). Cronicarul bizantin Leon Diaconul nota că împăratul Ioan "a redat romeilor (bizantinilor) Moesia", ceea ce înseamnă că ideologia imperială considera regiunea respectivă (Moesia), aflată între Dunăre și Haemus, ca aparținând de drept Imperiului. Campania pentru restaurarea dominației bizantine la Dunărea de Jos

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dobrogea avea să dăinuie peste două secole, între 971-1185. 6 În timpul asediului Dorostolonului, bizantinii au cooperat cu elementele locale situate pe ambele maluri ale Dunării. În cursul operațiilor militare, trupele imperiale s-au stabilit într-o serie de fortărețe. Astfel, cronicarii Ioan Skylitzes și Zonaras consemnau că în fața împăratului Ioan s-au prezentat "din Constantia și din alte fortărețe de dincolo de Istru soli, care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se romeilor (bizantinilor) împreună cu acele fortărețe, iar împăratul, primindu-i

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantini și pecenegi. Alți guvernatori ai themei Paristrion din cursul secolului al XI-lea confirmă stăpânirea bizantină neîntreruptă la Dunărea de Jos, în momentele grele ale atacurilor pecenege. Unul din guvernatori a fost chiar Roman Diogene, viitorul împărat, menționat de cronicarul bizantin Mihail Attaliates, în 1053, ca și "comandant al orașelor de la Istru", în timpul acestor lupte. În 1059, pecenegii au trecut din nou Dunărea, dar prin intervenția împăratului Isaac Comnenul s-a ajuns la o înțelegere cu ei. În acest context

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
uniuni teritoriale, cu dimensiuni politice și militare, care includeau autohtoni, ca și alogeni. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, se închegaseră pe malul sudic al Dunării, formațiuni politice autonome, alcătuite din alogeni și localnici, numiți de cronicari "barbari amestecați" (mixo-barbari). Acestea întrețineau legături de amiciție (alianță) cu pecenegii, instalați în nordul Dunării, și se sprijineau pe o populație rurală, păstori și agricultori, dar și pe orașele implicate în comerțul din regiune. Relațiile formațiunilor din sud cu populația

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de cea din nord.17 O scriere bizantină, Fragmente ale toparhului grec, ce datează din secolul al XI-lea, face referire la împrejurările de la Dunărea de Jos. Cadrul istoric al evenimentelor înfățișate de "toparh" este asemănător cu acela descris de cronicarii bizantini despre revolta din zonă. Astfel, autorul arată că populația aflată pe malul Dunării era tulburată mereu de năvălirile pecenegilor și conducătorii locali au apelat la "stăpânitorul de la nord", mai ales că "cei ce locuiau la sudul fluviului nu se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Din aceste evenimente și fapte rezultă că, în secolul al XI-lea, după instalarea Imperiului la Dunăre, s-a ajuns la o sinteză în această regiune. Este o imitație a ordinii, a ascultării turcești, de la pecenegi, conform mărturiei temeinice a cronicarilor bizantini, Attaliates și Comnena, crede Iorga. Fără a indica localitățile și ținutul asupra cărora se întindea stăpânirea acestora, este o evidență că pe teritoriul din Paristrion se închegau noi formațiuni politice locale. Conducătorii lor, ca și o bună parte a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunăre (în nord), o regiune bine locuită. Față de Imperiu, care stăpânea Dunărea și controla vămile, și urmărea o stăpânire directă prin autoritatea militară, însă în fața intențiilor dominatoare ale lui Nestor, locuitorii din Dârstor preferau să asculte de Tatos, pe care cronicarul bizantin Attaliates îl prezintă drept căpetenia lor. El este un stăpânitor recunoscut, având drept centru al puterii sale Dârstorul, iar o participare românească la această "viață de autonomii orășenești tutelate de barbari" (Iorga) este indiscutabilă. Împotriva lui Tatos, împăratul bizantin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nordul Dunării, în urmărirea lor. În 1148, după un nou atac al cumanilor, împăratul Manuel Comnenul trece Dunărea în urmărirea lor, pe la Zimnicea, unde s-a descoperit, dealtfel, un tezaur de 2000 monede bizantine din vremea Comnenilor. În timpul acestei expediții, cronicarul bizantin Ioan Cinnamus menționează râurile Vedea și Teleorman, din câmpia munteană. O nouă expediție bizantină la Dunărea de Jos se produce tot sub Manuel, în 1166, fiind îndreptată împotriva ungurilor. Cronicarul Cinnamus arată că, în această împrejurare, în armata strategului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
2000 monede bizantine din vremea Comnenilor. În timpul acestei expediții, cronicarul bizantin Ioan Cinnamus menționează râurile Vedea și Teleorman, din câmpia munteană. O nouă expediție bizantină la Dunărea de Jos se produce tot sub Manuel, în 1166, fiind îndreptată împotriva ungurilor. Cronicarul Cinnamus arată că, în această împrejurare, în armata strategului Vatatzes erau și o mare mulțime de vlahi din sudul Dunării, "despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia". Cinnamus consemnează, pentru prima dată, în textul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolele XI-XII. Se pare că românii erau destul de numeroși, pentru ca împăratul Manuel Comnenul să poată recruta dintre ei un contingent de militari, care a luptat, în 1166, alături de bizantini. Virtuțile militare ale românilor sud-dunăreni erau binecunoscute bizantinilor, astfel, unul din cronicarii lor notează că "aveau fortărețe numeroase ridicate pe stânci abrupte" și de multe ori "s-au războit cu romeii" (Anna Comnena). Din informațiile deținute rezultă că românii din Haemus și sudul Dunării se bucurau de anumite privilegii economice și politice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să dobândească doar stăpânirea Moesiei, ci nu mai îndurau să nu aducă daune împărăției romeilor (bizantinilor) și să nu unească domnia misienilor (românilor-vlahilor) și a bulgarilor într-una singură, așa cum fusese odinioară" (Choniates, p. 419, în "Fontes, III, p. 259-261). Cronicarul cruciadei a III-a, Ansbert, face referire la vlahii și cumanii aflați în serviciul împăratului Anghelos. Răscoala odată declanșată, a luat amploare, în 1185-1186, și, în toate formele ei, se vădește caracterul popular românesc. Astfel, cronicarul Acropolit menționează că lui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Fontes, III, p. 259-261). Cronicarul cruciadei a III-a, Ansbert, face referire la vlahii și cumanii aflați în serviciul împăratului Anghelos. Răscoala odată declanșată, a luat amploare, în 1185-1186, și, în toate formele ei, se vădește caracterul popular românesc. Astfel, cronicarul Acropolit menționează că lui Petru, fratele său Asan, care ar fi fost de fapt primul conducător al răscoalei (și cel care a dat numele dinastiei), i-ar fi dat malul Mării, "țara lui Petru". Un alt autor, Amantos, susține că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și pentru Imperiul bizantin și Regatul ungar. Izvoarele îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de cumani și români, în acest sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată de vlahi au trecut Istrul", cu referire la românii nord-dunăreni. Pe la 1210, când la Vidin a izbucnit o răscoală, în ajutorul țarului Asan Borilă a venit o oaste condusă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să se reverse spre apus în valuri succesive. În migrația lor, acești nomazi au pătruns și în regiunile dunărene, mai ales în ținuturile extra-carpatice. Pecenegii făceau parte din ramura apuseană a neamurilor de limbă turcică, fiind înrudiți cu vechii bulgari. Cronicarul bizantin Kedrenos îi descrie ca pe un neam "mare și numeros" căruia nu i se poate opune nici o altă seminție "scitică". Pecenegii, primii dintre nomazii sosiți aici, apar în izvoare sub denumiri ca pacianak, badznak (arabe și persane), patsinakitai (bizantine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cnejilor din sudul Rusiei. Uniunea aceasta a supraviețuit până în secolul al XIII-lea, mai precis, 1239, când mongolii au ocupat Rusia, iar la începutul secolului al XIV-lea, ei sunt menționați între triburile cumane din perioada Hoardei de Aur, de către cronicarii arabi. În sfârșit, alte grupuri pecenege s-au îndreptat spre vest, în Panonia, și au intrat în armatele regilor arpadieni ca mercenari.4 Pecenegii au fost semnalați și în Transilvania, în prima jumătate a secolului al XIII-lea -un act

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pădurea românilor și pecenegilor" (silva Blacorum et Bissenorum)-toponimele ce amintesc pe pecenegi sunt numeroase în Transilvania. Dar alte triburi turanice (pecenege), rămase mai departe în ținuturile extra-carpatice, au continuat incursiunile în Ungaria (Transilvania), ultima a avut loc în 1068. Cronicarul Simon de Keza o atribuie în mod corect pecenegilor, în timpul regelui ungar Solomon (1063-1074). Trebuie să precizăm că și după migrarea lor în sudul Dunării, sub conducerea lui Tyrach, grupuri de pecenegi aflați în teritoriile nord-dunărene atacat regiunile bizantine. O

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Comnenul, în momentul în care Imperiul a avut de înfruntat o invazie a ungurilor și revolta pecenegilor din Paristrion condusă de Selte. Matei din Edesa susține că împăratul Isaac ar fi trecut în nordul Dunării, în urmărirea pecenegilor, dar informația cronicarului nu este confirmată de alte izvoare. Sub Alexie I, prin 1086, "un neam scitic" (pecenegii), prădat în permanență de "sarmați", a trecut Dunărea în sud, cu acordul conducerii populației eterogene din Paristrion, și au devastat teritoriile bizantine, după cum relatează Anna

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Un ultim atac al pecenegilor împotriva Bizanțului pare să se fi produs la începutul domniei lui Ioan II Comnenul (1118-1143), opinia generală este că invazia aparține pecenegilor, dar alte izvoare vorbesc despre cumani. Operațiile militare din zonă sunt descrise de cronicarii Cinnamos, Nicetas Choniates și de Eustathios al Thessalonicului, ei vorbesc despre "sciți", nume sub care istoricii bizantini desemnau neamurile din stepele nord-pontice. Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost izgoniți din sudul Rusiei de cneazul Vladimir Monomahul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Secerați de epidemii și de foamete, o mare parte a lor au căzut victime ale atacurilor garnizoanelor locale bizantine și pecenegilor aflați aici, iar alții, ca să se salveze, s-au supus împăratului sau s-au refugiat în nordul Dunării. Un cronicar bizantin susține că ei au fost primiți de un cneaz rus. Uzii refugiați în nordul Dunării s-au unit cu uzii rămași în stepele nord-pontice și cu alți turanici, și au intrat mai târziu în componența "tichiilor negre". După înfrângerea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
îndârjite, cumanii au obținut succese parțiale, dar n-au rezistat forței de șoc a mongolilor. De-aici brutalitatea extremă cu care cuceritorii i-au tratat pe învinși: un foarte mare număr de cumani au fost exterminați (un adevărat măcel), după cronicarul Giovanni da Pian del Carpini. Cruzimea extremă a mongolilor a provocat un adevărat exod din Stepa Cumanilor (Deșt-i Kâpciak), o parte a turanicilor care nu au acceptat să se supună s-au refugiat spre Caucaz, sudul Dunării și Ungaria

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în frunte cu căpetenia lor Kuthen, a obținut permisiunea regelui Bela IV al Ungariei de a se așeza în țara sa, în 1239. În același timp, alte cete de cumani au trecut Dunărea în ținuturile balcanice (bulgare). În legătură cu migrația cumanilor, cronicarul oriental Ibn Tagribirdi menționează că nomazii au intrat în legătură cu suveranul "vlahilor", Unus-han, care a acceptat stabilirea lor într-o regiune stăpânită de el. Dar, ulterior, acesta și-a schimbat atitudinea binevoitoare față de cumani și i-a atacat. Se pare că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]