4,107 matches
-
Deși stătea printre noi, stilul lui elegant Îl ajuta să pară departe. Era binevoitor. Ruba a scris chiar o poezie În care-l asemuia c-un palmier. Care se legăna În capul mesei de tortură. Realitatea-i că nu se legăna, palmierul nu este om, e adevărat că are trunchiul drept și neramificat precum Martin, dar poartă pe vîrf o coroană bogată de frunze penate sau palmate, ceea ce nu e cazul profesorului. La Început m-a surprins că nu-și Întrerupea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
metalică din tavanul vagonului. Clicul microfonului care se Închide. Priviri speriate. Metroul nu oprește, Într-adevăr, dar Încetinește suficient pentru a zări pe peron cel puțin o duzină de indivizi Îmbrăcați În uniforme de camuflaj, cu șepci și bocanci Înalți, legănînd alene bastoane albe. Au aerul soldaților americani din trupele speciale de intervenție peste tot. Și e firesc să poarte uniforme de camuflaj, În stația de metrou de la Universitate sînt foarte mulți copaci. Timp de patru, cinci secunde cît mă uit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
bombată, se trage cu arme grele, pe fundal un ecran cu marea și o grămadă de vedete: John Wayne, Henry Fonda, Richard Burton (rău face alcoolul), Rod Steiger, Robert Mitchum și alții. La și alții m-a luat somnul și, legănat de fanfara militară, am ajuns la toba de tinichea, din aceeași categorie, imposibil de urmărit pînă la sfîrșit. De ce. Mai Întîi pentru că am citit cartea. Doi, Îmi doresc să văd filmul exact din ’79, cînd a apărut. Trei, am amețit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
ce picură parfum. De-aș strânge lacrimile-n palme, toata tristețea s-o adun, mai am o singură speranță, doar Lui durerea pot să-I spun. Cuprind cu privirea văzduhul și luna ce-mi zâmbește-acum, sfielnică, tandră și albă, mă leagănă prin nori de fum. Împletitură dantelată, aromă și cu dalb de flori, îmi poartă gândurile triste spre minunate depărtări.
Arome de salc?m by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83288_a_84613]
-
marginea zării iubirea-și plânge în apele mării Pe degete număr speranțe ce mor când seara doinește cu tainic fior În lanțuri stau amintiri adunate plânse un timp și de inimi uitate Amurgul adoarme sub clopot de cer și-și leagănă focul din raze stingher Tăcerea nopții se-așterne pe toate doar vântul prin nori se vaită în șoapte
T?cerea nop?ii by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83309_a_84634]
-
obicei, bătrâna doamnă Marga Pop a scotocit îndelung în geanta roasă la colțuri după cheia pe care niciodată nu știa sigur în ce despărțitură o pusese, în întuneric, în fața apartamentului, fără să aprindă becul culoarului îngust la intrarea căruia se legănau câteva pale din lumina scărilor. Apoi, cu mâna tremurândă, a potrivit mult timp cheia și a descuiat, iar toate zgomotele se auzeau amplificate de partea ceastălaltă a ușii, în apartament. A intrat încet, pipăind după întrerupător și ciulindu-și urechea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
știe ce anume, din moment ce nu se putuse stăpâni să nu i le povestească lui Andrei Vlădescu zilele trecute, uimindu-se ea însăși de felul cum povestea. Trebuie că a avut un curaj nemaipomenit - îi spunea, iar el stătea în dreptul ușii-fereastră legănându-se, cu mâinile la spate și uitându-se țintă, fără să scoată o vorbă, știind că doar așa, neîntrerupând-o și lăsând-o să facă și pauze și să se întoarcă asupra frazelor și faptelor povestite, să le limpezească ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
repezit către leagănul foarte vechi, de pe vremea când era mult mai mică decât copiii ei, în care s-a urcat, ea, femeie de 50 de ani, luându-și avânt într-un scârțâit lugubru al fiarelor neunse și roase de rugină, legănându-se, legănându-se, legănându-se lângă merii parfumați, înșirați de parcă ar fi fost trași cu rigla până în vârful dealului, sub cerul incredibil de albastru, care i s-ar fi părut incredibil de albastru și dacă s-ar fi alergat norii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
leagănul foarte vechi, de pe vremea când era mult mai mică decât copiii ei, în care s-a urcat, ea, femeie de 50 de ani, luându-și avânt într-un scârțâit lugubru al fiarelor neunse și roase de rugină, legănându-se, legănându-se, legănându-se lângă merii parfumați, înșirați de parcă ar fi fost trași cu rigla până în vârful dealului, sub cerul incredibil de albastru, care i s-ar fi părut incredibil de albastru și dacă s-ar fi alergat norii cei mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
vechi, de pe vremea când era mult mai mică decât copiii ei, în care s-a urcat, ea, femeie de 50 de ani, luându-și avânt într-un scârțâit lugubru al fiarelor neunse și roase de rugină, legănându-se, legănându-se, legănându-se lângă merii parfumați, înșirați de parcă ar fi fost trași cu rigla până în vârful dealului, sub cerul incredibil de albastru, care i s-ar fi părut incredibil de albastru și dacă s-ar fi alergat norii cei mai întunecați. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
cu rigla până în vârful dealului, sub cerul incredibil de albastru, care i s-ar fi părut incredibil de albastru și dacă s-ar fi alergat norii cei mai întunecați. Și atunci a izbucnit în plâns, în hohote, continuând să se legene și descărcând tensiunea sporită în săptămâni de chin în București. Iar după asta lumea a văzut-o iarăși cu capul foarte sus, fără să-i fie rușine de ce face ori de ce se întâmplă cu ea, pentru că oricui i se poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
cu cât încerca să-i deschidă ochii, credea ea, cu atât se închidea mai mult în el, nerenunțând și nevrând să renunțe, vorbele ei - ca și ale lui, de altfel - păreau suspendate undeva, în aerul nemișcat dintre ei, le vedea legănându-se în ritm de valuri, își cobora capul între umeri, ca doborâtă, uitându-se cu mare atenție la mișcarea abia perceptibilă a firelor subțiri de iarbă, dar după un timp i se părea că liniștea dintre ei e atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
simte bine totuși, că îl iubește, oricâte ar fi în capul lui contrare gândului ăstuia, și în fond ieșise din orașul supraaglomerat să se destindă și să se umple de zgomote închipuite, precum ronțăitul de fierăstrău al firelor de iarbă legănate de adiere, și atunci se ridica ușor, îl învăluia cu brațele, îl trăgea la pământ, sărutându-l și respirând ușurată, dă-o naibii de logică! n-o să trăiesc o veșnicie! Iar din acele clipe încolo n-ar mai fi fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
de la capăt, ar trăi la fel? Îndoiala asta n-o face să priceapă mai bine lucrurile, ajungând să accepte și ceea ce nu credea că ar fi în stare, n-o împinge înainte? Prinsă în vârtejul din capul ei, ațipea adesea, legănată de îndoielile din ea și de glasul plăcut al lui Andrei Vlădescu, tresărea brusc și iar ațipea, uita ce gândise, nu mai urmărea șirul vorbelor celuilalt, rostite cu pauze în care abia se distingea ticăitul ceasornicelor acoperit de respirația orașului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
le aducea înapoi, privea lărgirea cu indiferență, cu o imobilitate răbdătoare și când anotimpurile au încetat să se mai perinde în acea nebunească sarabandă, era surprinsă că pe pământul acum lățit vrând-nevrând stăteau înfipți aceiași arbori ai parcului, cu ramurile legănate în adierea călduță, pe care îi urmărea cu ochi obosiți prin perdeaua ușor fluturată de adiere, numai ochii mișcându-și-i, altfel cu totul imobilă, stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și atunci el a zis: „Nemaipomenită liniștea asta de aici, îți trec tot felul de bazaconii prin cap, aici ar fi de mine, să stau să scriu“. Lângă ei, flutura ușor perdeaua albă, cu ochiuri rare, și mai departe se legănau crengile arborilor din parc și mai departe adierea fugărea petice de nori și mai departe vântul uscat se învârtejea pe străzile orașului vuind a viață. Toate astea nu se știe dacă s-au petrecut întocmai; cine însă poate spune că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
o obligație morală pentru Meme, un îndemn, o posibilitate în plus de a i se controla activitatea, trecându-se cu vederea unele lipsuri pe care acum am fi fost nevoiți să le recunoaștem - și mă uitam la el cum își legăna capul sau umerii după cum nuanța un cuvânt sau o idee, nuanțele astea sunt totul la el, plimbându-și roată peste noi ochii cenușiu metalic în care nu se putea distinge ce crede sau ce gândește cu adevărat, rostogolindu-și vorbele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
diferite cumpărătorii, în piața de alături, către legumele și fructele stivuite în imense mormane strălucind colorate, înghesuială și frânturi de vorbe, palpitația colosală și indiferentă a orașului continuând să trăiască în atotputernicia lui, palpitația indiferentă a orașului deasupra căruia se legănau nesigur zdrențe de nori și frunze moarte. Acum știind că trebuie să-i ceară lui Radu Dascălu să-l sprijine, nu peste o lună sau o săptămână, ci mâine. Întrebându-se cum să-i înfrângă indiferența. Cum să treacă peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
să vă cer decât un sfat și...“ „Exact asta și facem, n-am înțeles greșit. Ascultă-mă pe mine, cel mai bine ar fi să...“ Dar Andrei nu-l mai asculta, stătea rezemat de tocul ușii, cu mâinile la spate, legănându-se ușor. Se uita în jos la cămașa decolorată, dunga ștearsă a pantalonilor, pantofii pudrați cu fire de praf, lemnul cenușiu al parchetului îmbucându-se cu zig-zaguri murdare. Gândind: nu asta le-am cerut eu, se teme, se teme pur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
pe Pisistrate, care se plimba agitat de colo-colo: „Cară-te, du-te la taică-tu“. Și-a strâns peste brațe șalul pe care îl purta pe umeri, ca și cum i-ar fi fost frig. Ochii îi sclipeau, îi scânteiau. S-a legănat un timp în ritmul muzicii. S-au privit unul pe celălalt. „Nu aprinde lumina“, i-a spus el când se îndrepta spre comutator. „De ce?“ „Nu e nevoie de lumină.“ „Cum nu e nevoie?“ „Nu e nevoie.“ Se uitau unul la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
vremuri a bunicii, cu lănțugul de argint filigranat atârnat de gâtul dolofan, cu mișcări zvâcnit-moale, izbucnind la răstimpuri: „ei asta-i, ei asta-i, ce spui dom’le?“, Răzvan Brancu, subțire și înalt, tuns foarte scurt, ca un soldat american, legănându-și umerii într-un mers larg, superb în haina închisă la culoare, mulată pe trup, pe care n-o lepăda nici pentru învârtejitele ritmuri ale rockului, strigând din când în când cu vocea de bariton, acoperind muzica și celelalte glasuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
lumina lumânărilor inutile și ușor fumegânde, un obraz plin de energie, cu vagi urme de oboseală a bolii care continua să macine în el. În rotirea ei, privirea i s-a oprit în pragul ușii dintre camere, unde stăteam sprijinit, legănându-mă ușor într-o parte și în alta. Mi-a făcut un semn să iau sanviciuri, am negat din cap, i-am arătat paharul burduhănos pe jumătate plin cu votcă. „E o idee, într-adevăr“, a zis, după ce se grăbise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
până să apară iarăși crizele alea oribile și după aia nu mai e nimic de făcut. Privirea îi e prea rătăcită de acum. Sunt convins că știe.“ „Crezi?“ „Sunt convins.“ Pe urmă n-au mai spus nimic și mașina ne legăna când la dreapta, când la stânga. Mergea prea repede, mi se făcuse frică să nu ajungă pe o oglindă de gheață și să nu se mai poată opri decât aiurea, în vreun zid sau stâlp, stâlcindu-ne. Muzica stridentă răsuna enervant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
s-ar suprapune peste al altuia nu poate fi decât o greșeală ireparabilă. Și atunci? Cum s-ar putea lămuri un oarecare sigur de gândul lui, dar lovindu-se tot timpul de împotrivirea și sfatul celorlalți, cu totul diferite? Se legăna în scaun și privea fără să vadă nimic, dincolo de masa de lucru, simțind cum inima i se golește. Zile în șir rămânea așa, de fiecare dată când se întorcea acasă, privind lucrurile din jur, pereții albi, ceasul electric care clănțănea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
fie în stare să primească daruri...“. Al șaselea cerîc) A venit primăvara. Martie se apropia de sfârșit. Zilele se măreau, zăpada dispăruse, soarele începea să încălzească și capetele verzi ale firelor de iarbă colorau pământul negru și reavăn. Arborii își legănau în vântul rece crengile bolnave de pui de frunze de un verde palid. Andrei simțea renașterea lumii în drumurile scurte prin orașul amețit de zgomote, ca un bolnav în convalescență, pregătindu-se să redevină colcăitor, amețitor, tumultuos, enervant, obsedant. Pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]