3,994 matches
-
locul a fost cunoscut sub numele de "Al-Hawa Kawkab", însemnând "„Steaua vânturilor”" datorită vânturilor puternice din vârful acestui deal. Un scriitor arab a descris Belvoir ca fiind "„situat în mijlocul stelelor ca un cuib de vulturi și sălaș al lunii”". Satul palestinian a fost depopulat după un atac militar al forțelor israeliene din mai 1948. Belvoir este un exemplu timpuriu de castel cu ziduri concentrice a cărui plan a fost utilizat pe scară largă în castele cruciate de mai târziu. Forma castelului
Fortăreața Belvoir (Israel) () [Corola-website/Science/320720_a_322049]
-
a ostilităților în războiul israelo-arab, printr-un un program care vădea influența punctului de vedere a fostului administrator colonial britanic, dar și punctul de vedere american. Această încetare a focului permitea activitatea de ajutorare a Agenției Națiunilor Unite pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat. Contele Bernadotte a prezentat părților beligerante, pe 20 iunie, prima lui propunere de armistițiu. Ea avea în vedere crearea „unei uniuni între Palestina și Transiordania, cuprinzând doi membri, unul arab și unul evreu”. El scria : În ce privește granițele
Contele Folke Bernadotte () [Corola-website/Science/321586_a_322915]
-
dus, în parte, la izbucnirea războiului civil libanez (1975-1990). În aceeași perioadă Siria a început (în 1976) o ocupație militară a Libanului care a durat 29 de ani. Invadarea Libanului de către Israel din 1978 nu a reușit să oprească atacurile palestiniene, astfel că în 1982 armata israeliană a pătruns din nou pe teritoriul Libanului și a expulzat Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Israelul s-a retras într-o zonă tampon situată la frontieră în sudul Libanului, păstrată cu ajutorul militanților mandatați ai Armatei
Războiul din Liban din 2006 () [Corola-website/Science/321636_a_322965]
-
fost de 184. Cu toate acestea, Israelul a înmormântat trupurile a cel puțin 6 luptători Hezbollah capturați în timpul războiului, iar rămășițele acestora au fost restituite cu prilejul schimbului de prizonieri din iulie 2008, împreună cu rămășițele a numeroși libanezi și militanți palestinieni uciși înainte de începerea războiului. Analistul specialist în probleme de apărare, Ben Moores, a estimat că 600-900 de persoane din cadrul organizației Hezbollah și din cadrul Gărzii Revoluționare din Iran au murit în timpul conflictului. Con Coughlin, ziarist la Daily Telegraph, a relatat că
Războiul din Liban din 2006 () [Corola-website/Science/321636_a_322965]
-
au anunțat că sprijină Hezbollah-ul, în timp ce Liga Arabă, Egiptul și Iordania au făcut declarații prin care au criticat acțiunile Hezbollah-ului și au susținut interesele Libanului. Arabia Saudită a afirmat că Hezbollah-ul este principalul vinovat, iar Egiptul, Iordania, Kuweitul, Irakul, Autoritatea Națională Palestiniană, Emiratele Arabe Unite și Bahreinul au fost de acord cu opinia Arabiei Saudite conform căreia acțiunile organizației Hezbollah au fost "„neaștepate, nepotrivite și iresposabile”". Multe proteste și demonstrații organizate în lume au cerut ca ambele părți implicate în conflict să înceteze imediat
Războiul din Liban din 2006 () [Corola-website/Science/321636_a_322965]
-
câteva ore după bombardamentul executat de Israel asupra Libanului în data de 13 iulie 2006, sute de protestatari s-au adunat în Tel Aviv pentru a-și manifesta opoziția față de război. Pe 22 iulie aproximativ 2000 de persoane, inclusiv cetățeni palestinieni de origine arabă din Israel, au cerut încetarea ofensivei în cadrul unui marș de protest în Piața Rabin din Tel Aviv. Pe 5 august israelienii au organizat o demonstrație în Tel Aviv la care au participat inclusiv foștii membrii ai Knessetului
Războiul din Liban din 2006 () [Corola-website/Science/321636_a_322965]
-
a lăudat forțele militare ale Hezbollah-ului și a subliniat ceea ce el a descris ca fiind "„performanța mediocră a apărării israeliene”." A pus eșecul pe seama câtorva factori, incluzând aici încrederea constantă arătată de Halutz puterii aeriene, împreună cu operațiunile continue împotriva insurgenților palestinieni, efectuate în locul pregătirii pentru desfășurea unor operațiuni de luptă majore. Serviciul de cercetări al Congresului SUA a apreciat că, deși capacitatea militară a organizației Hezbollah a fost redusă substanțial, potențialul său pe termen lung ca mișcare de gherilă a rămas
Războiul din Liban din 2006 () [Corola-website/Science/321636_a_322965]
-
atins acest obiectiv includeau înființarea de colonii evreiești în regiune, organizarea evreilor din diaspora, întărirea sentimentului și conștiinței apartenenței la națiunea evreiască și obținerea garanțiilor din partea guvernelor lumii. La sfârșitul Primului Război Mondial, Regatul Unit a primit mandatul internațional pentru gestionarea teritoriului palestinian. După apariția Declarație Balfour, emigrația evreilor în Palestina a crescut foarte mult. În 1947, britanicii au decis să predea mandatul Organizației Națiunilor Unite, care a adoptat în același an Rezoluția 181, prin care Palestina a fost partiționată în doua state
Declarația Balfour (1917) () [Corola-website/Science/320834_a_322163]
-
să coopereze cu ei pentru binele comun. După publicarea Declarației, britanicii l-au trimis pe comandantul David George Hogarth să se întâlnească cu Hussein în ianuarie 1918. Hogarth a remis un mesaj conform căruia „libertatea politică și economică” a poporului palestinian nu era pusă în discuție. Hogarth a raportat șefilor săi că Hussein „nu va accepta un stat evreiesc independent în Palestina”. Nemulțumirea arabilor față de intențiile Aliaților au dus la emiterea în anul 1918 a Declarațiilor celor șapte și a Declarației
Declarația Balfour (1917) () [Corola-website/Science/320834_a_322163]
-
în ceea ce privește Orientul Apropiat, care sunt mult mai mari în cazul „națiunii independente” a Palestinei decât cea în cazul „națiunii independente” a Siriei. Balfour amintea că britanicii, spre deosebire de comisia americană King-Crane, nu și-au propus în niciun moment să consulte populația palestiniană cu privire la viitorul regiunii. Pe de altă parte, Balfour recunoștea că cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Italia și SUA) erau sprijinitoare ale sionismului, iar sionismul era mult mai important prin tradițiile vechi față de prejudecățile celor 700.000 de palestinieni care
Declarația Balfour (1917) () [Corola-website/Science/320834_a_322163]
-
populația palestiniană cu privire la viitorul regiunii. Pe de altă parte, Balfour recunoștea că cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Italia și SUA) erau sprijinitoare ale sionismului, iar sionismul era mult mai important prin tradițiile vechi față de prejudecățile celor 700.000 de palestinieni care locuiau în acel moment în zonă. În continuare, Balfour a declarat că viitoarea națiune independentă palestiniană trebuie să se bucure de controlul asupra surselor de apă, ceea ce a dus la propunerea unor granițe, în nord pe râul Hamon, iar
Declarația Balfour (1917) () [Corola-website/Science/320834_a_322163]
-
Franța, Italia și SUA) erau sprijinitoare ale sionismului, iar sionismul era mult mai important prin tradițiile vechi față de prejudecățile celor 700.000 de palestinieni care locuiau în acel moment în zonă. În continuare, Balfour a declarat că viitoarea națiune independentă palestiniană trebuie să se bucure de controlul asupra surselor de apă, ceea ce a dus la propunerea unor granițe, în nord pe râul Hamon, iar în est la vest de Iordan. Această extindere nu presupunea, în opinia ministrului britanic, și controlul asupra
Declarația Balfour (1917) () [Corola-website/Science/320834_a_322163]
-
militar în zonele cu populație preponderent arabă (ea avut loc până la urmă în 1966), și împotriva expropierii, sub motive militare etc. ale unor pământuri ale locuitorilor arabi. A fost printre primii israelieni care au chemat la înființarea unui stat arab palestinian. pe plan politic intern - a dus o luptă acerbă împotriva establishmentului laburist al premierului David Ben Gurion, a partidului acestuia, pe atunci atotputernic, Mapai, si a instituțiilor controlate de acesta, a cercurilor din jurul primului ministru, a aghiotanților acestuia - Moshe Dayan
Uri Avneri () [Corola-website/Science/320922_a_322251]
-
deceniu și jumătate o luptă împotriva Israelului, bazată adesea pe atentate de teroare, inclusiv contra civililor israelieni. Avneri, aflat în urma întâlnirii, în centrul unui scandal public, a fost acuzat după aceea, nu o dată, de o admirație aproape orbeasca față de liderul palestinian. Avneri s-a apărat de aceste afirmații,susținând că e necesar un dialog cu aceia pe care arabii palestineni i-au ales drept conducători. În anul 1984 Avneri a sprijinit crearea și prezentarea la alegerile pentru Knesset a unei Liste
Uri Avneri () [Corola-website/Science/320922_a_322251]
-
țină seama de forță politică pe care o reprezintă tabăra islamistă. Pentru această activitate i s-au decernat mai multe premii europene și internaționale. Uri Avneri a susținut în permanență că eșecurile procesului de pace israelo-palestinenan nu se datoreaza liderului palestinian Arafat, ci guvernelor israeliene.
Uri Avneri () [Corola-website/Science/320922_a_322251]
-
un program politic de acțiune. Frontierele Transiordaniei nu au fost trasate decât după intrarea în vigoare a Mandatului britanic. În răsărit, frontierele au fost gândite în așa fel încât să ajute la construirea petroductului din Irak, prin Transiordania, spre teritoriile palestiniene. Emirul Hashemit Abdullah, fiul cel mai în vârstă al lui Sharif Hussein, aliat al britanicilor în timpul răzoiului mondial, a proclamat monarh al Transiordaniei. Prevederile mandatului pentru Palestina au fost revizuite în decizia din 16 septembrie 1922, în care s-a
Transiordania () [Corola-website/Science/320936_a_322265]
-
John Baggot Glubb, comandantul Legiunii Arabe, a scris că ministrul de externe britanic Ernest Bevin a dat undă verde Legiunii Arabe să ocupe teritoriul alocat statului arab. Premierul Transiordaniei a explicat că Abdullah a primit sute de petiții din partea liderilor palestinieni prin care aceștia cereau protecție după retragerea forțelor britanice. Eugene Rogan afirmă că aceste petiții ale locuitorilor din aproape toate orașele și satele palestiniene sunt păstrate în "The Hashemite Documents: The Papers of Abdullah bin al-Husayn, volume V: Palestine 1948
Transiordania () [Corola-website/Science/320936_a_322265]
-
alocat statului arab. Premierul Transiordaniei a explicat că Abdullah a primit sute de petiții din partea liderilor palestinieni prin care aceștia cereau protecție după retragerea forțelor britanice. Eugene Rogan afirmă că aceste petiții ale locuitorilor din aproape toate orașele și satele palestiniene sunt păstrate în "The Hashemite Documents: The Papers of Abdullah bin al-Husayn, volume V: Palestine 1948 (Amman 1995)" După încetarea mandatului, forțele armate ale Transiordaniei au intrat în Palestina. Consiliul de Securitate a aprobat o rezoluție susținută de SUA cu privire la
Transiordania () [Corola-website/Science/320936_a_322265]
-
Transiordanie, extinzând recunoașterea celor două state în mod simultan. În opinia președintelui american, cele două state ar fi fost legate inevitabil ca două state surori emergente: unul dintre ele servea ca refugiu pentru evrei, iar cealaltă urma să absoarbă arabii palestinieni strămutați de colonizarea evreiască. În plus, președintele Truman era informat cu privire al înțelegerea dintre liderii Agenției evreiești și regele Abdullah I al Iordaniei, În 1978, Departamentul de Stat la SUA a publicat memorandumul conversației din 5 iunie 1950 dintre
Transiordania () [Corola-website/Science/320936_a_322265]
-
Ioan în sălbăticie"), pe locul unde Ioan Botezătorul ar fi petrecut câțiva ani. Conform tradiției, Elisabeta si Zaharia ar fi fost înmormântați în localitatea Sebastia, la cca 15 km nord-vest de Nablus (în Cisiordania, teritoriu administrat actualmente de Autoritatea Națională Palestiniană).
Elisabeta (mama lui Ioan Botezătorul) () [Corola-website/Science/317360_a_318689]
-
الضفة الغربية, " aḍ-Ḍiffä l-Ġarbīyä"; ebraică: הגדה המערבית, "HaGadah HaMa'aravit", ""malul de vest""; engleză: "West Bank") este un teritoriu aflat pe malul drept al râului Iordan. Pe majoritatea acestui teritoriu își exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorității Naționale Palestiniene (Regiunea Autonomă Palestiniană), o entitate prestatală arabă sunnită semiindependentă și separată teritorial și politic de guvernul Hamas din Fâșia Gaza. O parte din teritoriul Cisiordaniei cuprinde enclave cu așezări sau colonii agricole și urbane israeliene. În ultimii ani se duc
Cisiordania () [Corola-website/Science/321780_a_323109]
-
l-Ġarbīyä"; ebraică: הגדה המערבית, "HaGadah HaMa'aravit", ""malul de vest""; engleză: "West Bank") este un teritoriu aflat pe malul drept al râului Iordan. Pe majoritatea acestui teritoriu își exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorității Naționale Palestiniene (Regiunea Autonomă Palestiniană), o entitate prestatală arabă sunnită semiindependentă și separată teritorial și politic de guvernul Hamas din Fâșia Gaza. O parte din teritoriul Cisiordaniei cuprinde enclave cu așezări sau colonii agricole și urbane israeliene. În ultimii ani se duc, cu tărăgănare, tratative
Cisiordania () [Corola-website/Science/321780_a_323109]
-
-și execute sarcinile în marea lor majoritate. Parlamentul transiordanian l-a proclamat pe Abdullah I al Iordaniei din dinastia beduină hașemită ca primul rege al Regatului Transiordania. Abdullah I și-a încheiat cariera în 1951, fiind împușcat de un arab palestinian pe când ieșea de la rugăciune, în fața Moscheei Al-Aqsa din Ierusalim. Acordul de armistițiu arabo-israelian din 1949 a menționat afilierea Cisiordaniei, cucerită de transiordanieni și redenumită „Malul de Vest” (al Iordanului, în ) Iordaniei, care se unificase politic și geografic cu populația palestiniană
Cisiordania () [Corola-website/Science/321780_a_323109]
-
palestinian pe când ieșea de la rugăciune, în fața Moscheei Al-Aqsa din Ierusalim. Acordul de armistițiu arabo-israelian din 1949 a menționat afilierea Cisiordaniei, cucerită de transiordanieni și redenumită „Malul de Vest” (al Iordanului, în ) Iordaniei, care se unificase politic și geografic cu populația palestiniană din zonă prin „Acordul de la Ierihon” (sau, „A II-a Conferință Arabo-Palestiniană”) din 1 decembrie 1948, și care l-a proclamat pe Abdulah I-ul al Iordaniei Rege al Palestinei. Guvernul Transiordanian a ratificat această unificare cu palestinienii la 7
Cisiordania () [Corola-website/Science/321780_a_323109]
-
Pentru a îngenunchia Israelul prin "uscare", Siria a construit baraje care urmau să devieze izvoarele Iordanului, care alimentează cu apă Marea Galileei, principalul rezervor de apă al Israelului (de unde Israelul livrează importante cantități de apă atât Iordaniei, cât și Autonomiei Palestiniene). Israelul a considerat construirea acestor baraje ca o provocare la război (în ) și le-a distrus prin bombardare. Problema distribuției apei a devenit unul dintre subiectele principale ale "războiului rece" dintre Autonomia Palestiniană și Israel: Un raport al Amnesty International
Cisiordania () [Corola-website/Science/321780_a_323109]