7,252 matches
-
Ioan Tzimiskes, au refăcut cetățile de la Dunăre, au beneficiat de ajutorul elementelor locale, românești. De la sfârșitul secolului al X-lea și până la finele celui de-al XII-lea, elementele locale, autohtone, au beneficiat de protecția Imperiului creștin de răsărit, iar cronicarii bizantini subliniau în scrierile lor că vlahii aflați în nordul și sudul Dunării erau urmașii coloniștilor romani. În aceeași vreme, cronica islandeză a lui Snorri Sturluson (1179-1241) menționează o expediție a lui Alexie Comnenul în "Blokumannaland" (țara vlahilor), însă acțiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
țara vlahilor), însă acțiunea se referă la "Valahia" sud-dunăreană. În ceea ce-i privește pe pecenegii din Transilvania, ei au fost asimilați de românii de-aici și la fel se va întâmpla și cu aceia dintre ei trecuți în sudul Dunării. Cronicarul bizantin Zonaras arată că, după înfrângerea pecenegilor, sub Alexie Comnenul, ei au fost colonizați în Meglen, românii de pe valea Vardarului fiind urmașii acelor colonizați. Trecerea altor pecenegi dincolo de Carpați s-a făcut prin infiltrări în pădurile secuimii, fără îngăduința regatului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
treceri a munților-toate aceste considerații impuneau controlul teritoriilor locuite de români. Un mare detașament mongol a străbătut timp de trei zile pădurile întinse situate între Rusia și Cumania, adică din nordul Moldovei, în frunte cu Kadan, fiul marelui han Ogodai. Cronicarul persan Rasid ad-Din îl menționează alături de Kadan și pe Buri. În nordul Bucovinei s-au descoperit urme de distrugeri și incendieri în unele așezări întărite, provenite din invazia mongolilor. După ce au traversat Carpații Răsăriteni, Kadan și Buri au înaintat în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se aflau probabil în ținuturile subcarpatice ale Munteniei, eventual, în sudul Transilvaniei. Deși numele Mislav are o vădită rezonanță slavă, firească după secole de conviețuire cu ei, este posibil ca el să fie român de neam. În Annales Boiorum, aparținând cronicarului bavarez Aventin, se amintește despre depopularea teritoriilor locuite de "moldoveni și vlahi", ca și în letopisețele rusești mai târzii. Însă, din nefericire, nu poate fi reconstituită calea urmată de mongoli la sud de Carpați, în Muntenia și Oltenia; se pare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
istoricii români mai vechi (Aurelian Sacerdoțeanu, de pildă) considerau că se face referire la Țara Oltului și Basarab ban, dar Panaitescu crede că mențiunea nu privește teritoriile românești, ci Polonia și Lituania. Despre implicarea românilor în luptele cu tătarii, un cronicar al vremii, Marino Sanudo cel Bătrân spune: "după retragerea tătarilor, ...olahii și secuii au închis pasurile munților, ca să nu mai poată trece din nou". La rândul ei, cronica veche rusă consemnează că, după înfrângerea ungurilor, tătarii s-au luptat cu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pasurile munților, ca să nu mai poată trece din nou". La rândul ei, cronica veche rusă consemnează că, după înfrângerea ungurilor, tătarii s-au luptat cu românii: "Tătarii au izgonit pe unguri la Dunăre și s-au războit și cu valahii". Cronicarul francez Philippe Mousket, contemporan cu evenimentele, spune că "a venit veste despre tătari..., cum că regele din țara vlahilor i-a învins la o trecătoare"; de fapt, este vorba despre țarul de la Târnovo, conducătorul statului vlaho-bulgar. Prin urmare, conchide Panaitescu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
recensământul) întregii populații ce avea obligația de a plăti dări. Un asemenea recensământ s-a făcut la Kiev, în 1245, un recensământ al rușilor și asilor, în 1253, conform izvoarelor chineze, și un altul în țările caucaziene, în 1254-1255, conform cronicarilor armeni. Un prim recensământ general al teritoriilor ruse s-a făcut în 1257, sub hanul Berke, iar altul sub domnia lui Mongka Temur (1266-1280). Până la sfârșitul secolului al XIII-lea, tributul era colectat de perceptori mongoli, cu sprijinul acelor baskaci
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și ucis. Asupra locului bătăliei sunt controverse: ea ar fi avut loc pe râul Kaganlâk, afluent aflat pe partea stângă a Niprului, în apropierea Odessei, sau lângă lacul Cogâlnic, în sudul Basarabiei (Bugeac) sau la nordul Terekului, în Crimeea. După cronicarul persan, Rasid-od-Din, lupta decisivă a fost în dreapta Niprului, pe malul râului Tarku; așadar, identificarea luptei în apropiere de Nistru și Dunăre este greu de admis, prin urmare lupta s-a desfășurat în apropiere de Nipru. Ulterior, după moartea lui Nogai
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Rasid-od-Din, lupta decisivă a fost în dreapta Niprului, pe malul râului Tarku; așadar, identificarea luptei în apropiere de Nistru și Dunăre este greu de admis, prin urmare lupta s-a desfășurat în apropiere de Nipru. Ulterior, după moartea lui Nogai, cf. cronicarilor arabi și persani, principalul teatru de lupte al războaielor interne din cadrul Hoardei de Aur s-a mutat la nordul Dunării de Jos. Fiii săi s-au refugiat în părțile mongole apusene controlate de tatăl lor, unde își păstrau încă autoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1320-1321, sub numele de "sciți paristrieni", ce reprezentau o permanentă amenințare pentru teritoriile bizantine de la sud de Haemus. Prezența acestor cete era menită să asigure controlul militar al Hoardei asupra sudului Dunării. Despre spațiul aflat sub dominația Hoardei, în 1320-1321, cronicarul arab Mufaddal specifică: "De la Porțile de Fier-Vidin (Dunăre) până la Horezm și Sudak, și de la Bulgar (ia) la marginile Constantinopolului stăpânește sultanul (hanul) Özbäg". Despre întinderea posesiunilor mongole o indicație indirectă este oferită și de o bulă a papei Ioan XXII
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
episcopie misionară (Milcovia), într-un cadru politic favorabil. Din anii 1276-1277, datează și prima documentare sigură referitoare la românii de la est de Carpați:o cronică contemporană îi menționează ca fiind în conflict puternic cu rușii apuseni (cei din Halici). Astfel, cronicarul Thomas Tuscus notează: "...rutenii aflându-se în conflict cu românii (blaci)...", referirea este la românii din Maramureș sau la cei din nordul Moldovei, teritorii ce se aflau încă în aria de hegemonie a cnezatului Haliciului. Deducem că ar putea fi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
desprinsă de restul Hoardei de Aur, care se întindea de la vest de Nipru până la Dunăre (inclusiv Bulgaria). Puterea lui Nogai consta în bunele relații cu genovezii, care fondaseră colonia Caffa și cumpărau grâul din zona Dunării, fapt consemnat de un cronicar bizantin. Este plauzibil ca mutarea centrului hoardei lui Nogai spre apus să se datoreze politicii bizantine, care urmărea divizarea mongolilor. Împăratul Mihail VIII întreținea relații intense cu hanul Nogai, pe care l-a atras de partea sa. După 1261, s-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
țara lui) și domnul alanilor, supuși tătarilor". Și Iorga scrie că "prima intervenție militară fățișă" a noului stat, Țara Românească, este împotriva sârbilor, porniți spre cucerirea Balcanilor. La Velbujd, în Macedonia, sârbii ies victorioși, iar țarul Mihail este ucis. Un cronicar din Raguza consemnează: "de teama românilor și ungurilor, sârbii n-au preluat Bulgaria, iar la Târnovo se urcă pe tron Ivan Alexandru, ginerele lui Basarab, care a unificat țara și a ocupat Vidinul. Într-o "Istorie despre domnia Serbiei", se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
să răspundem la o întrebare: a existat la est de Carpați o altă formațiune înaintea celei a lui Dragoș? V. Spinei, în lucrarea sa, Moldova în secolele XI-XIV, a încercat să răspundă la această întrebare dificilă. Astfel, întemeiat pe relatările cronicarilor și istoricilor polonezi mai vechi (precum Jan Dlugosz, Istoria Poloniei), el consemnează că "la moartea voievodului Ștefan (?), au izbucnit lupte pentru tron (domnie) între fiii acestuia, Ștefan și Petru". Cu sprijinul populației și a "provincialilor unguri", Petru a reușit să
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
moldovenească). Atacați prin surprindere, polonezii au fost înfrânți, mulți morți și numeroși prizonieri, dintre care o parte au fost răscumpărați apoi de regele Cazimir III. În legătură cu această luptă, s-a purtat o discuție acerbă în istoriografie, dar fără nici un rezultat. Cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin, încercând să pună de acord informațiile din cronicile polone cu cele din letopisețele slavo-române au descoperit unele neconcordanțe, considerându-i pe Ștefan și Petru, fii ai lui Ștefan Mușat (1394-1399). Această controversă s-a amplificat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
că motivul vânătorii rituale a bourului are o sorginte autohtonă, ca supraviețuire a riturilor și miturilor ancestrale, comune zonei carpatice și lumii orientale și mediteraneene. Valoarea istorică a tradiției despre "descălecatul" lui Dragoș, acreditată de letopisețele slavo-române și acceptată de cronicari și istoricii romantici, a fost primită cu rezerve de școala critică istorică, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Faptele reale transfigurate în narațiunea "descălecatului" constau în venirea lui Dragoș și a însoțitorilor săi din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ale "descălecatului" lui Bogdan sunt dificil de precizat: o stare conflictuală cu regele Ludovic sau comitele Maramureșului, dar o altă ipoteză ar fi chiar reușita lui Dragoș și a grupului său de a accede la conducerea voievodatului (mărcii) din Moldova. Cronicarul regelui ungar Ioan de Târnave arăta (scria) referitor la acțiunea lui Bogdan: "Bogdan, voievod român din Maramureș, adunând pe ai săi a trecut în taină în Țara Moldovei, ce era supusă Coroanei ungurești, dar din cauza vecinătății tătarilor era de mult
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
disputele politico-militare din sudul Dunării, nu a însemnat renunțarea regelui Ludovic la suzeranitatea asupra teritoriului est-carpatic. Presiunile politico-diplomatice și cele militare, după împrejurări, au continuat și după 1364-1365, chiar și după moartea lui Bogdan. Astfel, după ce vorbește (evocă) constituirea Moldovei, cronicarul Ioan de Târnave susține că suzeranitatea angevină a fost restaurată, domnul țării fiind silit să presteze omagiu de vasalitate regelui. Poate să fie o exagerare la un biograf oficial (subiectiv) ca Ioan de Târnave, dar, pe de altă parte, este
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
reală, iar absența sa din pomelnice și cronici, ca domn al țării, s-ar putea explica prin faptul că el (Iurii Koriatovici) nu a ajuns să conducă asupra Moldovei întregi, ci numai în regiunile de sud-est. În același timp, afirmația cronicarului (istoricului) polonez M. Stryjkowski că, în 1575, a văzut la Vaslui, într-o biserică, mormântul lui Iurii Koriatovici, trebuie privită cu scepticism. Dar eventualitatea ca mormântul principelui lituanian să se fi aflat la Vaslui nu poate fi exclusă localitatea aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lor cu românii în secolele IX-X, în AM 13, 1990, p. 103-148. Idem, Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre și al Dunării de Jos, Iași, 1996. Idem, Marile migrații din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iași, 1999. Idem, Cronicari italieni despre repercusiunile marii invazii mongole din 1241-1242 asupra românilor, în SMIM 19, 2001, p. 196-206. Spinei V. și Coraliuc G., Date noi cu privire la circulația unor obiecte de cult din scolele XII-XIII, în SCIVA, 1976, nr. 3, p. 319-330. Stahl
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mai puțin numeroase, la fel în dramaturgie, dar deloc neînsemnate: Corneliu Ștefanache, George Bălăiță, Mircea Radu Iacoban, Ștefan Oprea, Ion Țăranu, Stelian Baboi, Andi Andrieș, Ion Istrati. Sectorul de critică este în toți anii de apariție susținut cu seriozitate de cronicari literari ca Al. Andriescu, Liviu Leonte, Mihai Drăgan, Zaharia Sângeorzan, Laurențiu Ciobanu, Magda Ursache, Florin Faifer, Ioan Holban ș.a. Datorită prezenței în conducerea revistei a doi oameni de teatru, Nicolae Barbu și Ștefan Oprea, la care se adaugă, din redacție
CRONICA-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286532_a_287861]
-
a pus și tenacitate, și entuziasm în aceste strădanii care aveau în vedere - cu formularea lui - „dezvoltarea satului cultural”. Sfaturi practice și îndemnuri, istorioare cu miez, pledoarii cu o solidă armătură documentară C. a publicat (semnând incidental și cu pseudonimul Cronicarul Cremene) în foile la care a lucrat ca redactor: „Vremea nouă”, „Sfatul țării”, „România nouă”, „Școala Basarabiei”, „Lamura”, unde a dirijat suplimentul „Lamura pedagogică”, „Albina”, „Școala țăranului”, „Școala și viața”. După debutul din „Cronica” (1906), a colaborat cu proză, însemnări
CULEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286567_a_287896]
-
la sensibilitatea lor. De aceea, analiza atitudinilor lui C. în fiecare moment istoric este paradigmatică pentru devenirea întregii literaturi române, al cărei exponent a fost vreme de jumătate de secol. Momentul hotărâtor trebuie căutat în anii 1948-1949, când tânărul C., cronicar literar al revistei „Contemporanul”, a săvârșit două greșeli care puteau să-l coste capul: a lăudat volumul de debut al Ninei Cassian, intimist, sceptic, intelectualizat - deci condamnat de critica mobilizată să combată „putrefacția poeziei burgheze” - și a pronunțat cuvântul „calitate
CROHMALNICEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286519_a_287848]
-
Paleologu, Ipoteze, 201-209; Grigurcu, Critici, 70-80; Felea, Prezența, 132-139; Simion, Scriitori, III, 583-599; Raicu, Fragmente, 437-446; Marcea, Atitudini, 170-174; Cristea, Fereastra, 123-127; Tihan, Apropierea, 154-159; Mircea Iorgulescu, Revenire la dragostea dintâi, RL, 1989, 26; Piru, Critici, 131-134; Monica Spiridon, Întoarcerea cronicarului, R, 1990, 1; Mircea Anghelescu, Amintirile istoricului literar, LCF, 1994, 18; Dan Cristea, Memorialistul deghizat, LCF, 1994, 29; Gabriel Dimisianu, Cămările memoriei, RL, 1994, 37; Negoițescu, Scriitori contemporani, 138-141; Ana Selejan, Literatura în totalitarism, I-V, Sibiu, București, 1994-1999, passim
CROHMALNICEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286519_a_287848]
-
în revista „Deșteptarea”. A realizat, de asemenea, transpuneri din Eminescu (Luțeafirlu și alte poeme eminesciene pri grailu armânescu, 1980, Poezii, 1988, în colaborare), remarcabilă fiind mai ales versiunea aromână a Luceafărului, cuceritoare prin patina ei lexicală arhaică, ce trimite la cronicari. SCRIERI: Cerc vicios, București, 1945; Fânarea al Diogen (Lampa lui Diogene), pref. Hristu Cândroveanu, București, 1985. Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XII, 106-107; Hristu Cândroveanu, Ioan Cutova, UVPA, 427-429. Hr.C.
CUTOVA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286613_a_287942]