KorAP: Find »[drukola/base=furie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...141 142 143 ...356 >

8,881 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

care le arunca insistent nevestei lui. Fu nevoit să aștepte destul de mult până când Balamber se hotărî să-i spună adevăratul motiv al vizitei - sau, mai degrabă, invaziei - sale neașteptate. Se întreba, neliniștit, dacă nu cumva nu stârnise, în ultimele săptămâni, furia acelor suflete pline de răutate, dar, oricât și-ar fi scotocit prin amintiri, nu reușea să găsească nimic să-și reproșeze. După lunile lungi de iarnă, le dusese tributul la ultima adunare din an, doar cu zece zile în urmă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
recuperă sabia, încercă să-i vină în ajutor, dar își văzu drumul barat de o bestie mai înaltă de șase picioare, din al cărui chip nu putea să vadă, în locul rămas liber între eșarfă și coif, decât ochii lucind de furia dorinței de a ucide. Războinicul izbea cu sabia cu forța unui baros, iar Waltan, ce reușea doar cu mare greutate să pareze loviturile, se văzu obligat să se retragă către liziera pădurii. Bărbatul, protejat de cămașa de zale și de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
altă lume. — Pădurea! E o cărare. Aici, la dreapta! în pădure! în pădure! o auzi strigând. Tânărul desluși cu greu capătul unei cărări strâmte printre carpeni. Cu o sforțare supraomenească, trase violent de frâul lui Rutilan, apoi, îmboldindu-l cu furie, îl îndreptă în acea direcție, aruncându-se cu capul înainte în desiș. Nu mai înțelegea nimic; durerile cauzate de săgeată continuau să-l sfâșie la fiecare mișcare, crengile îi biciuiau fața, strânsoarea Fredianei i se părea că e gata să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
alerge așa o bucată: încă nu-și dăduseră seama că fuseseră trași pe sfoară. Nu încă. 13 Când soldații trimiși de Gualfard în urmărirea tânărului Waltan se întoarseră, mărturisind încurcați că îi pierduseră urma, iritarea lui Balamber se transformă în furie nestăvilită. îl luă imediat la rost pe burgund: Unde i-ai găsit pe tâmpiții ăștia? Au stricat totul. Livid la față, Gualfard își luă ochii de la el și începu să-i bruftuluiască pe cercetași, acoperindu-i de ocări și blesteme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-i de ocări și blesteme. Unul dintre ei, ridicând mâinile ca să se apere, reuși să strecoare: — Probabil că au luat-o pe un drum lăturalnic; sunt o mulțime pe aici. Noi eram doar patru, iar... Departe de a se potoli, furia lui Gualfard atinse culmea. — Sunteți niște idioți! tăbărî el asupra soldatului, pălmuindu-l. Nu se poate să dispară așa doi copilandri și un cal. Știți foarte bine că nu putem rămâne prea mult aici. Balamber se apropie cu pas hotărât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cu un răcnet, își eliberă o mână și îi înfipse unghiile în față. în vreme ce lupta celor doi reîncepea, Balamber veni mai aproape cu calul, astfel că, o clipă, ea se uită la el pentru a doua oară: privirea, încărcată de furie și, în același timp, de o insuportabilă suferință, a unor ochi întunecați și inteligenți, adânci și totuși plini de lumină - ochii unei zeițe ultragiate. în ei putu citi o indignare neputincioasă, dar - surprinzător - și un mut, aproape poruncitor strigăt de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
erau, cu siguranță, pe urmele lor, poate împreună cu toți ceilalți membri ai grupului, și deci urmau să ajungă acolo în scurtă vreme. Chiar dacă era foarte puțin probabil să fi fost recunoscuți de cei doi tineri, Gualfard și Geremar, plini de furie, probabil s-ar fi grăbit să vină, aflând de fuga lor. Timpul îi presa și Gualfard trebuia să ajungă iute la Genava ca să plângă soarta lui Waldomar și a fiilor săi și să se străduiască din răsputeri, în adunarea principilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
săgeată și întinse arcul. Calul lui Balamber, care tocmai ajungea acolo într-un galop năvalnic, se izbi de al său chiar în clipa când săgeata părăsea arcul, astfel că trecu pe alături de țintă. — Hei, ce faci? Ești nebun? izbucni cu furie burgundul. Trăgând sălbatic de frâe, cu aerul că vrea să liniștească animalul, Balamber nu replică; însă izbitura nu fusese deloc întâmplătoare - se simțea sfâșiat de sentimente contradictorii, dar un lucru era sigur: nu voia ca Frediana să fie ucisă. Unii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
deosebită, cu măciulie de argint. — O armă burgundă, confirmă Wolfhram, răsucindu-și mustățile. Marcomanul îl fixă un moment înspăimântat, apoi își reveni și i se adresă romanului: — L-am luat de la unul din răufăcătorii aceia, Eminentissime. Ne-am luptat cu furie: el voia să mă ucidă și atunci eu... Ridicând mâna, Sebastianus îl întrerupse: — Bine, bine, spuse, dându-i înapoi pumnalul burgundului. — Dar, dacă e așa, de ce n-ai cerut ajutor de la corpul de gardă de aici, în loc să furi din bagajele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
dar mai ales fiindcă observase bine respectul supus pe care romanul i-l inspira comandantului gărzii. — Nu! Nu, îndurare! Pentru numele lui Isus Cristos, nu-i lăsa să mă chinuiască, domine! Romanul se încruntă. — Ești creștin? întrebă cu interes. Cu furie, Audbert își făcu de mai multe ori pe frunte semnul crucii. — Sigur, domine. Creștin botezat! Creștin botezat! O strâmbătură sarcastică se lăți pe obrazul rumen al lui Wolfhram. — Daaa, sigur! Un marcoman botezat, haida-de! Cu o mână sprijinită în șold

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
însă, că, atunci când s-a aflat că de la Ravena urma să vină doar un ambasador cu o mică escortă, mulți s-au înspăimântat, iar vestea asasinării lui Waldomar de către ucigașii burgunzi plătiți la instigarea lui Atila a stârnit, fără îndoială, furie și sete de răzbunare, dar și teamă și o atmosferă de suspiciune. Toți sunt plini de mânie împotriva Ravenei, iar unii spun cu jumătate de gură că Atila nu intenționează să pornească război cu burgunzii, ci doar cu romanii și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
se întoarse către Gundovek. — E adevărat! Toate sunt adevărate. Omul ăsta spune adevărul! Un vacarm de glasuri îi întâmpină vorbele. Fără să mai aștepte răspunsul, fata scoase fulgerător un pumnal din teaca uneia dintre gărzi și se aruncă plină de furie spre Gualfard, numindu-l porc și asasin. Fu nevoie de trei oameni ca să o oprească. în mijlocul acelui tumult, se ridică, plină de mânie, vocea acuzatului — Țărănoiul ăsta minte! Totul e o scorneală de-a romanilor! Au pus la cale comedia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
făcut dovada celor spuse. Acum rămâne să hotărăști tu, dar nu am de gând să mă las insultat de acest ucigaș. Dezamăgit, îl văzu pe Gundovek șovăind iarăși; era încruntat și părea foarte concentrat pe un gând. Gualfard, spumegând de furie, se zbătea între gărzile lui Chilperic și continua să strige ocări către el. — Ordalia! strigă deodată. Cer ordalia! Proba armelor o să arate că acuzațiile romanului ăstuia sunt numai minciuni! La acele cuvinte, un singur strigăt izbucni, răspândindu-se cu repeziciune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de suabi din Jura, pe care burgunzii îi primiră cu prietenie, în ciuda conflictelor ce dezbinaseră cele două popoare destul de recent. Soseau ducând cu ei doar câteva lucrușoare. Cei mai norocoși, în care cu două roți, încărcaseră în grabă și cu furie câțiva saci de provizii, dar mulți nu aveau cu ei mai nimic, chiar dacă, în general, bărbații nu se despărțiseră de armele lor. După cum poruncise Gundovek, însă, erau hrăniți și adăpostiți așa cum se putea, cu condiția să nu aducă - decât pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
o enigmă. Fiul lui Gundovek o descria ca pe o ființă plină de viață, dăruită cu curaj și cu o inteligență ascuțită și nu lipsită de spirit, dar și lunatică, predispusă la imprevizibile atacuri de melancolie, precum și de crize de furie, repetate și furtunoase, care descurajaseră, până în momentul acela, nu puțini pretendenți. „Un caracter imposibil, o nebună!“ îi spusese în concluzie, adăugând că nu era de mirare că ajunsese la nouăsprezece ani nemăritată - asta și pentru că nu ar fi acceptat niciodată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
pentru alți soldați, ce alergau să-i sprijine în acțiune. Sebastianus, aflat aproape de arcași, înțelese că el era ținta comandantului dușman. O secundă îi fu de ajuns ca să-i distingă ochii îmbătați de masacru și să-i audă strigătul de furie. Pentru a nu fi azvârlit de pe cal, trebui să se arunce în iarbă, rostogolindu-se într-o mică scobitură de pământ, aflată la adăpostul unei zade, în vreme ce hunul, urmat de alți cavaleri, se ducea mai departe, dincolo de linia primilor copaci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
prin preajmă numai o jumătate de duzină de oi și un cal bătrân și bolnav. Nimic altceva. Atunci nu mai are rost să rămânem aici. Adună oamenii. Plecăm. înainte de a executa ordinul, Khaba zăbovi o clipă. — Războinicii sunt în culmea furiei. La Vesontio nu au avut mult timp să ia pradă și sperau să se întremeze aici; în loc de asta găsim numai sate părăsite. Am găsit și ceva grâu și... — Nu pot să fac nimic. Utrigúr i-a trimis aici, ai uitat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
o facă și rămâneau inerte, lăsând ca lumina violentă a torței să le lumineze chipul și ca bărbații aceia să le smulgă cu brutalitate păturile, ca să le poată cerceta mai bine. Una, totuși, strigă și începu să se lupte cu furie, iar Sebastianus înțelese că nu o făcea pentru ea, ci pentru a-și apăra fata. Copila se agăța de ea și striga: — Nu! Ajunge! Nu mai vreau! Nu mai vreau! Și își striga cu disperare mama, care, până la urmă, îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să le vadă cu ochiul unui stăpân, observându-le grânarele uriașe, cântărindu-i viile rodnice, întinderea pășunilor și capacitatea hambarelor și a țarcurilor de oi și, nu întâmplător, până atunci făcuse tot ce se putea ca să rețină, adesea fără succes, furia distrugătoare a războinicilor săi. își dorea acele pământuri cu o voință oarbă și își dorea copila nobilă cu păr lung care îl cucerise. Frediana, da. De multe ori, acel nume îi venise pe buze când se găsea în intimitatea cortului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Irosea bogățiile adunate din jafuri, încredința turmele servitorilor păstori, fără a cere socoteală, și nu-și mai amintea câte concubine uitase pe drumul campaniilor sale de luptă, nici de câți sclavi se eliberase, uneori ucigându-i într-o izbucnire de furie. își amintise doar de gloria și de încrederea domnului său. Cea mai înaltă aspirație a lui, până acum o lună, fusese aceea de a obține comanda unui mingan, însă după întâlnirea cu Frediana ambițiile sale primiseră un cu totul alt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
burgunzi, conduși de un războinic încercat. Acesta, protejat de o cămașă de zale și de un coif magnific cu creastă metalică în formă de cap de lup, para loviturile cu un mic scut rotund și își repezea sabia cu o furie însoțită de o măiestrie aparte, ucigând și mutilând fără milă. Alți războinici, bine făcuți, cu săbii lungi și scuturi masive, îi acopereau flancurile cu o admirabilă dăruire, ceea ce îl făcu pe Sebastianus să-și închipuie că acel războinic valoros avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
flancurile cu o admirabilă dăruire, ceea ce îl făcu pe Sebastianus să-și închipuie că acel războinic valoros avea un rang înalt printre ai lui. Hunii, deși îi depășeau numeric pe atacatori, se retrăgeau, apărându-se dezordonat și puțin eficace. Cu furie, Sebastianus își făcu loc și îl doborî pe unul din ei, în vreme ce acesta își pregătea sulița să-l lovească pe războinicul cu creastă. Bărbatul încă nu se prăbușise și arma sa cu lamă lungă și curbată, gândită astfel pentru a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
sabia nu prea folositoare în lipsa unui scut, se folosi de acel moment pentru a lovi mortal câțiva adversari. în scurtă vreme, toți hunii căzură la pământ. Aceia dintre ei care încă mai arătau a fi în viață fură uciși cu furie, cu lovituri de pietre și ciomege, de bărbați și femei ce năvăliseră prompt printre rândurile burgunzilor: sclavi din tabără, liberi acum și mânați de o sete de răzbunare pe care nu și-o puteau ține în frâu. — înainte! înainte! strigă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
trupului neînsuflețit al lui Khaba - oamenii aceia să înțeleagă cu cine aveau de-a face. Când fu găsit, atârnat de un stejar, cel de-al patrulea hiug-nu trecut prin foc, nimeni nu l-ar mai fi putut ține pe Odolgan. Furia sa era împărtășită de toți războinicii, exasperați de neputința lor în fața aceleia pe care de-acum o numeau „Prințesa morții“. Cercetând amenințător din șa sărmanele rămășițe ale omului, Balamber încuviință. — Bine, îi spuse lui Odolgan, el o să plătească pentru toți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
fără menajamente, îl înșfăcă de centură pe cel care îl salvase și îl smulse din șa, luându-i în stăpânire calul. în nu mai mult de o clipă, fu urcat pe spinarea animalului; împungându-l sălbatic și urlându-i cu furie în urechi, țâșni în urmărirea Fredianei. O văzu galopând în fața sa, prin câmpie, la liziera mestecenilor. Observă că nu purta armură, ci pantaloni mulați și o bluză neagră, fără mâneci, și din nou aprecie modul său elegant de a sta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]