6,725 matches
-
mea e de vină... sînt tare Încîlcite și pasajele astea subterane... — Ba are. Am cerut cafea unui chelner În vestă albă, care a venit să ne ia comanda. Am continuat apoi: — Cu o hartă ca aceasta, nici nu-i de mirare că domnul Nemuro n-a putut ajunge aici. — Exagerați. Am așteptat o oră și zece minute. E adevărat că-i complicat, dar nu imposibil. El știa foarte bine și numele localului. — Era tot atît de aglomerat și În dimineața respectivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
pămîntul cu picioarele... Oricare ar fi semnificația noii perdele cu dungi, această față a mea plină de sînge trebuie să-mi deschidă cale liberă. CÎnd ani sunat a doua oară, s-a ridicat și căpăcelul vizorului. Nici nu-i de mirare că i-a trebuit atîta timp să ajungă la ușă dacă ne gîndim la ce oră matinală am sunat. A scos lanțul În grabă, a rotit minerul și a deschis ușa larg. Rămase uimită, așa cum prevăzusem. — Ce vi s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
probabil un han sau vreo casă cu camere de Închiriat... ca un ciorchine la jumătatea pantei. Un alt drum ducea de la poalele dîmbului În altă parte și cum pe-acolo nu prea m-au purtat pașii, nici nu-i de mirare că amintirile mele erau cît se poate de Încețoșate. Doream să-mi pun toată speranța În faptul că asemenea contururi de memorie, pricit ar fi ele de vagi, s-au mai păstrat totuși. Dacă o priveliște ca aceasta nu-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
zahăr sau de carne. Ne căutau în catastife lungi, ne studiau buletinele, certificatele de naștere ale copiilor, copii în carne și oase, și, dacă nu se săturau de îmbulzeală, ne dădeau „drepturile”. Cum să fi mers în West cu nonșalanță? Mirarea tâmpă m-a părăsit foarte greu. Acea primă vizită în America a avut și ceva suprarealist în ea. Între 1986 și 1989 am avut două vise obsedante și repetitive, pe care le povesteam câr-Mâr prietenilor din grupul nostru și din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
nu să se schimbe. Într-o zi am plecat la Cracovia. Îmi amintesc de ziua și seara aceea ca de o sfântă beție fericită. Vezi, de obicei relația mea cu Westul era de informație, de conversație rațională, foarte rar de mirare. În autocarul în care am mers spre Cracovia, și pentru celelalte părea firesc să nu se interfereze între noi, să ne lase împreună, după cât se poate, singure. Probabil că figurile noastre, când intrau altele în vorbă, erau cele ale unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
de frustrați epidermic și stomacal să înseteze după libertate, nu după hrană? Și că, până la urmă, majoritatea care voia gaze, ouă, porcul „sacru”, benzină, curent a fost mută. Ceea ce a prevalat a fost totuși sentimentul demnității omenești. Nu e de mirare că acest sentiment a dominat mai ales puștimea, și nu maturii. Mintea oamenilor se concentrează pe strategii de adaptare. Treaba părinților este să-și hrănească pruncii, să-i țină în viață. Când supraviețuirea este amenințată, celelalte valori pălesc. O să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
bucurie trucată sau, mai rău, autentică. Te-ai supărat pe ei, că nu găsesc soluții productive. Nostalgia lor este după siguranță, nu după Ceaușescu, după minime certitudini. Dacă nu-și pot face nici un calcul rațional de viață, nu-i de mirare că sunt bingomani. Din această categorie face parte și unul ca bărbatul Vetei. IMGB-ul e o amintire. Doar țuica a mai rămas consolare eternă. Și, în plus, nevestei nu-i mai poate arde una peste bot, ca să-și descarce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
în China, cu care am fost la lunch alaltăieri. Redescopăr că, de fapt, singurul nostru mare avantaj față de ei este accesul incomparabil mai mare la media și la politică (deși descrește substanțial). Inserție, septembrie 2004. Nu mică mi-a fost mirarea să constat la întoarcerea acasă în ce hal a scăzut accesul intelectualilor publici români la canalele mass-media. Mai avem puțin și îi ajungem din urmă pe americani. Sexul lui Vali Vijelie va ține capul de afiș la știri peste o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
unde fuseseră mutați. Trecuseră de atunci trei săptămâni. Era orașul unde am copilărit și mi-am petrecut adolescența, căci fusesem numit în comuna din care plecam acum, tocmai pentru că, potrivit criteriului, era o așezare apropiată „locului de familie”. Rămăsesem - spre mirarea președintelui - să-mi fac concediul din anul acela tot în mica așezare rurală; trăiam o imobilitate greu de învins. Rămăsesem ultimul judecător al acelor meleaguri, intrate acum sub altă jurisdicție; mă plimbam solitar, fără noimă, prin comuna în care fosta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu îndrăznești să vorbești; niciodată n-ai vorbit.” „E lume, vezi bine, nu suntem singuri”, spusei. „Ești laș, îmi răspunse, știi foarte bine că nu ne aude nimeni. Voi ieși în cerdac”. În adevăr, după o jumătate de oră, spre mirarea mea, plecă în cerdac împreună cu sora ei. N-o să-mi explic niciodată această minune. Ieșii și eu. - Ce cald, vorbii. - Da, foarte cald, îmi răspunse. Apoi, ca din întâmplare, căutând parcă să se sprijine de ceva, îmi întinse mâna; i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
terminat în felul acesta. Biroul era o încăpere lungă cu o bibliotecă de la începutul veacului, ce în curând avea să devină inutilă. Ușa se deschise, fratele celui arestat încercă niște scuze, apoi emoționat: „Vă cunosc opinia (tu ai schițat o mirare), nu, să nu vă mirați, totul se află, mai ales în asemenea împrejurări - sunteți pentru achitarea fratelui, dar vă rog să-l condamnați, e și rugămintea lui, în felul acesta îi veniți în ajutor, îi salvați viața, e bătut în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și mă invită la botez, în ziua de... (am uitat), cam peste trei săptămâni, când tot Lung mă va aștepta la gară împreună cu el. Veni și ziua asta: o desfrunzire de toamnă, iar pământul arat până în zare. Aceeași șaretă; de mirare cum se mai ținea pe roți; eleganța ei vetustă, deși ușor șubrezită, reușea să readucă - cu greutate, e adevărat - noblețea unei lumi apuse, ce părea uitată de mult, la care în nici un caz nu mai gândea nimeni. Lung era vesel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
teama de secetă, prognosticată de o rudă de la țară a doamnei Vasilescu, vecina de peste drum, cu toate că doamna Pavel n-o credea pentru că o știa „alarmistă”, apoi ceva despre binefacerile stabilizării din anul trecut, prin menținerea prețurilor de stat, dar și mirarea ei (ca și a prietenelor) pentru lipsurile încă evidente prin nesfârșitele „cozi” la magazinele alimentare, necum vreo urmă a curmalelor, smochinelor și a halvalei turcești de altădată. Domnul Pavel încercă să explice - obiectiv - că deocamdată, acum după război, industria, comerțul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
vorbii, care e ca un album, mă gândeam că tatăl tău a văzut toate aceste minunății, sunt sigur că le-a văzut... nu se poate altfel. Ce om a fost și tatăl tău!” Ea se uită în ochii mei cu mirare de parcă m-ar fi văzut întâia dată. - „Suntem în iunie, îmi spuse, mâine se împlinesc șapte ani de când am murit. M-ai așteptat în după-amiaza acelei zile până târziu, erai neliniștit și încă mă așteptai. La ora aceea cu gândul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
încă lumina de vară, - nemaiputând rezista tentației, mă dusei acasă la ea unde mă primi doamna aceea mică și grasă, noua stăpână a locuinței; zâmbi bucurată de venirea mea, eu-i sărutai mâna, și când intrai în casă observai cu mirare că mobila nu fusese schimbată cu alta care ar fi trebuit să aparțină noii proprietărese, cum credeam că se întâmplase între timp. Dar ea nu voise să facă nici o schimbare în timpul acesta de patruzeci de zile. O deferență pioasă față de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
deopotrivă autori, actori și spectatori. Așa gândea. Dar viața interioară, mult mai autentică, pentru că ne aparține total, și ne individualizează, ce se întâmplă cu ea? se întreba. Nici ea nu poate fi prevăzută? „De unde așa, fără veste?”... În timp ce își rostea mirarea, el se ivi din nou la marginea patului, stătea în picioare, o privea ca înainte, nemișcat, ei i se păru mai tânăr. „Care e adevărata lui viată? gândi. Ce se întâmplă în substanța ființei lui? Nu se poate să trăiască
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Binele cu cântarul dreptății și adevărului în mână. Keti are dreptate”. „La vârsta ei, observai, nu cunoștea nimic din aceste lucruri, nici eu, cum se explică o asemenea evoluție pentru ea? Când și unde a avut loc?” - „Nu-i nici o mirare, îmi răspunse. Din lumea ei toate se văd și se înțeleg perfect. S-a apropiat de tine să te sărute; a și făcut-o, dar tu i-ai simțit obrazul doar ca o adiere. Ți-a vorbit...” - „Și-atunci care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de fiica ce stătea alături zâmbind, purtând, uluitor, asemănarea și frumusețea din tinerețe a mamei, încât în clipa în care aceasta se desprinse de mine, privii cu năuceală la ele ca la două realități asemeni fotografiilor mișcate. Ea îmi observă mirarea. și puse asta pe seama emoției revederii, o seamă de modificări secrete ale spiritului, și nu era în afara adevărului a cărui arie se dovedi mult mai cuprinzătoare decât credeam. Fiica (trecuseră ani de când n-o văzusem), deși își terminase liceul în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
socială, nemaivorbind de condiția însăși a personajelor. Raymond Queneau spunea undeva: „Voyager, c’est attendre!“, iar la Sadoveanu aproape toată lumea călătorește sau se află în drum spre ceva, gata venit sau, dimpotrivă, gata de plecare. Prin urmare, nu e de mirare faptul că și în notele de călătorie durata este prelungită, iar evenimentele sau povestirea se produc pe fundalul multiplelor și înșelătoarelor chipuri ale așteptării. De aici și senzația de static din majoritatea narațiunilor, de încremenire milenară într-o ordine ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și afacerea s-a încheiat! îți spui eu! pe onoarea mea! Eu, domnule, am fost caporal în oaste, la artilerie!... Mă cheamă Sandu Popescu! Și mă privi tăcând deodată, cu bărbia în piept, parcă voia să-mi vadă mai bine mirarea. Apoi zâmbi și-și mângâie cu un singur deget, arătătorul de la dreapta, mustățile scurte, negre, care erau trase cu cărbunele parcă pe fața-i roșcovană și plină. Mă privi cu ochii mici veseli: Treaba e ca și făcută!... Atunci, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Măriuca își strecură spre mine privirea tristă. Mă ridicai în picioare, îmi luai pușca și pornii, pe lângă stupii de lângă pârău, prin marginea desișurilor, spre câșlărie. Mă gândeam cu milă la nevasta lui Voinea, la suferința ei vădită; mă gândeam cu mirare la vorbele-i întrerupte, la povestea ei cu Ileana lui Ion Macovei și simțiri nelămurite, amestecate cu bănuieli vechi, îmi nelinișteau sufletul. Voinea venea pe potecă. Venea întunecat. Îl zării tocmai când începeau a cânta tălăngile vacilor boierești, în poieni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nimic -, își răsucea o țigară cât degetul, ieșea cu pași rari, și se ducea să-și beie litra de vin în colț la crâșma lui Zeilic Ornștain, poreclit Făluță Lapte-dulce. Ce ai în ia-sară? zise Rifca prelung, privindu-l cu mirare. Cineva mi-a făgăduit un mire pentru Haia... grăi Sanis ridicându-și în pod privirile șterse. —Un mire pentru Haia?... strigă femeia uimită. Și cine ți-a făgăduit un mire pentru Haia? —Hahamul... Rifca întoarse fața spre Sanis, dar se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
țintă, cu ochii plini de văpaia suferinții. Ce fel de vorbă-i asta? Ce? în casa mea să nu găsesc eu o bucată de pâne? Nu-ți las parale? Câte parale-mi lași? Ion Rusu se întoarse cu mânie și mirare, și boldi spre fiică-sa ochii lui alburii, fioroși pe obrazul întunecat. Da’ dacă te-oi azvârli pe drumuri, ha? Dacă oi lua un par și-oi începe? Dacă ți-oi spune: Ieși! să nu te mai văd, soi rău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cotlonul tău, că te dau la șepte draci!... După ce zvârli în Colțun c-o scurtătură și-l alungă spre cotlonul lui, moșneagul cel mărunțel se întoarse spre Niță Lepădatu și-l privi cu luare-aminte. —Așa-i... hm! zise el cu mirare; tu, măi băiete, nu ești de pe la noi... Eu pe tine nu te-am mai văzut... Ce vrei?... Apoi, moșule, răspunse drumețul, așa este, eu vin de departe, din jos... Te-a trimes cineva? Nu; dacă nu ți-i cu supărare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Pe urmă dacă nu i-oi spune ș-a afla, se holbează urât la mine...“ Neamțul se gândea la ceva, și murmura neînțeles pe lângă ciubuc; se duse târându-și ciubotele grele. Din ușă, își întoarse barba mare, și zise cu mirare: Ce faci la tine, Niță Lepădat?... Aber mai venit la noi, la mora... stam de vorbă... De când rămas fără babă - urit mare și plictisește... Ah! La bună vedere!... Se duse pâcâind din lulea. În hambar se făcu tăcere, și crescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]