4,389 matches
-
și mormăielile unui animal sălbatic. Tatewaki, care-și mâna calul înaintea lui Mitsuhide, privi, instinctiv, înapoi. Gardul din surcele al unei colibe cufundate în umbra desișului de bambus era mărginit de întuneric. La vreo douăzeci de metri mai în spate, silueta lui Mitsuhide se continua clar, stând pe loc. — Stăpâne, îl chemă Tatewaki. Nu primi nici un răspuns. Bambușii tineri se legănau pe cerul fără vânt. Tatewaki era gata să se înapoieze, când, Mitsuhide își îndemnă brusc calul înainte și trecu prin fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
îngrijorat să nu fi fost doborât deja. — Yojiro, vino înapoi! Yojiro! Yojiro! Dar, indiferent de câte ori strigă, Yojiro nu se mai întoarse. Murakoshi fu rănit și el în câteva locuri. Când reuși cumva să se târască prin pâlcul de bambuși, văzu silueta unui om trecând chiar prin dreptul lui. — A! Stăpâne Shigemoto. — Sanjuro? — Ce face Domnia Sa? — Și-a dat ultima suflare. — Nu! exclamă surprins Sanjuro. Unde? — E chiar aici, Sanjuro, indică Shigemoto capul lui Mitsuhide, pe care-l înfășurase într-o bucată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
se uite la stânga și la dreapta, demonstrând cu un zâmbet că era sănătos și nevătămat. Soției sale, Nene, îi aruncă o singură privire și intră pe poarta templului, fără a-i vorbi. Dar, din acel moment, bărbatul fu însoțit de silueta modestei sale soții. Pajii care-i urmau buluc și membrii familiei fie se duseră să se odihnească, după cum îi instruise Nene, fie se mulțumiră să-l salute de pe verandă, fiecare dispărând, apoi, în camera sa. În templul principal, cu plafon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Hideyoshi doar că ne vedem când ne-întâlnim. Cu această remarcă de despărțire, Katsuie se întoarse și porni pe coridorul îngust, spre citadela interioară. Kumohachi o luă și el pe coridor. Cu o mână proptită în șold, se întoarse spre silueta lui Katsuie, care se îndepărta. Chicotind în sinea lui, porni, în sfârșit, spre poarta castelului. Celebrarea numirii lui Samboshi ca moștenitor luă sfârșit în aceeași zi și începu un ospăț mai presus decât cel din seara trecută. În castel se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
repetat, în poarta de lemn a palisadei. Micul fort de la Motoyama fusese înainte cartierul general al lui Shogen, dar Hideyoshi îl înlocuise pe acesta cu Kimura Hayato. — Cine e? întrebă santinela, privind printre lemnele palisadei. Afară, în întuneric, stătea o siluetă solitară. — Cheamă-l pe Comandantul Osaki, îi ceru necunoscutul. — Mai întâi spune-mi cine ești și de unde vii. Un moment, omul de-afară nu răspunse. Cădea o ploaie cețoasă, iar cerul avea culoarea cernelii de India. — Pe-asta nu ți-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
violentă care bântuise câmpiile din Mino și Owari se potolise. Cerul era senin și împânzit de stele, iar Lacurile Biwa și Yogo păreau două oglinzi aruncate pe câmpie. Când Hideyoshi, care păruse obosit de pe drum, ajunse în vârful turnului - cu silueta hotărâtă profilându-i-se pe cerul nopții - se simți mai mult fericit decât ostenit. Cu cât era situația mai periculoasă și greutățile mai mari, cu atât se bucura mai mult. Era acea fericire care se naște din obstacolele înconjurătoare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
ei nu era decât o potecă îngustă a tăietorilor de lemne. Unul dintre străjeri mormăi. — Ce este? întrebă altul. — Veniți aici s-aruncați o privire, strigă un alt om, de la o oarecare distanță. Se auzi foșnetul trecerii prin desișuri, apoi siluetele santinelelor apărură pe margine. Pare să se vadă un soi de văpaie pe cer, spuse unul dintre ei, arătând spre sud-est. — Unde? — Din dreapta chiparosului ăluia mare, până la miazăzi. Ce crezi că e? Râseră cu toții. — Probabil fermierii de lângă Otsu sau Kuroda
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
ne blochează vederea, dar ar trebui să putem vedea dacă ne cățărăm până pe marginea râpii de-acolo. — Stai! E periculos! Dacă aluneci, cazi tocmai până-n vale! Încercară să-l oprească, dar omul escaladă peretele de piatră, agățându-se de vițe. Silueta sa părea a unei maimuțe în vârful muntelui stâncos. — O, nu! E îngrozitor! strigă el pe neașteptate. Exclamația lui îi surprinse pe toți cei de jos. — Ce este? Spune, ce vezi? Omul stătea tăcut ca și cum ar fi fost amețit. Unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
din datoria ta față de mine ca vasal. Aveau să fie ultimele lui cuvinte către Inuchiyo. În timp ce-și îndemna calul, expresia îi era lipsită de orice fățărnicie. În fața unor asemenea sentimente, Inuchiyo se înclină cu o emoție adânc simțită. Silueta lui Katsuie ieșind pe poarta castelului se profila neagră, pe roșul soarelui în asfințit. Mica armată rămasă, de opt călăreți și vreo zece pedestrași, porni, în goană, spre Kitanosho. Doi-trei oameni călări intrară în galop, în Castelul Fuchu. Vestea adusă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
el, neîntârziat. Unul dintre cercetași o luă la fugă într-acolo, pentru a confirma raportul. Nu peste mult, o unitate de patru sau cinci sute de oameni se alătură armatei de aproape șase sute de soldați, condusă de Ikeda Shonyu, iar siluetele celor o mie de militari începură să se miște laolaltă ca două bancuri de pești care se reuneau. În sfârșit, pe urmele oamenilor lui Yukisuke apăru și Sanzo. Santinelele de serviciu, care priveau înapoi, spre ariergardă, îl înconjurară cu lăncile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Dintre ei, Nabemaru, în vârstă de treisprezece ani, o luă la fugă cât îl țineau picioarele, spre camera unde stăpânul său bătea iar și iar din palme. Între timp, Hideyoshi ieșise pe verandă. Vedea prin poarta din față a castelului silueta măruntă a lui Sakichi urcând, în grabă, panta dinspre oraș și, fără a întoarce capul spre pașii care răsunau în spatele lui, strigă să i se dea drumul. Sakichi intră și îngenunche în fața lui Hideyoshi. După ce ascultă raportul lui Sakichi despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
de pe pâraie arăta că zorii erau aproape, dar peste tot se întindeau umbre negre, iar norii întunecați pluteau la mică înălțime deasupra pământului. — Hei! Uite-i! — Jos! Culcat! Pe orezării, în desișurile de boscheți, la umbra copacilor, în adânciturile solului, siluetele oamenilor din armata urmăritoare se culcară repede la pământ. Ciulind urechile, puteau auzi armata din apus deplasându-se într-o coloană lungă și neagră pe singurul drum care dispărea într-o pădure din depărtare. Trupele de urmărire se împărțiră în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
se mândrească. Fiindcă în definitiv prin ce se deosebește tragerea de tir? Nu sunt ambele exerciții de perfecționare a măiestriei de a lovi ținta? Și ce altceva este ținta, fie că e reprezentată prin câteva cercuri concentrice, fie printr-o siluetă umană (cât mai depersonalizată din motive tot de ipocrizie), decât un semen denumit inamic? Nu pe acel individ trebuie să fii capabil să-l ucizi, indiferent dacă ai exersat prin tragere sau prin tir? Ba parcă tir presupune o doză
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
și stăteau rezemate de perete la capătul unor prăjini lungi, tot de metal. Arătau atât de jalnic, ruginite și lovite de cine știe câte mii de gloanțe, încât nici nu se mai distingea dacă pe ele fuseseră pictate cândva cercuri concentrice sau siluete umane. Locotenentul-major le-a explicat că trebuiau ținute în așa fel încât să iasă prin deschizătura de deasupra tunelului și să fie vizibile pentru trăgători. Regula era că atunci când o țintă era lovită trebuia imediat retrasă pentru ca lucrul ăsta să
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
deodată în fața ochilor scena în toată imensitatea ei. Spatele scenei și spatele de mucava al brazilor înalți. Se pomenea printre brazi, într-o încrengătură de sârme cu care brazii erau ancorați, întinse oblic până la marginea podelei. Cineva în culise, o siluetă, se agita cu ochii pe băieți, plină de o energie poruncitoare. Nu era Doamna de la a treia ci o altă doamnă, de bună seamă mai mare în rang. Vocea ei șuieră șoptit: Îngerii! Luați-vă de mână! Atenție la sârme
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
după atâta durere în suflet tavanul ar fi trebuit să înceapă să se albăstrească încet-încet de la lumina firavă a zorilor. Dar uite că rămânea negru ca smoala. Luna apusese. Dinții i se descleștaseră de mult. Repetentul după... Femeia necunoscută, cu silueta ei elegantă, înaltă, zveltă, se îndepărta pe strada... Ia te uită! Nu mai era strada Judecătoriei, acum se numea strada Republicii... Mergea, mergea. Până la intersecția cu Bulevardul... Carol? Nu, nu mai era Carol! Acum se numea 23 August. Radovici nu
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
și pe cap cu o pălărioară croșetată, cu boruri ondulate și pleoștite, care îi aruncau o umbră misterioasă peste fața îndulcită de un zâmbet interior. O lăsai să treacă de tine și te uitai în urma ei. Și ce vedeai? O siluetă armonioasă, perfect verticală fără a fi bățoasă, pulpe bine proporționate, grosuțe, dar nu mușchiuloase... Da, fetele Onofrei erau înalte și bine legate, drăguțe și fără doar și poate cuviincioase. Sau în orice caz bine crescute. Fostul magistrat avea de ce să
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
Ce întâlnire neașteptată! El nici nu apucase să comande, că Geta i-a și propus să se așeze împreună la o masă și să mănânce amândoi din aceeași prăjitură care, oricum, pentru ea era prea mare. Trebuia să-și păstreze silueta, dar uite că nu se putea abține și, mult mai des decât s-ar fi cuvenit, dădea iama în prăjituri. Bineînțeles că primii la care s-au gândit au fost colegii de liceu. Se răspândiseră cu toții care încotro după absolvire
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
Dar se înșelă. Sper că n-ați râs prea tare când am spus ce intenție aveam, spuse Geta. Nu, nu cred, de ce să fi râs? spuse Paul. Hai mai ia din prăjitură, îl îndemnă Geta. Ajută-mă să-mi păstrez silueta. Și reluă după ce Paul mai luă o linguriță: fiindcă am spus că vreau să studiez dreptul. Nu mi se pare nimic de râs în asta, spuse Paul simțind că afișează o convingere nițel cam exagerată. De ce să nu studiezi dreptul
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
se mai cuvine, adică penultima, și îl invită pe Paul s-o ia pe ultima. Dar Paul refuză categoric. Așa că Geta, fără să se formalizeze, fu cea care făcu să dispară și ultima bucățică de prăjitură, amintind încă o dată de silueta ei, pe care Paul n-o ajutase să și-o păstreze. Era în mare formă Geta, și atunci când vorbea de siluetă cu multă dezinvoltură și cu un reproș la adresa ei înseși, mimat dinadins cu stângăcie, nu puteai s-o iei
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
fără să se formalizeze, fu cea care făcu să dispară și ultima bucățică de prăjitură, amintind încă o dată de silueta ei, pe care Paul n-o ajutase să și-o păstreze. Era în mare formă Geta, și atunci când vorbea de siluetă cu multă dezinvoltură și cu un reproș la adresa ei înseși, mimat dinadins cu stângăcie, nu puteai s-o iei altfel decât ca pe o cochetărie. Urmărindu-i ocheadele indiferente îndreptate către ceva sau cineva din spatele său, Paul se răsuci pe
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
trageri acolo, ci și armata. Cuzino văzuse într-o margine de taluz, lăsate să zacă în iarbă, vreo două panouri dreptunghiulare, de carton gros, destinate a servi drept ținte pentru trageri, vopsite în verde închis, militar, cu contururi pictate de siluete umane, ciuruite de gloanțe. Muniție de război! spunea el c-un soi de oroare înflăcărată. La toamnă ăștia atâta așteaptă! Pici la admitere, te-au și încălțat! Trageri, cu duiumul! Noaptea, cu masca de gaze pe față! Și nu la
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
Era o femeie formidabilă, trecută de mult de prima tinerețe. Dan era copilul din ultimul ei mariaj, unul net inferior celui dintâi. Înainte de tatăl lui Dan, se căsătorise cu un tip care câștigase o avere din comerțul cu șerbet. Avea silueta clasică, în formă de pară, pe care o capătă vrând-nevrând englezoaicele dintr-o anumită clasă și cu o anumită dispoziție. Picioarele, niște tuburi uluitoare, erau îmbrăcate în ciorapi de nailon într-o nuanță caramel specifică. Drept urmare, impresia pe care o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1919_a_3244]
-
în ciuda voinței mele, un voyeur ce asista la onania lui Carol. Profesorul se întrerupsese, fără să mă fi avertizat și fără vreo explicație. Trenul se zguduia și se clătina, iar eu mă uitam cum se apropie de noi dinspre asfințit silueta modernă a gării Reading. Profesorul își repetă întrebarea: — Crezi în oroare? Mi-am adunat puterile: — Te referi la ocultism? Fiare, demoni, spirite, spiritism, chestii de genul ăsta? — Nu, nu la astea. Trenul se oprise cu o smucitură. Oameni purtând haine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1919_a_3244]
-
patrulea îi întorcea spatele lui Dan. Carol cea din beznă, spectrul, personajul ex machina zâmbi și trecu mai departe. De asemenea, devenea din ce în ce mai agresivă. Odată, când trecea pe Fortune Green Road, un zugrav își lăsase bidineaua deoparte și îi complimentase silueta zveltă - asta ca să mă exprim ceremonios -, iar ea se întorsese la el și îi strigase „Băga-te-aș undeva!“, după care se îndepărtase fericită. Dan nu observase schimbarea, poate și pentru că era obișnuit s-o vadă zi de zi. Rutina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1919_a_3244]