37,159 matches
-
dogmatică” . Aceasta pentru că, așa cum sublinia Eugène Portalié , grația augustiniană a fost înțeleasă ca un fel de impuls supraimpus de Dumnezeu, în absența căruia voința nu se poate manifesta. Cheia problemei stă în felul în care Augustin explică guvernarea divină a voințelor. Astfel, voința nu decide niciodată fără un motiv, adică fără să fie atrasă de un bine pe care îl percepe în obiect. Numai că această percepție asupra obiectului nu stă în puterea absolută a omului. Este privilegiul lui Dumnezeu să
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
pentru că, așa cum sublinia Eugène Portalié , grația augustiniană a fost înțeleasă ca un fel de impuls supraimpus de Dumnezeu, în absența căruia voința nu se poate manifesta. Cheia problemei stă în felul în care Augustin explică guvernarea divină a voințelor. Astfel, voința nu decide niciodată fără un motiv, adică fără să fie atrasă de un bine pe care îl percepe în obiect. Numai că această percepție asupra obiectului nu stă în puterea absolută a omului. Este privilegiul lui Dumnezeu să determine fie
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
percepe în obiect. Numai că această percepție asupra obiectului nu stă în puterea absolută a omului. Este privilegiul lui Dumnezeu să determine fie cauzele exterioare care acționează asupra percepției, fie iluminarea interioară care acționează asupra sufletului. În acest fel, decizia voinței se exercită asupra unei conjuncturi de situații pe care o creează Dumnezeu. Omul este stăpânul gândurilor sale primare, fără a putea determina obiectele, imaginile și prin urmare motivele care se înfățișează minții sale. Conform teoriei sale despre cunoaștere, sufletul este
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
Dumnezeu, iar pe de altă parte, iluminările divine provin de asemenea de la Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu știe dinainte răspunsul pe care sufletul, dispunând de toată libertatea posibilă, îl va da acestor factori exteriori. Astfel, în cunoașterea divină, există pentru fiecare voință creată o serie indefinită de motive care, de facto, câștigă adeziunea omului cu privire la ceea ce este binele. Dumnezeu dispune, în omnisciența sa, de suficiente motive pentru a-l salva pe Iuda, de pildă, sau de a-l pierde pe Petru. Nici o
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
creată o serie indefinită de motive care, de facto, câștigă adeziunea omului cu privire la ceea ce este binele. Dumnezeu dispune, în omnisciența sa, de suficiente motive pentru a-l salva pe Iuda, de pildă, sau de a-l pierde pe Petru. Nici o voință nu ar putea rezista planului divin. În acest fel, Dumnezeu, datorită autonomiei sale perfecte, poate cauza motive pentru orice fel de alegere a sufletelor individuale, anticipând și răspunsul acestora. În acest sens, grația este infailibilă, deși liberă. Din acest motiv
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
este un ales. Încercând să explice această aparentă contradicție, Augustin scrie o epistolă numită "De Diversis quaestionibus ad Simplicianum", în care formulează un răspuns direct, adresat unor călugări care îl întrebaseră asupra problemei. Pe de o parte este neîndoielnic că voința bună există datorită grației, astfel încât nici un om nu poate să-și asume vreun merit după cum nici o formă de libertate nu i se va opune, deși are această putere. În acest sens, grația acționează într-un mod eficient și nu cauzal
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
nu anulează nimănui posibilitatea de a se salva. Faptul că cei aleși și cei osândiți constituie (din punctul de vedere al preștiinței divine) două „liste încheiate” nu se datorează imposibilității omului de a alege destinul său ci dimpotrivă lipsei de voință a acestuia de a face ceva. Din punctul de vedere al cunoașterii noastre temporale, acest lucru pare a fi o predestinare, o determinare cauzală. Din perspectiva cunoașterii atemporale (cum este cea divină) acest lucru este un fapt: cei numiți „vase
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
mâniei” (osândiții) nu sunt numiți astfel conform unei alegeri divine arbitrare ci conform faptului că Dumnezeu știe deja ceea ce noi nu putem afla decât după încheierea istoriei. În acest sens, ființa umană nu poate să renunțe la exercitarea alegerii și voinței sale libere întrucât, chiar dacă Dumnezeu știe dinainte care va fi finalitatea lor, nu există nici o legătură între preștiința divină și libertatea umană de decizie. Dacă un om ar renunța, la un moment dat, să-și exercite voința liberă, judecând că
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
exercitarea alegerii și voinței sale libere întrucât, chiar dacă Dumnezeu știe dinainte care va fi finalitatea lor, nu există nici o legătură între preștiința divină și libertatea umană de decizie. Dacă un om ar renunța, la un moment dat, să-și exercite voința liberă, judecând că Dumnezeu cunoaște oricum destinul său și, dacă este un ales, va primi oricum grația la un moment dat, el ar face o eroare: momentul acestei judecăți ar coincide de fapt cu momentul renunțării conștiente la a-și
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
că Dumnezeu cunoaște oricum destinul său și, dacă este un ales, va primi oricum grația la un moment dat, el ar face o eroare: momentul acestei judecăți ar coincide de fapt cu momentul renunțării conștiente la a-și mai exercita voința pentru salvare. Acel om s-ar autocondamna. Știa Dumnezeu că el va lua această decizie? Da. Aceasta nu înseamnă decât că decizia respectivă a confirmat, în mod liber, ceea ce Dumnezeu știa dinainte. Pe de altă parte, omul respectiv ar fi
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
cinci "agregate" (sanscrită - Skandha) ce compun ființa: (1) rūpa - corpul, materialitatea (carnea, părul, dinții, sângele, oasele, temperatura corporală, etc.), (2) vedană - senzațiile (bucurie, tristețe, indiferență), (3) samjñă - percepțiile (văzul, auzul, gustul, percepția tactilă, olfactivă și spirituală), (4) samskăra - activitatea minții (voință, concentrare, vigilență, respect, confuzie, calm, etc.) și (5) vijñăna - conștiința. Conform lui Buddha sub straturile acestor "agregate" nu există nici un "sine", sufletul veșnic, ceea ce hinduiștii numesc "atman", fiind doar o iluzie, o irealitate. El consideră că atât trupul, cât și
Budism () [Corola-website/Science/296756_a_298085]
-
opune concepției theravadine care lasă să se înțeleagă că iluminarea este un proces personal, individualizat, chiar egocentric, ci vrea să reverse asupra lumii întregi taina revelației. Budismul mahayanist se fundamentează pe compasiunea infinită și universală (maha-karuna) a non-egoului și pe voința (bodhicitta) unui bodhisattva de a obține "trezirea minții" (caracteristică stării de Buddha) și cunoașterea necesară conducerii ființelor spre Nirvana. Alte elemente constitutive ale doctrinei sunt vacuitatea sau vidul (sunyata), dezvăluirea interioară a unei spiritualități perfecte (prajnaparamita; în traducere: "perfecțiunea înțelepciunii
Budism () [Corola-website/Science/296756_a_298085]
-
mod convențional drept începutul Imperiului Roman, deși numele de "Republica Romana" a fost folosit mai departe, în mod oficial, timp de câteva secole. Augustus a reușit să mai acapereze și funcția de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. În afară de aceasta a inventat și o nouă funcție, în anul 23 î.Hr., anume cea de Împărat al Romei; această funcție era pe viață și îi oferea controlul întregii armate romane. Totuși el folosea adesea
Imperiul Roman () [Corola-website/Science/296805_a_298134]
-
este cunoscută datorită schițelor pregătitoare și mai multor copii ale zonei centrale, cea mai bună dintre ele o datorăm pictorului Peter Paul Rubens. În 1504, da Vinci a făcut parte din comitetul pentru amplasarea statuii David a lui Michelangelo, contrar voinței autorului. În 1506, s-a întors la Milano, împreună cu mulți din ucenicii săi, printre care Bernardino Luini, Giovanni Antonio Boltraffio și Marco d'Oggione, ultimul fiind cunoscut pentru copiile sale după Cina cea de Taină. Din păcate, nu a putut
Leonardo da Vinci () [Corola-website/Science/296783_a_298112]
-
un înger în profil, cu o îmbrăcăminte sofisticată. Deși anterior atribuită lui Ghirlandaio, lucrarea este azi atribuită lui Leonardo. În lucrarea cea mică, Sfânta Fecioară pleacă ochii și își împreunează mâinile într-un gest care vrea să exprime supunere față de voința Domnului. În a doua lucrare, din contră, Sfânta Fecioară nu este de loc supusă. Tânăra ce o reprezintă, întreruptă din lectură de neașteptatul emisar, pune un deget de-a curmezișul Bibliei, pentru a marca locul în care i-a fost
Leonardo da Vinci () [Corola-website/Science/296783_a_298112]
-
formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic divers. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii. Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o tendință de
Ion Barbu () [Corola-website/Science/296811_a_298140]
-
putere, inițial, ca vicerege, Burebista acordându-i o putere aproape regală. Strabon spune: "Burebista ... și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească
Deceneu () [Corola-website/Science/301063_a_302392]
-
Crezului de la Niceea și Constantinopol (versiunea revizuită la Calcedon) și se reinterzice modificarea textului. Erezia combătută a fost monotelismul, care afirma că deși Isus din Nazaret avea două firi - cea divină și cea omenească - totuși ar fi avut o singură voință. În textul elaborat se arată clar că «noi proclamăm în el în mod egal două voințe naturale sau două voi și două principii naturale de acțiune care nu se supun nici unei diviziuni, nici unei schimbări, nici unei împărțiri, nici unei confuzii, în acord
Al treilea conciliu de la Constantinopol () [Corola-website/Science/301448_a_302777]
-
a fost monotelismul, care afirma că deși Isus din Nazaret avea două firi - cea divină și cea omenească - totuși ar fi avut o singură voință. În textul elaborat se arată clar că «noi proclamăm în el în mod egal două voințe naturale sau două voi și două principii naturale de acțiune care nu se supun nici unei diviziuni, nici unei schimbări, nici unei împărțiri, nici unei confuzii, în acord cu învățătura Sfinților Părinți». O altă contribuție a sinodului a fost stabilirea Pentarhatului (format din episcopiile
Al treilea conciliu de la Constantinopol () [Corola-website/Science/301448_a_302777]
-
et causis" din 1802, Orfeu nu este văzut doar ca poetul apolinic, civilizator, ci și ca inițiatorul misterelor dionisiace. Friedrich Nietzsche ia în considerare atât această dublă ipostază cât și aprecierea dată muzicii de către Arthur Schopenhauer ca expresie nemijlocită a „voinței” în al său opus magnum „Lumea ca voință și reprezentare” din 1819) atunci când definește caracterul „dionisiac” al relației dintre muzică și filosofie. În „Nașterea tragediei din spiritul muzicii” din 1872 Nietzsche subsumează sub numele lui Orfeu curentele idealiste în filosofie
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
doar ca poetul apolinic, civilizator, ci și ca inițiatorul misterelor dionisiace. Friedrich Nietzsche ia în considerare atât această dublă ipostază cât și aprecierea dată muzicii de către Arthur Schopenhauer ca expresie nemijlocită a „voinței” în al său opus magnum „Lumea ca voință și reprezentare” din 1819) atunci când definește caracterul „dionisiac” al relației dintre muzică și filosofie. În „Nașterea tragediei din spiritul muzicii” din 1872 Nietzsche subsumează sub numele lui Orfeu curentele idealiste în filosofie, pe care le combate ca „apolinice”. Socrate își
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
a lui Nicolas Poussin (Fig. 7). Jean-Baptiste Camille Corot acordă și el, din vocație și fiind ancorat stilistic în clasicism, peisajului nebulos din „Orfeu o salvează pe Euridice din infern” multă atenție (Fig. 9). Atât tema neobișnuită a salvării prin voința artistului cât și gestica simbolică, atmosfera însăși lasă încă să se simtă fiorul romanticii. Deja compatriotul său Pierre Lacour reprezentase în 1802 „Pierderea Euridicei” printr-o compoziție dominată de contrastele formale și coloristice puternice tipice romantismului francez. Romantic interpretează și
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
lui Faulkner drept cea mai strălucită soluție a problemei timpului în romanul contemporan... Toate la Faulkner se întorc spre om ca un conflict care tinde să se exprime ca istorie... Lumea lui Faulkner e pasionată, umană, reală, solid înrădăcinată în ... voința umană ... Faulkner a personificat îndrăzneala imaginației și forța stilului, amintiri și dureri profund interiorizate, adevărata trudă a experienței Sudului, sânge, pământ și frământări...Personajele sale vor medita continuu la consecințele acțiunilor lor - nu în speranța de a micșora ceea ce de la
William Faulkner () [Corola-website/Science/301542_a_302871]
-
a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat "țar." Dezvoltarea puterii autocrate a țarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic (1547-1584). Ivan a întărit poziția țarului până la un nivel nemaiîntâlnit, subordonându-și fără îndurare nobilii voinței sale, executând sau exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuși de puțin. Ivan cel Groaznic a fost și un politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând morala clerului, dar a și ctitorit de biserici
Istoria Rusiei () [Corola-website/Science/301491_a_302820]
-
voia guvernului francez sau al celui american, precum recrutarea unor soldați împotriva Marii Britanii. Relațiile diplomatice dintre Franța și SUA s-au deteriorat. După venirea la putere a iacobinilor, crescuse pericolul real că SUA să fie atrase într-un război împotriva voinței lor, deși obiectivul acestora era menținerea unor relații pașnice cu Franța și Spania. Relațiile cu Marea Britanie erau proaste având în vedere că nu respectă preveri că evacuarea pozițiilor de frontieră cu Canada, sustinanu-i în continuare pe indieni și neevacuand fortificațiile
Revoluția Americană () [Corola-website/Science/301533_a_302862]