6,555 matches
-
urma să li se întâmple; aveam impresia că se pregătesc pentru a fi primiți în audiență de Dumnezeu. Nu exagerez, nu greșesc utilizând această metaforă. Erau gătiți cu hainele cele mai bune, sigur păstrate pentru rarele ocazii festive, sigur pentru înmormântare. Curați, ferchezuiți, cu pantofi strălucind, printre bolnavi erau câțiva tineri. Încă înainte de urcarea în autobuz, s-au creat afinități, o atmosferă grijulie, o așteptare bucuroasă. A venit autobuzul, unul elegant, ceea ce i-a impresionat pe toți. (Unii nu-și închipuiau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
însă era fixat la ora potrivită, calendarul la anul 2006. Casanova nu mai era acolo. * Ba, totuși, era; l-am găsit în biserica satului, unde nu știu ce instinct m-a îndrumat. Nemuritorul murise, era pus în coșciug, sosisem, din întâmplare, la înmormântarea lui. Era absolut singur; nimeni, doar un preot plictisit. Ca și nemurirea, și moartea este singură. În drum spre casă, am oprit în fața mării. Nici o corabie, numai un imens pustiu de culoarea cernelii albastre. Și cerul pustiu. Viitorul e în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
dintre cei pe care-i știam îi deveniseră ostili chiar înainte de a-l cunoaște. Asta nu i-a împiedicat însă ca, în afara ochiului public, să-l curteze și să se laude că i-au devenit prieteni peste noapte. Îmi amintesc înmormântarea lui Constantin Vișoianu. Cei prezenți acolo au realizat că, după foarte multă vreme, România avea la Washington un altfel de ambasador - de la cum era îmbrăcat și cum vorbea, la ceea ce spunea. S-a purtat cu mulți foarte bine. Cu mine
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
fără a fi distrus încă unitatea. Ultima rămășită de rușine va fi apoi îndepărtată din faptele lor; ambiția va încheia îngrozitoare înțelegeri; iar cînd ultimul dintre voi va muri va putea pogorî sub marele altar al Catedralei sale convins că înmormîntarea sa va fi înmormîntarea întregii Biserici din Franța". 125. Ce se va întîmpla cu Biserica abandonată? Nu va rămîne, așadar, speranța reînvierii catolicismului după această oprimare? Vor redeveni libere alegerile episcopale, fără de care Biserica nu poate exista? Nu, nu se
Cele cinci plăgi ale sfintei biserici by Antonio Rosmini [Corola-publishinghouse/Administrative/912_a_2420]
-
încă unitatea. Ultima rămășită de rușine va fi apoi îndepărtată din faptele lor; ambiția va încheia îngrozitoare înțelegeri; iar cînd ultimul dintre voi va muri va putea pogorî sub marele altar al Catedralei sale convins că înmormîntarea sa va fi înmormîntarea întregii Biserici din Franța". 125. Ce se va întîmpla cu Biserica abandonată? Nu va rămîne, așadar, speranța reînvierii catolicismului după această oprimare? Vor redeveni libere alegerile episcopale, fără de care Biserica nu poate exista? Nu, nu se va întîmpla așa, toată
Cele cinci plăgi ale sfintei biserici by Antonio Rosmini [Corola-publishinghouse/Administrative/912_a_2420]
-
neputinței de a nu avea control asupra trupului său. Deși l-am vizitat des În timpul bolii, destinul a vrut să nu fiu Împreună cu el când s-a sfârșit, la fel cum nu fusesem prezent cu ani În urmă nici la Înmormântarea mamei, când nu mi s-a permis reîntoarcerea. Fiecare a murit noaptea În spital, fără lumânare și preot, În singurătate și, Îmi Închipui, gândindu-se la mine. În anul morții tatei s-a născut primul meu băiat, Antony, iar Nicolas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
datorită lui Michel Guy, directorul festivalului, un om cu gust și putere de convingere. Înainte de Începutul repetițiilor, aflându-mă Într-o scurtă vizită În țară (ca să mă reculeg cu Întârziere la mormântul proaspăt al mamei, căci am fost absent la Înmormântare, din cauza dificultăților de a primi viza) am mers și la Biserica Batiște, unde preotul Cazacu, cel care mă botezase, mă aștepta cu fața lui senină și zâmbitoare, aproape ascunsă de barba impresionantă, parcă ieșită din frescele cu sfinți. Dar, când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
e lirică. Un Reb Burich’l, rabin din Sadagura, e atras ca de o vrajă de Viena anului 1827, unde ajunge „după cinci săptămâni de rătăciri cu căruța și pe jos“, în pelerinaj simbolic, spre a fi de față la înmormântarea titanului muzicii, marele „țadic“ Beethoven, creatorul Appassionatei. Dincolo de retorismul care i s-a reproșat, Appassionata impresionează prin valori de sugestivă poezie, nimbată mistic: „De ce în noaptea asta de Șușan Purim luna e mai mare și mai albă ca altădată, când
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
Mișu, cutia de plumb era sigilată. După o scurtă slujbă, am plecat la Bellu cu aceeași mașină fune rară cu care venisem. și acolo, în prezența unei mari mulțimi de rude și de prieteni, preotul Bisericii Albe a oficiat slujba înmormântării. După douăzeci și șase de ani, în același loc, alături de tatăl și de fiul ei cel iubit, a fost înmormântată Alice. Mormântul era străjuit de o cruce mare, din marmură neagră, a colonelului Deleanu. Lui Mihai i s-a pus
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
ore, în curtea arestului a oprit un Jeep din care, fără grabă, dar cu greutate, a coborât un... dulap de doi metri care, cu un mers apăsat și legănat, s-a oprit în ușă și, cu o voce gravă, de înmormântare, a întrebat uitându-se spre victimă: - El este trădătorul? Chiar dacă ai fi fost fără greșeală, și tot te-ar fi furnicat dacă te aflai în atenția huidumei. Și-a prezentat legitimația de colonel în serviciul de informații și a cerut
Nevăzutele cărări by FLORIN MEȘCA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91862_a_93220]
-
distruse, mulți s-au întors speriați în țară. L-am rugat să se întoarcă, să renunțe la mândrie și să plece. Apoi n-am mai știut nimic, nu mai răspundea la telefon. Este dat dispărut. În țară i-au făcut înmormântarea, preo tul a citit slujba în fața unui sicriu gol. Ultima înregistrare despre el este că s-a internat la un spi tal de unde a fugit după ce i s-a acordat primul ajutor. Eu sunt convinsă că încearcă să vândă vreun
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
mamei, soția. Li se adaugă, de data aceasta, o dramă: drama singurătății impuse autorului începând din 1990. Nici acum moartea nu lipsește. Mult timp, ea este a altora, nu a noastră, chiar dacă uneori ne oglindim în ea. Cineva participă la înmormântarea unei rude apropiate: „A privit atunci în fundul gropii în care zace acum” (130). Apăsarea morții se poate suprapune apăsării istoriei. Valeriu Cristea enumeră lungul șir de scriitori uciși de „atmosfera apăsătoare, insuportabilă, terorizantă a anilor ’80” (170). Se simte el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cine se gândise Vianu când îl evocase pe cel mai mare poet al suferinței. Colocviul de literatură universală pe care l-am dat cu Tudor Vianu, la sfârșitul anului II, în mai 1957, s-a nimerit să cadă în ziua înmormântării lui Bacovia. Profesorul venise la examen, probabil, chiar de la cimitir; era îmbrăcat complet în negru și parcă mai amar și mai îndepărtat ca de obicei: pe fondul marii pierderi suferite de literatura română, mizeria noastră intelectuală i se părea, desigur
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
înșela copios și până la urmă a părăsit-o, dar nu oricum, ci rămânând în Elveția, unde se dusese în vizită la o rudă. Marea sa replică, dl. Nicoriuc a rostit-o cu ocazia morții lui Gheorgiu-Dej. La televizor se transmitea înmormântarea, vecinul nostru o urmărea - vezi mai jos - evident încântat, iar noi, care nu aveam pe atunci televizor, urmăream la rândul nostru, absolut întâmplător, comentariile sale, ce răzbăteau deosebit de limpede prin peretele comun. Când a sosit momentul ca sicriul răposatului să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pe săptămână le era rezervată), l-am zărit pe Udr., un coleg de grupă cu care aveam să devin prieten. După o absență de la cursuri și seminarii de câteva zile, se întorsese de acasă, de la Făgăraș, unde fusese la o înmormântare: îi murise tatăl. Îl urmăream cu o curiozitate avidă. Cum e când te lovește o asemenea nenorocire? Cum te comporți într-o atare împrejurare? Colegul, mi se părea, se purta normal, prea normal. Vorbea ca de obicei, zâmbea, ba chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ne încearcă de câte ori o suferință fizică insuportabilă ia sfârșit, o vedeam ca pe o zână, ca pe o ființă benefică, salvatoare. Înțelegând că „mi-a trecut”, deși încă slăbit, abia ținându-mă pe picioare, am hotărât să mă duc la înmormântarea care avea loc chiar în acea după-amiază. La Bellu, capela era arhiplină. Un tânăr, pe care nu știu de ce îl confundam cu un critic - matur de altfel, după cum aveam să aflu peste câteva luni - ce scria pe atunci în Gazeta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai bune prietene ale mamei era „tanti Tony” (despre care nu am scris nimic în După-amiaza de sâmbătă, omisiune din neglijență, omisiune voită? Rămăsesem puțin supărat pe ea pentru că nu venise, de la Brașov, unde locuiește, cred, de peste două decenii, la înmormântarea mamei). Pe când mai funcționa ca diriginte la „Telefoane”, în una din desele sale inspecții pe teren, tata o descoperise în orașul Dej, de unde, apoi, o ajutase să se transfere la Cluj. Cu vreo zece ani mai tânără decât mama, blondă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a o ține cu orice preț în viață. Murise, de fapt, aproape sinucigându-se: „Vreau la Emilia, vreau să mă duc la fata mea”. Și s-a dus. Fără pic de teamă, impetuoasă, trântind ușa acestei lumi în urma ei. La înmormântare, tătăicu, acum văduv, murmura mustrător, în timp ce groparii se pregăteau să se apuce de treabă: „Marioară, ce-ai făcut, ce-ai făcut!” ca și cum ea ar fi făcut o poznă, i-ar fi greșit, din neatenție, cu ceva, nu i-ar fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
făcut-o și pe asta! M-a aprobat, oftând. Părea mâhnit. Nicolae Manolescu s-a solidarizat cu noi printr-o vagă mâhnire. Bună și ea, mâhnirea. Alți colegi (Iorgulescu, de pildă) nu s-au obosit nici măcar să o mimeze. * La înmormântarea lui mamaie, în iulie 1975, lui Marius făcându-i-se rău în cimitir, printre morminte, încercând să vomite fără a reuși, convulsionându-se... Văzuse ceea ce el n-ar fi trebuit să vadă: osemintele părinților săi, la 16 și respectiv 14
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
gol, tot ce mai rămăsese din părinții lui. Contrastul era cutremurător, insuportabil pentru cel care avea un termen de comparație (acest „termen de comparație” fiind însăși viața!). Tanti Nuța și tanti Didina, femei voinice, aprige, poruncitoare, venite din Lipia la înmormântare, insistaseră să se deschidă, cu acest prilej, groapa nepoatei lor Emilia (mama Doinei și al lui Marius), înhumată neprohodită. Se deschisese apoi și groapa soțului Ștefan, și osemintele amândurora, la un loc, fuseseră slujite acum după cuviință. În 1975, când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și mama a observat pe mâneca paltonului ei o pată, o urmă de var. „Te-ai murdărit”, i-a atras ea atenția. Ne tot îndemna să plecăm: se face noapte, stăm departe. Griji de mamă, până în ultima clipă! * În ziua înmormântării (27 decembrie 1981), ca un făcut, întârziasem! Tocmai noi, rudele cele mai apropiate, eu, Doina, tata; trecusem mai întâi, ocolind, pe la unchiu’, care obținuse de la ministerul unde lucrase atâția ani un microbuz, și acesta se defectase, pe drum sau parcă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
dincolo de o simplă ușă care se putea deschide în orice clipă: urma s-o văd pentru prima oară pe mama moartă. Abia atunci, așteptând acolo, am aflat ce înseamnă sentimentul de teroare. A fost cumplit. Pretextând niște treburi (legate de înmormântare), unchiul a plecat tocmai când aveam cel mai tare nevoie de el (nu știu de ce, dar anume prezența lui, a fratelui mamei, mi se părea în acele clipe cea mai necesară). Am avut impresia că a dat bir cu fugiții
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
fugiții. Multă vreme nu l-am iertat că ne-a lăsat singuri atunci. * N-am știut să avem grijă de mama când trăia, n-am știut să avem grijă de ea nici după ce a murit... În ziua (v. mai sus) înmormântării, tocmai noi (tata, Doina, eu) am întârziat și astfel n-am fost de față când, în capela cimitirului Bellu, unde urma să se oficieze slujba prohodului, s-a petrecut un incident pe care, dacă am fi sosit la timp, mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
spital, de unde nu mi se va mai da drumul: hemoragie internă, melenă. Situația Doinei: între moartea fratelui, internarea cu forța a soțului (cu perspectiva de a fi operat), doi nepoți orfani acum de ambii părinți, o cumnată ticăloasă și o înmormântare la țară, cu rubedenii care uneltesc și altele care o îndeamnă „să nu se lase”, toate urmărind-o să vadă cum se descurcă, dacă se achită satisfăcător de îndatoririle ce-i revin ca soră... Deocamdată însă suntem în 20 aprilie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de ea cad, în schimb, ca muștele. Așa s-a întâmplat cu mine de pildă la moartea cumnatului meu (de am ajuns la spital). Cum a rămas în picioare atunci Doina, pe care am lăsat-o singură? Să luăm numai înmormântarea, care - după cum am reconstituit-o ulterior - s-a transformat într-un adevărat balamuc. Cât de supărat am fost pe ai mei, cât de mult m-a întristat comportarea lor! El deja băut, cerând de băut, ea preocupată mai mult să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]