3,715 matches
-
propusă de Hitler nu este numai sursa unor aspecte cruciale din jurisprudența internațională postbelică: „genocidul” sau „crimele Împotriva umanității”. Ea determină și statura morală (și legală, În unele țări europene) a celor care se pronunță asupră-i. Negarea sau minimalizarea Holocaustului echivalează cu o autoexcludere din discursul public civilizat. De aceea politicienii moderați evită pe cât posibil compania demagogilor ca Jean-Marie Le Pen. Holocaustul nu mai este doar un fapt incontestabil dintr-un trecut pe care europenii nu Își pot permite să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statura morală (și legală, În unele țări europene) a celor care se pronunță asupră-i. Negarea sau minimalizarea Holocaustului echivalează cu o autoexcludere din discursul public civilizat. De aceea politicienii moderați evită pe cât posibil compania demagogilor ca Jean-Marie Le Pen. Holocaustul nu mai este doar un fapt incontestabil dintr-un trecut pe care europenii nu Își pot permite să-l ignore. Astăzi, când Europa se pregătește să lase În urmă al doilea război mondial (sunt inaugurate ultimele memoriale, sunt omagiați ultimii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
italienii suferiseră, la urma urmei, chiar și cei ce nu au fost trimiși În lagăre... Spuneau: «Pentru numele lui Dumnezeu, bine că s-a terminat», așa că multă vreme am păstrat tăcerea”3. Nici chiar În Marea Britanie, nu se discuta despre Holocaust În public. Așa cum pentru francezi lagărul tipic era Buchenwald, cu comitetele lui bine organizate de prizonieri politici comuniști, În Anglia postbelică prototipul lagărului nazist nu era Auschwitz, ci Bergen-Belsen (eliberat de trupele britanice), iar supraviețuitorii scheletici filmați și vizionați În cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
evrei 4. și acolo, evreii au preferat să treacă neobservați după război și să nu Își povestească experiențele. Evocându-și copilăria În Anglia, Jeremy Adler, fiul unor supraviețuitori, Își amintea că, dacă acasă nu existau interdicții, oriunde În altă parte Holocaustul era un subiect tabu: „Prietenii mei se puteau lăuda că tatăl lor a luptat cu Monty* În deșert. Experiențele tatălui meu nu puteau fi pomenite. Până de curând, nu exista un loc pentru ele. În Marea Britanie, tranziția publică de la reprimare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puteau fi pomenite. Până de curând, nu exista un loc pentru ele. În Marea Britanie, tranziția publică de la reprimare la obsesie a durat cam 50 de ani”5. Frapant, la o privire retrospectivă, este caracterul universal al acestei lipse de interes. Holocaustul evreilor a rămas În afara sferei preocupărilor publice nu numai În locuri unde existau motive bine Întemeiate pentru aceasta - În Polonia, de exemplu, sau În Austria (care, deși avea o populație de zece ori mai mică decât Germania antebelică, furnizase jumătate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Însă și alte cauze. Pentru majoritatea europenilor, al doilea război mondial nu fusese purtat din cauza evreilor (deși li se imputa declanșarea lui) și orice sugestie că suferința poporului evreu ar putea merita locul cel mai important provoca o aversiune profundă. Holocaustul era doar unul dintre numeroasele lucruri pe care oamenii voiau să le uite: „În anii grași de după război... europenii și-au găsit un refugiu În amnezia colectivă” (Hans-Magnus Enzensberger). Când rememorau compromisurile făcute cu administratorii fasciști și forțele de ocupație
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
după aprilie 1940, organizației neonaziste a lui Vidkun Quisling, Nasjonal Samling („Mișcarea Națională”). Dar, În vreme ce eliberarea, rezistența și deportații (chiar și Înfrângerile eroice precum Dunkerque sau revolta din Varșovia din 1944) puteau fi exploatate pentru făurirea unor mituri naționale compensatorii, Holocaustul nu avea un conținut „utilizabil”7. În anumite privințe, germanilor le-a fost mai ușor să abordeze și să recunoască amploarea crimei lor - bineînțeles, nu de la Început: am văzut cum eșuase „denazificarea”. La Începuturile Republicii Federale, istoria predată În școli
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
populației). Adevărata transformare s-a produs În următorul deceniu. O serie de evenimente - „războiul de șase zile” arabo-israelian din 1967, cancelarul Brandt Îngenuncheat la memorialul din ghetoul Varșoviei, asasinarea atleților israelieni la Olimpiada de la München În 1972 și difuzarea miniserialului Holocaust la televiziunea germană În ianuarie 1979 - au plasat evreii și suferințelor lor pe primul loc pe agenda publică din Germania. Dintre acestea, serialul de televiziune a avut de departe rolul cel mai important. Un produs tipic al televiziunii comerciale americane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
agenda publică din Germania. Dintre acestea, serialul de televiziune a avut de departe rolul cel mai important. Un produs tipic al televiziunii comerciale americane - o poveste simplă, cu personaje plate și o structură narativă concepută pentru un impact emoțional maxim - Holocaust a fost denunțat și detestat de cineaștii europeni, de la Edgar Reitz la Claude Lanzmann, care Îl acuzau că transformă istoria germană În telenovelă, redând Într-o manieră facilă și comprehensibilă lucruri care ar trebui să rămână pe veci indescriptibile și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săi. Acest lucru nu șterge crimele nazismului, argumenta Nolte Într-un articol celebru publicat În Frankfurter Allgemeine Zeitung În iunie 1986, Însă fără precedentul bolșevic ele nu pot fi explicate complet. Sosise momentul ca epoca nazistă să fie reconsiderată, situând Holocaustul În contextul mai larg al genocidelor din epoca modernă. Cea mai importantă reacție la poziția lui Nolte a venit de la Jürgen Habermas, care - asemenea lui Enzensberger, Günter Grass și alți membri ai „generației sceptice” - era suficient de bătrân pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pur și simplu proscrisă. Poziția intransigentă a lui Habermas impunea un standard la care era de așteptat ca puțini dintre compatrioții săi să adere vreme Îndelungată (inclusiv istoricii, pentru care comparația și contextul reprezintă esența disciplinei lor). Această prevalență a Holocaustului În dezbaterile publice din Germania (În anii ’90 au existat numeroase manifestări oficiale ale remușcării pentru erorile din trecut, iar germanii s-au abandonat, cum spunea scriitorul Peter Schneider, „unui soi de ură de sine moralizatoare”) nu putea dura la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor naționale - aceasta era o revendicare minimă, dar o așteptare exagerată. În alte țări din Europa Occidentală, procesul de rememorare și mărturisire trebuia să Învingă Înainte de orice iluziile egocentrice locale - implicând două generații și multe decenii. În Austria (unde serialul Holocaust a fost transmis la două luni după difuzarea În Germania, neavând Însă un impact comparabil), o examinare serioasă, deși tot incompletă, a trecutului nazist al țării a Început abia la mijlocul anilor ’80, când a ieșit la iveală rolul președintelui Kurt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a țării s-a făcut țăndări și, cu toate compensațiile, plățile și „fondurile destinate victimelor” (acceptate În silă), ea nu se va reface foarte curând. Aparent, editorialul ziarului Die Zeit din 13 octombrie 1996, care nota că „umbra lungă a Holocaustului” a ajuns din urmă Elveția, Într-un târziu, duhnea a Schadenfreude. Însă acesta este doar purul adevăr. Imaginea poleită a Olandei cea din perioada războiului - unde se credea că toată lumea „rezistase” și făcuse tot posibilul pentru a dejuca planurile germane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zidul tăcerii oficiale cu privire la ocupație: Încălcarea tabuurilor sociale și sexuale - care În unele părți din Olanda, Îndeosebi În Amsterdam, a perturbat profund o societate până atunci conservatoare - a generat suspiciune față de multe alte cutume și truisme culturale. Textul fundamental al Holocaustului olandez - jurnalul Annei Franck - era interpretat acum Într-o altă lumină de un nou val de cititori: Anna și familia ei fuseseră trădați, la urma urmei, de vecinii lor olandezi. Până la sfârșitul secolului, anii 1940-1945 au devenit perioada cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și lacunară a războiului În Franța (a regimului de la Vichy, cu rolul său complice și activ În proiectele naziste, Îndeosebi În soluția finală) este cea care a stânjenit eforturile Europei postbelice de a-și asuma al doilea război mondial și Holocaustul. Nu fiindcă Franța s-a purtat cel mai rău. Ci fiindcă ea conta cel mai mult. Până În 1989, Parisul a rămas (din motive discutate În această carte) capitala intelectuală și culturală a Europei, primat care nu mai fusese atât de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
germanilor pentru ultima etapă a călătoriei spre Auschwitz din gara de triaj Drancy (la nord de Paris). Până În acel moment, toată afacerea a fost În mâinile francezilor. După Eliberare, deși Pétain și colaboratorii lui au fost stigmatizați, contribuția regimului la Holocaust abia dacă a fost menționată, În nici un caz de noile autoritățile franceze. Nu numai fiindcă francezii au Închis „Vichy” Într-un colț al memoriei naționale și l-au pus la naftalină. Ei pur și simplu nu făceau legătura Între Vichy
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a interzis televiziunii franceze să difuzeze Le Chagrin et la Pitié de Marcel Ophuls. Filmul lui Ophuls, un documentar despre ocupația În Clermont-Ferrand, În centrul Franței, era bazat pe interviuri cu subiecți francezi, britanici și germani. Nu conținea nimic despre Holocaust și foarte puțin despre Vichy; avea ca temă venalitatea generală și actele zilnice de colaborare din anii războiului: Ophuls Încerca să demonteze povestea seducătoare a rezistenței acreditată În perioada postbelică. Dar chiar și acest lucru era prea Îndrăzneț pentru autorități
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a schimbat mare lucru În această privință, deși francezii mai tineri nu erau interesați de gloria națională și nu se identificau cu miturile din istoria recentă a Franței. În anii următori, francezii au devenit, fără Îndoială, mai conștienți de Holocaust și mai sensibili la suferința evreilor În general, poate și din cauza scandalului provocat de celebra conferință de presă susținută de Charles de Gaulle pe 27 noiembrie 1967, după victoria Israelului În „războiul de șase zile”arabo-israelian, În care președintele francez
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Mitterrand și-a clădit ulterior cariera politică minimalizând compromisurile și ambiguitățile din propria biografie sau proiectând acele ambiguități asupra Întregii țări. El evita cu grijă să se refere la regimul pétainist În ocazii publice; deși nu se ferea să menționeze Holocaustul În general (la Ierusalim În 1982, În Franța cu ocazia comemorării a 50 de ani de la arestul celor 12.884 de evrei parizieni În iulie 1942), el nu a lăsat niciodată să se Înțeleagă că Franța ar avea o datorie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ocolea cu grijă, președintele Chirac a Încălcat un tabu vechi de o jumătate de secol, recunoscând pentru prima oară fără ocolișuri rolul jucat de Franța În exterminarea evreilor din Europa. Zece ani mai târziu, pe 15 martie 2005, la Muzeul Holocaustului, inaugurat recent la Ierusalim, premierul francez Jean-Pierre Raffarin declara: La France a parfois été le complice de cette infamie. Elle a contracté une dette imprescriptible qui l’oblige. („Franța a fost uneori complice la această infamie. A contractat o datorie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
parfois été le complice de cette infamie. Elle a contracté une dette imprescriptible qui l’oblige. („Franța a fost uneori complice la această infamie. A contractat o datorie care o leagă pe vecie.”) La sfârșitul secolului XX, poziția centrală a Holocaustului În identitatea și memoria Europei Occidentale părea asigurată. Desigur că mai existau persoane și organizații disparate (mai active În America de Nord decât În Europa) care stăruiau În Încercarea de a demonstra că exterminarea În masă a evreilor nu a putut avea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cărțile nou-apărute despre „crimele aliaților” - bombardarea Dresdei, incendierea Hamburgului și scufundarea vaselor cu refugiați germani (subiectul romanului Im Krebsgang șîn mers de racț de Günter Grass, apărut În 2002) - aveau tiraje uriașe. În al doilea rând, importanța acordată mai nou Holocaustului În versiunea oficială a trecutului Europei comporta pericolul unui alt tip de distorsiune. Fiindcă trăsătura cu adevărat incomodă a celui de-al doilea război mondial e că, pentru majoritatea protagoniștilor, ce au pățit evreii Între 1939 și 1945 nu era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucrul cel mai important din al doilea război mondial. Dar atunci lucrurile păreau altfel. La fel și În Europa de Est. Pentru est-europeni, eliberați abia după 1989 de povara interpretării comuniste oficiale a celui de-al doilea război mondial, obsesia fin-de-siècle a Holocaustului În Occident avea implicații tulburătoare. Pe de o parte, În comparație cu Vestul, Estul postbelic are mai multe lucruri de rememorat - și de uitat. Evreii erau mai numeroși În jumătatea de est a Europei și au fost uciși Într-o proporție mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
uciși Într-o proporție mai mare; majoritatea masacrelor s-au desfășurat În această regiune și la ele au participat activ mai mulți localnici. Pe de altă parte, autoritățile postbelice din estul Europei au șters Însă cu măiestrie orice urmă a Holocaustului din memoria colectivă. Nu prin minimalizarea ororilor și crimelor războiului - dimpotrivă, ele erau amintite permanent În retorica oficială și păstrate cu sfințenie În memoriale și cărți de istorie. Doar că evreii erau omiși. În Germania de Est, unde povara responsabilității
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Începutul secolului XXI, plăcile, muzeele și memorialele dedicate victimelor nazismului Împânziseră Europa Occidentală, de la Stockholm la Bruxelles. Câteva, cum am văzut, erau versiuni Îmbunătățite sau „corectate” ale monumentelor existente; multe erau noi. Unele aspirau deschis la o funcție pedagogică: Memorialul Holocaustului deschis la Paris În ianuarie 2005, combina două entități mai vechi: Memorialul martirului evreu necunoscut și Centrul pentru documentație contemporană evreiască. Cu un zid de piatră pe care erau gravate numele a 76.000 de evrei deportați din Franța În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]