KorAP: Find »[drukola/base=oaspete & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...142 143 144 ...308 >

7,693 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597

că îi aștepta. Anuhar vru să strige, dar gura neagră a țevii revolverului se opri la o palmă de ochii lui. Liniște! ceru. Nu vreau să vă fac nici un rău. Guvernatorul Ben-Koufra nici nu se clinti. — Ce vrei, atunci? Pe oaspetele meu. Știi cine sunt? — Bănuiesc Făcu o pauză. — Dar oaspetele tău nu-i în puterea mea. Gacel Sayah îl observă îndelung și înțelese că nu minte. — Unde e? vru să știe. — Foarte departe. Făcu o nouă pauză. — Degeaba. N-o să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
a țevii revolverului se opri la o palmă de ochii lui. Liniște! ceru. Nu vreau să vă fac nici un rău. Guvernatorul Ben-Koufra nici nu se clinti. — Ce vrei, atunci? Pe oaspetele meu. Știi cine sunt? — Bănuiesc Făcu o pauză. — Dar oaspetele tău nu-i în puterea mea. Gacel Sayah îl observă îndelung și înțelese că nu minte. — Unde e? vru să știe. — Foarte departe. Făcu o nouă pauză. — Degeaba. N-o să-l găsești niciodată. în spatele vălului, ochii negri ai targuí-ului scânteiară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
republicii. — Nici măcar în schimbul vieții tale? — Nici măcar în schimbul vieții mele. Gacel Sayah ridică din umeri și se întoarse calm spre Anuhar-el-Mojkri: — Tu transmite-le mesajul. Făcu o pauză. — Și spune-i președintelui ăstuia, cine-o fi, că dacă nu-mi dă oaspetele, o să-l omor și pe el. — Ești nebun! — Nu, sunt targuí - făcu un semn cu arma. Acum, du-te și ține minte: peste o săptămână, la guelta de la nord de munții Sidi-el-Madia - înfipse țeava revolverului în spatele guvernatorului și îl împinse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
încercă totuși o insuportabilă senzație de neliniște și gol în stomac și se sprijini ușor de stâlpul de lemn ce susținea acoperișul tindei, ca să nu-și piardă echilibrul. — I-ai ucis în timp ce dormeau? întrebă. De ce? — Pentru că ei mi-au omorât oaspetele. Făcu o pauză. — Și pentru că erau prea mulți. Dacă unul ar fi dat alarma, ai fi murit de bătrânețe între acești patru pereți... Abdul-el-Kebir îl observă în liniște și încuviință cu o mișcare a capului, ca și cum ar fi înțeles ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
capului, ca și cum ar fi înțeles ceva ce la început i se păruse neclar. — Acum îmi amintesc de tine, spuse. Ești targuí-ul care ne-a oferit ospitalitate. Te-am văzut când m-au luat. — Da, recunoscu Gacel. Sunt Gacel Sayah, erai oaspetele meu și datoria mea e să te trec granița. De ce? îl privi fără să înțeleagă. în cele din urmă, spuse: — Așa e obiceiul... Mi-ai cerut să te protejez și trebuie să te protejez. — Să omori paisprezece oameni ca să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
de-a face cu acest sălbatic și opinia lor e foarte importantă... Ce părere aveți despre asta, domnule locotenent? — Gacel e capabil de orice, domnule... Chiar și să mențină în viață un bătrân, sacrificându-și propriul sânge... Pentru el, protecția oaspetelui său s-a transformat în ceva mai important decât propria sa existență sau de cea a familiei sale. Dacă socotește că Tikdabra îi oferă un adăpost mai sigur, va pătrunde în „pământul pustiu“. — De acord. Atunci, o să-l căutăm și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
groaznice morți. „O să-mi ceară el însuși să-l omor, își spuse. Când n-o să mai poată, o să mă roage, și va trebui s-o fac...“ Nu-i rămânea decât să spere că atunci nu va fi prea târziu. Dacă oaspetele său îi cerea de bunăvoie să fie ucis, era dreptul lui s-o facă, iar din acel moment scăpa de orice răspundere și era, de asemenea, liber să încerce să se salveze. „Cinci zile, calculă. După cinci zile voi fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
răspunsul. Acum avem noi ceva ce dorește el... îi folosim metodele, și ar trebui să ne mulțumească pentru că noi n-am tăiat gâtul nimănui în timp ce dormea. îi oferim un schimb: un om pentru o întreagă familie. Dacă acest om este oaspetele lui, nu poate accepta. Legea noastră nu-i permite. — Legea voastră nu mai există! Malik-el-Haideri se așeză pe o piatră și-și aprinse o țigară, în timp ce coloana de soldați și captivi începu să coboare colina stâncoasă spre șes, unde așteptau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
și moartea, și singurul lucru pe care-l putea face era să-și accepte destinul în tăcere și să-i aducă mulțumiri că de data asta se arătase binevoitor cu el și îi îngăduise să scape și să-și salveze oaspetele. Insh’Allah! Se presupunea că acum se afla în altă țară, în afară de pericol, dar soldații continuau să-i fie dușmani și persecuția nu părea să se fi terminat. Și nu exista nici o șansă de scăpare. Ultima cămilă era devorată acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
merge. Acum, printr-o ciudată ironie a destinului, el, Gacel, care ura și disprețuia atât de mult obiectele și simțea repulsie față de orice vehicul mecanic, se afla acolo, culcat alături de unul din ele, de care depindea viața sa și a oaspetelui său, și se blestema pentru ignoranța lui și pentru că nu se simțea capabil să-l oblige, dându-i câteva picioare, să alerge pe acea întindere spre libertatea aflată la doi pași. Se lumină de ziuă. Alungă hienele și șacalii, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
ușor cu tir rapid. Vederea sa ageră îl făcu să înțeleagă că împotriva acestei arme orice încercare de rezistență era de prisos și încercă să se consoleze cu ideea că învinsese deșertul deșerturilor din Tikdabra și că doar fidelitatea față de oaspetele lui reușise să-l înfrângă. își luă pușca și înaintă până la marginea hamadei, fără să caute protecția stâncilor sau tufișurilor, în timp ce Abdul-el-Kebir rămase în spatele său, în afara bătăii gloanțelor. își pregăti arma și așteptă, calculând distanța și momentul în care jeepul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
O să vrea să-ți mulțumească personal... Gacel refuză cu naturalețe. Coborâse și-și luase armele și gerba cu apă. — N-are pentru ce să-mi mulțumească. Făcu o scurtă pauză. — Voia să treacă granița și a trecut-o. Acum este oaspetele tău... îi aruncă o privire prietenoasă. — Urează-i noroc din partea mea. Celălalt înțelese că hotărârea lui era fermă și că nimic n-ar fi putut să-l facă să și-o schimbe. Ai nevoie de ceva? întrebă. Bani sau provizii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
focului, credea că îl vede așezat de cealaltă parte a flăcărilor. Eu nu te-am chemat niciodată. Soldații mi te-au adus acasă când căpitanul l-a împușcat pe tânărul care dormea...“ Chiar din ziua aceea, din momentul când un oaspete este asasinat sub acoperișul tău, este logic să accepți că gri-gri-ul morții pune stăpânire pe stăpânul acelei jaime, așa cum gri-gri-ul adulterului se instalează pe vecie în soția ce și-a înșelat bărbatul în luna dinaintea nunții. „Dar eu n-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544

ascunzându-și, totuși, sentimentele sub o mină timid-batjocoritoare. În modul cel mai ceremonios cu putință, Abu Taher Îl roagă pe Omar să se așeze la dreapta sa, obligându-și vecinii să se depărteze În grabă. Apoi reia firul: — Măritul nostru oaspete a avut parte aseară de o Întâmplare nefericită. El, care este cinstit În Khorasan, În Fars și În Mazandaran, el, pe care oricare cetate dorește să-l primească Între zidurile sale, pe care orice principe speră să-l atragă la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
să se ridice: Cum de l-ai recunoscut pe imamul Omar? În loc de răspuns, câteva silabe bolborosite. — Mai tare! Uncheșul de aici nu te aude, strigă cadiul, arătând spre o venerabilă barbă albă de la stânga sa. — L-am recunoscut pe strălucitul oaspete datorită elocinței sale, rosti cu greutate omul cu cicatrice, și l-am iscodit În privința numelui, Înainte de a-l aduce acasă la cadiul nostru. — Bine ai făcut! Dacă răzmerița ar fi continuat, s-ar fi ajuns la vărsare de sânge. Vino

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
greutate omul cu cicatrice, și l-am iscodit În privința numelui, Înainte de a-l aduce acasă la cadiul nostru. — Bine ai făcut! Dacă răzmerița ar fi continuat, s-ar fi ajuns la vărsare de sânge. Vino, așadar, să te așezi lângă oaspetele nostru, ai meritat-o. În timp ce omul cu cicatrice se apropie, cu un aer aparent supus, Abu Taher strecoară la urechea lui Omar: Dacă nu ți-a devenit prieten, măcar nu va mai putea să te Învinuiască În public. Cu voce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
mai ospitaliere din toate ținuturile Islamului, dar numai locuitorii Samarkandului merită această cinste. După știința mea, niciodată vreun călător n-a trebuit să plătească pentru găzduire sau pentru hrană, cunosc familii Întregi care s-au ruinat ca să-i cinstească pe oaspeți sau pe nevoiași. Cu toate acestea, nu-i vei auzi niciodată făcându-și din asta un titlu de glorie sau lăudându-se. Există mai bine de două mii de fântâni În acest oraș, făcute din teracotă, din aramă sau din porțelan

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
Mi-ați Îngădui, totuși, să pun o Întrebare care Îmi muncește mintea? Cadiul Îi taie vorba: — Știu ce vei Întreba: cum de niște oameni care așază atât de sus virtuțile ospitalității pot să se facă vinovați de violențe Împotriva unui oaspete ca tine? — Sau Împotriva unui nefericit de bătrân ca Jaber-cel-Lung. Am să-ți dau răspunsul, el e cuprins Într-un singur cuvânt: teama. Orice violență este, aici, odrasla fricii. Credința noastră este asediată din toate părțile, de karmații din Bahrein

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
În Întâmpinarea suveranului nostru, spune el. Bate din palme. — Să ni se aducă oarece pentru drum! Căci Îi stă În obicei să-și ia cu sine niște stafide, pe care să le ciugulească pe drum, obicei pe care apropiații și oaspeții săi Îl imită. De unde imensul platou de aramă care i se aduce, având pe el un munte din acele zaharicale de un galben-deschis, dincare fiecare ia cât să-și umple buzunarele. Când Îi vine rândul, Studentul-cu-Cicatrice ia câteva cu vârful

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
reteza și eu semeția locuitorilor din Samarkand! Nasr Han, stăpânitor al Transoxianei, gesticulează, stând În picioare În fața tronului său; e un uriaș arămiu la față, cu hainele toate numai broderii; glasul său Îi face să tremure pe apropiați și pe oaspeți, ochii lui caută În asistență o victimă, o buză care ar cuteza să freamăte, o privire care să nu fie Îndeajuns de pocăită, amintirea vreunei perfidii. Dar, din instinct, fiecare se strecoară În spatele vecinului său, Își Încovoaie spinarea, grumazul, umerii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
care le leapădă În cursul zilei, așezându-le solemn pe spatele celor pe care Înțeleg să-i cinstească. Procedând așa cum tocmai o făcuse, Nasr Han Își manifesta intenția de a nu răsplăti, În acea zi, pe nici unul din numeroșii săi oaspeți. Aceea trebuia să fie, totuși, o zi de sărbătoare, ca la fiecare vizită a suveranului la Samarkand, dar bucuria s-a stins din primele clipe. După ce a străbătut calea pavată cu dale, care urcă dinspre râul Siab, hanul și-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
le ocroti sănătatea și viața, cea de-a doua din dorința de a-și păzi norocul. Hanul se arată bucuros, se declară onorat. Dar, nefiind În dispoziția de a angaja o conversație savantă și Înșelându-se, se pare, asupra intențiilor oaspetelui, consideră oportun să repete formula-i favorită: — Fie ca gura să i se umple cu aur! Omar este surprins, Își Înăbușă un fior de dezgust. Abu Taher Își dă seama de asta și se neliniștește. Temându-se ca un refuz

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
prestigiul În rândul celor apropiați, Își construise o solidă reputație de amant nesățios, târând În urma lui, pentru cea mai scurtă deplasare, un harem exagerat de bogat. Performanțele sale reprezentau un subiect obligatoriu În anturaj, nu arareori ofițerii săi, și chiar oaspeții străini, se informau despre isprăvile sale, Îi lăudau energia nocturnă, Îi cereau rețete și elixiruri. Sayyeda deveni, deci, văduvă. Pustiu Îi era patul de aur, dar nu se gândea să se plângă din pricina asta. Mai grav părea vidul de putere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
pe un stăpân gălăgios al palatului. Deși pare a fi pretutindeni, prezența sa seamănă curând cu a uni mânuitor de păpuși, care, cu atingeri discrete, le imprimă celorlalți mișcările pe care le dorește. Tăcerile sale sunt proverbiale. Nu arareori un oaspete petrece o oră În prezența sa fără a schimba alte fraze În afara formulelor de Întâmpinare și de despărțire. Căci el nu e vizitat neapărat pentru a i se face conversație, ci, mai degrabă, pentru reînnoirea jurământului de credință, pentru risipirea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
Înfățișez celor care poartă paloșul Islamului, lui Nizam al-Mulk și lui Malik Șah. În aceeași seară, Khayyam l-a condus pe Abu Taher la vizir. Îl prezintă, apoi Îi lăsă să discute Între patru ochi. Nizam și-a ascultat gânditor oaspetele, chipul lui a căpătat o expresie de neliniște. Atunci când cadiul tace, Îi aruncă: Știi tu oare cine e adevăratul vinovat pentru nenorocirile din Samarkand și pentru toate nenorocirile noastre? E bărbatul acesta, care te-a Întovărășit până aici! — Omar Khayyam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]