KorAP: Find »[drukola/base=tresări & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...142 143 144 ...207 >

5,174 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

și el dispăruse împreună cu fetița. Am început să rătăcesc printr-un oraș pustiu în care se părea că toți locuitorii muriseră sau plecaseră. Nici prin curțile caselor nu se vedea nimeni. Vântul trântea uneori câte o ușă, făcându-mă să tresar. Singurele ființe pe care le-am văzut pe o stradă întreagă au fost un liliac besmetic care se lovea de ziduri, încât mă așteptam din moment în moment să-l văd zdrobindu-se, și o pisică bălțată care urmărea zborul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și-o ascundea mereu. A doua zi, când s-au lăudat cu isprava lor, cei trei frați au fost obligați de pescari să părăsească pentru totdeauna cătunul, dar Marta se temea ca nu cumva să se întoarcă, să se răzbune; tresărea noaptea de fiecare dată când auzea poarta scârțâind. Îmi plăcea trupul ei cu miros de busuioc, dar după ce o iubeam, în timp ce stăteam întins în pat mă simțeam dintr-odată în întunericul răcoros din cameră ca pe cărbuni aprinși. Făceam eforturi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
această mulțime. Mai mult: ceilalți depind, în mod evident, de tine. N-ai decât să faci o experiență, îți studiezi palma și nu mai vezi oglinzile. Ei bine, unde sunt dumnealor? Au dispărut! Tragi cu coada ochiului să verifici. Dar tresari. Ceilalți fac același lucru. Își studiază palmele și trag cu coada ochiului. Nu pot fi înșelați, nici izgoniți. Așa că, neavând încotro, îi privești în față din nou: „Iată-mă, domnilor. Ați crezut că-mi era teamă? Nu-mi era teamă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
încât fusesem gata să-i spun, „Nu fii proastă, Laura” pentru a o sili să-și trădeze emoția în ochii oblici și păcătoși, umeziți de lacrimi. Barca abia înainta. Lin, ca în somn. Am privit în adâncul apei și am tresărit văzând broaștele cum se târau cu burta pe stele. Era o imagine aproape nerușinată. Parcă orăcăitoarele făceau dragoste cu astrele. Brusc, am înfipt vâslele adânc în apă ca să sperii broaștele; am tulburat balta și nu le-am mai văzut țopăind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și de vârstă. Atunci îl așteptam să-și revină. Ca să nu ațipesc și eu, mă ciupeam. Din greșeală, la un moment dat, m-am ciupit prea tare și am scos un strigăt de durere. — Ce s-a întâmplat? întrebă Bătrânul, tresărind și încruntând sprâncenele. — Nimic, am răspuns încurcat. O măsea care mă supără din când în când. — A, înțeleg, mormăi el. Și eu am suferit de măsele. Avea o plăcere aproape copilăroasă să trișeze și să câștige. Cum făceam o gafă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ea. Ceea ce mă cutremurase. Cum să mă ating eu de o femeie pe care o atinsese El? Era de la sine înțeles că refuzasem. Și am încheiat patetic și idiot: „Niciodată nu voi proceda altminteri”. Bătrânul mă ascultase fără să-i tresară un mușchi. Când am terminat a azvârlit cărțile. 29 De câte fleacuri a depins viața mea! Uneori, mă întreb dacă destinul nu se exprimă prin fleacuri. E forma lui de perversiune. Nu apare ca în măștile înalte așezate pe fundalul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
aceea, dar, din păcate, renunțăm greu totdeauna. Am vrut să mai prelungesc starea care-mi încălzise sufletul înainte. Am făcut o greșeală. A urmat singura frază pe care n-o așteptam: „Mă întreb câtă vreme o să continui această minciună”. Am tresărit. „Care minciună?” „Cum care? Cu Bătrânul. Și restul... Stricase totul. Bucuria mea s-a spart ca un vas de porțelan. Fără să sesizeze că înainta, de fapt, pe cioburi, Laura a socotit că era cazul să insiste: „Nu vezi că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
perdelelor murdare se găsea o icoană veche, cu vopseaua scorojită pe margini, înfățișând un sfânt. Fire de praf jucau în lumina care pătrundea prin ușa larg deschisă. — Nu l-ai văzut pe doctor? am întrebat-o pe Marta. — Care doctor? tresări ea. De ce mă întreabă „care doctor?” m-am gândit. Nu cumva... nu cumva s-a împăcat cu Aristide? Asta ar fi explicat și mai bine răceala din ce în ce mai fățișă pe care mi-o arăta de la o vreme. — Dinu. — Nu, nu știu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
fiți atenți”, a strigat Mopsul și a ridicat pușca. Țintea o pasăre neagră, cu pete albe, aproape de mărimea unei găini, cocoțată în vârful unui gutui sălbatec, ca acela de la poarta Martei. A răsunat împușcătura, dar pasărea n-a căzut. A tresărit doar, înspăimântată de moarte. „N-ai nimerit, n-ai nimerit”, râdea Nelson, iar ochiul lui, singurul, i se învârtea ca un titirez în orbită. Glontele atinsese, în schimb, urechea unui cățel care începuse să schelălăie. Apăru atunci din senin, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
adus aminte că un creier găurit nu mai poate auzi nimic. Aveam să fiu ucis în liniște, sub un cer albastru, curat și indiferent. Cum meritam. M-am mișcat puțin ca măcar să văd chipul celui care mă vâna și am tresărit violent auzind o bufnitură în spate. Gata, s-a terminat, mi-am zis. Și mă miram că nu se făcea noapte în creierul meu. A trecut ceva timp până să înțeleg că, de fapt, căzuse pușca pe care o sprijinisem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pe Mopsul râzând gălăgios. Se lăsase noaptea sau poate că întunericul provenea de la ceața care se lipea de fereastră, secretată de o atmosferă plină parcă de melci. Marea gemea afară. „Ce ai de gând, Daniel Petric?” m-am întrebat. Am tresărit. Trebuia deci să iau o hotărâre? M-am încordat să ascult zgomotul valurilor, parcă de asta depindea răspunsul, după care mi-am zis: „Îi voi face voia lui Vecu. Vroia ca Judecata de Apoi să aibă loc în timpul vieții noastre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436

destinzându-se, să nu zic Înseninându-se, dar privind scena cu curiozitate. Cred că În clipa aceea, În fața schimbului de cuvinte dintre cei doi adversari, văzând În față-i trupurile dezarticulate ale medium-ilor, În laturi pe dervișii care Încă tresăreau gemând, podoabele demnitarilor În dezordine, Își recâștigase darul lui cel mai autentic, simțul ridicolului. În momentul acela, sunt sigur, a hotărât că nu mai trebuia să se lase Înspăimântat. Poate că poziția lui, deasupra tuturor, Îi dăduse un sentiment de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586

aur, nici măcar unul de la Argos. — Care este numele companiei? — Nu-mi permit să le dau nici un bănuț, mă înțelegeți. — Nu mi-ați spus numele companiei, insistă Fran. — Ne găsiți pe șoseaua de centură. Wadey’s Buses. Recunoașteți numele acum? Fran tresări. Era șeful companiei dubioase de autobuze. — Treizeci de oameni or să rămână pe drumuri. Din cauza ta. Ești o jigodie, asta ești. Fran vru să pună telefonul în furcă dar părea să-i fi rămas lipit de ureche. — O jigodie ordinară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
cineva zbiera la tine prin telefon. Ba mai rău chiar, știind că lăsai niște oameni pe drumuri. Era gata să izbucnească în lacrimi. Slavă Domnului că nu era nici unul din reporteri prin preajmă. Fran simți o mână pe umăr și tresări. —Te-ai descurcat minunat. De asta suntem aici, Fran. Nu uita asta. Cineva ar fi putut să fie ucis. Fran fusese atât de copleșită de emoții, încât nu-l auzise pe tatăl ei intrând. — Vino, n-ai nici un termen-limită pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
de profunda dezamăgire pe care o simțea și își spuse că era din cauză că venise pregătită pentru o confruntare. Își reprimă decepția refăcându-și rujul în oglinda retrovizoare. Țipătul neașteptat și strident al unui claxon chiar în spatele ei o făcu să tresară și să-și deseneze pe față o linie de la ureche la nas, ce evoca perioada roșie din creația lui Picasso, cea care a urmat perioadei albastre. Îmi blochezi spațiul de parcare, îi atrase atenția voios Jack Allen în timp ce ea dădea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
o să fac eu cinste azi. Mă păstrez pentru seara decernării premiului. Fie ca ziarul cel mai bun să câștige. — Francesca, tonul lui Stevie era plin de ironie, nu ne-ai spus cine mai era nominalizat. — Așa târziu s-a făcut? tresări Fran. Iau cina cu ai mei. Ne vedem mâine. De la bar, Jack Allen o privi plecând. Francesca Tyler era un reporter al dracului de bun, dar, dacă avea un defect, era acela de-a fi mai catolică decât Papa. O

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
obținute în decursul îndelungatei sale cariere gazetărești străjuiau deasupra biroului. Chiar și firele de praf din aer păreau să se simtă acasă. Fran n-a înțeles niciodată cum reușea să le protejeze de atacurile aspiratorului Hoover al nevesti-sii. — Franny, scumpo, tresări Ralph, nu te-am auzit intrând. Ce bucurie să te văd. Cum e viața în lumea agitată a presei? — Agitată. Ai avut dreptate în privința lui Jack Allen. Stevie astăzi m-a pus să ridic moralul trupelor. Auziseră și ei zvonul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
făcuseră ei înșiși tratament împotriva infertilității sau el avea pur și simplu darul excepțional de-a înțelege emoțiile celor care trecuseră prin asta? Era atât de surprinsă de această latură neașteptată a lui Jack, încât, când sună telefonul lângă ea, tresări, aproape așteptându-se să fie el, spunându-i că ea, mai mult ca oricine, ar trebui să știe că scrisul de calitate însemna să te pui atât de bine în pielea altcuiva, încât cititorul să creadă efectiv că ai trăit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
ce o înduioșă nespus pe Fran, trăsăturilor lui desăvârșite. Îi plăcea faptul că nu făcea paradă de înfățișarea sa, că părea chiar puțin stânjenit de ea, ca și cum ar fi fost mai degrabă o povară decât o binecuvântare. — Laurence, bună. El tresări, gata să-și verse băutura. — Fran. Cât pe-aci să fac risipă de Macallan. Ce vrei să bei? Observă cu o plăcere nemărturisită că bea whisky-ul preferat al tatălui ei. Știa că era o prostie să vadă un semn

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
știut întotdeauna ce părere ai de fapt despre mine. Tonul i se înăspri o clipă. — Crezi că sunt un fustangiu iresponsabil care profită de inocența tinerelor reportere și care și-a pierdut, probabil pe bună dreptate, soția și copilul. Fran tresări uimită de nota de amărăciune din glasul lui. Ar fi vrut să-l poată contrazice, să poată nega acuzația, dar nu putea. Era adevărat. Asta era exact ce gândise despre el. Până acum. Dovedind un simț infailibil de coordonare, Fran

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
urmă exemplul. Exista ceva simbolic în atmosfera tăcută, pustie a locului. I se ivi în minte o imagine încă și mai pustie, după ce ziarul o să dea faliment și angajații o să fie concediați. Doamne, răsună o voce ce o făcu să tresară, nu știam că mai e cineva pe-aici. Era Sean McGee, rămas în pantaloni scurți de lycra și maiou sport, așezându-și casca astfel încât să-și mențină echilibrul între coada de cal și lanțul lui de argint. Lângă el zăcea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
agrava. Foarte mult, probabil. Dar nu vreau să vând ziarul. Dacă e neapărat nevoie să mă internezi undeva, găsește un loc mai ieftin. Fran ar putea să aibă proprii ei copii cărora să vrea să le lase moștenire ziarul. Fran tresări. Oare ghicise că era însărcinată? Chipul ei, înfățișarea ei aveau ceva diferit sau afecțiunea profundă care-i unea îi permitea să simtă orice schimbare din interiorul ei? — Te rog, Phyllis, nu ți-am cerut multe. Las-o pe Franny să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
mai apropiată de el decât fusese vreodată în ultimele săptămâni. — Deci, ce ai făcut cu el? I l-ai trântit iar în brațe mamei tale? De fapt, șovăi Fran, neștiind cum avea să reacționeze, e acasă la Jack Allen. Laurence tresări ca mușcat de șarpe. — Ce naiba caută acolo? Căldura și tandrețea din glasul lui înghețaseră brusc. — El și Ben, fiul lui Jack, sunt buni prieteni. Îl privi cu un aer curios. — De ce te deranjează atât de mult? — Pentru că el n-are

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
din priviri ajutorul lui Fran. — Franny dragă, îmi pare foarte rău. Am uitat cum îl cheamă. Nu-i nimic, tati. Fran îl luă de braț și-l conduse înapoi în birou. — De fapt, anunță Ben, făcând-o pe Carrie să tresară pentru că aproape că uitase de existența lui, se numește domnul doctor Laurence Westcott. Și așteptă să vadă reacția maică-sii. Capitolul 20 După ce se asigură că tatăl ei s-a culcat, Fran plecă abătută. Nu se simțea în stare să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
încercând să-și alunge disperarea. Dacă se hotărâse să hrănească rațele și căzuse în eleșteu sau rătăcea pur și simplu pe undeva, fără să mai recunoască vreunul din reperele care fuseseră cândva atât de cunoscute și liniștitoare? Aprinse lumina și tresări. Ralph stătea, îmbrăcat încă în halat, pe unul din scaune, cu o cască de operator pe cap. Zâmbi blând ca și cum prezența și ținuta lui erau cele mai normale lucruri cu putință. — Nu-ți face griji, Franny dragă, am trimis ziarul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]