37,224 matches
-
William Congreve au fost printre primii autori moderni care au adoptat termenul. Romanele de la începutul secolului al XVIII-lea și “romanțele” nu erau încă considerate parte a lumii erudite și nici parte a literaturii; ele erau bunuri de piață. Integrarea prozei de ficțiune pe piața povestirilor/istoriilor s-a făcut după următoarea schemă: Centrul pieței era deținut de scrieri care pretindeau a fi ficțiune și care erau citite ca atare. Ele includeau o mare producție de romane și, la limita de
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
Geoffrey Chaucer la François Fénelon; ultimul era autorul care tocmai devenise faimos cu romanul său epocal "Telemac" (1699-1700). Editorii englezi ai lui Fénelon au evitat cu multă atenție termenul de “romanță” și au publicat mai degrabă “o nouă epopee în proză” - așa cum arată prefețele. Jane Barker a insistat, oricum, asupra publicării operei "Exilius" ca și “romanță nouă - după modelul lui "Telemac"” și nu a avut succes pe piață. În 1719 editorul ei, Curll, a îndepărtat în cele din urmă vechile pagini
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
o colecție a operelor ei. Autoarea anilor 1860 devenise deja un autor clasic. Fénelon devenise autor clasic cu ani în urmă, la fel ca Heliodor. Operele lui Petronius și Longos au apărut cu prefețe care le-au înscris în tradiția prozei de ficțiune așa cum a definit-o Huet. Proza de ficțiune avea ea însăși, așa cum afirmă criticii, o poveste cu suișuri și coborâșuri: intrând în criză odată cu "Amadis", și-a găsit remediul prin intermediul romanului. Acum avea nevoie doar de atenție permanentă
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
devenise deja un autor clasic. Fénelon devenise autor clasic cu ani în urmă, la fel ca Heliodor. Operele lui Petronius și Longos au apărut cu prefețe care le-au înscris în tradiția prozei de ficțiune așa cum a definit-o Huet. Proza de ficțiune avea ea însăși, așa cum afirmă criticii, o poveste cu suișuri și coborâșuri: intrând în criză odată cu "Amadis", și-a găsit remediul prin intermediul romanului. Acum avea nevoie doar de atenție permanentă. Și, cu toate acestea, putea pretinde că este
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
adoptând noile scrieri clasice. "Traitte de l’Origin des Romans" al lui Huet, publicat prima dată în 1670 și circulând acum în câteva tarduceri și ediții, și-a câștigat poziția centrală printre acele scrieri care aveau de-a face cu proza de ficțiune. Tratatul a creat primul corpus de texte care să fie discutate și a fost primul titlu care a demonstrat cum pot fi interpretate scrierile ficționale laice - exact așa cum teologii obișnuiau să interpreteze părți din "Biblie" într-o dezbatere
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
arabii care au scris titluri precum "Etiopica" sau "Cartea celor o mie și una de nopți" (publicate pentru prima dată în Europa în 1704 și 1717 în limba franceză și traduse imediat în engleză și germană). Piața scrierilor clasice de proză de ficțiune de la începutul secolului al XVIII-lea i-a inspirat pe autorii contemporani. Astfel, Aphra Behn a revenit din anonimat devenind o autoare celebră, după moartea ei. Fénelon a dobândit aceeași faimă, dar în timpul vieții. Delarivier Manley, Jane Barker
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
a declanșat o reformă prin stabilirea unei industrii a cărții (pe când restul pieței a continuat în aceeași manieră, dar a pierdut cea mai mare parte a interesului publicului). Rezultatul a fost o separare a pieței într-o ramură joasă a prozei populare și, pe de altă parte, producția de critică literară. Cea din urmă a prilejuit opere care rivalizau cu poemele epice antice în versuri, care se jucau cu tradițiile prozei de ficțiune (ele deschideau un discurs implicit despre istoria literaturii
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
fost o separare a pieței într-o ramură joasă a prozei populare și, pe de altă parte, producția de critică literară. Cea din urmă a prilejuit opere care rivalizau cu poemele epice antice în versuri, care se jucau cu tradițiile prozei de ficțiune (ele deschideau un discurs implicit despre istoria literaturii) și care aveau statut clar ficțional, astfel încât ele însele puteau fi discutate ca și opere create de un artist care și-a dorit ca această poveste, nu alta, să fie
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
Edițiile prezente ale romanelor notează pur și simplu “ficțiune” pe copertă. A devenit o realizare să fie vândute sub această etichetă, incitând la discuție și reflecție. Scandalul, așa cum a fost publicat de DuNoyer și delarivier Manley, a dispărut de pe piața prozei de ficțiune, fie ea înaltă sau joasă. Nu putea să atragă critici serioși și se pierdea dacă rămânea nediscutat. În cele din urmă, a avut nevoie de propria-i marcă de jurnalism scandalos - jurnalismul care s-a dezvoltat prin “presa
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
sau joasă. Nu putea să atragă critici serioși și se pierdea dacă rămânea nediscutat. În cele din urmă, a avut nevoie de propria-i marcă de jurnalism scandalos - jurnalismul care s-a dezvoltat prin “presa galbenă”. Piața de jos a prozei de ficțiune a continuat să se concentreze pe satisfacerea imediată a unui public căruia îi plăcea să rămână în lumea ficțiunii. Piața înaltă a devenit complexă cu opere care jucau roluri noi. Pe piața înaltă s-au putut vedea, în
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
Securitate și, în 1960, a fost arestată din nou pentru câteva luni în procesul atacării furgonului de bani al BNR. În perioada de relativă deschidere din a doua parte a anilor ‘60, Ioana Cantacuzino a reușit să publice șapte cărți - proze scurte și romane - sub pseudonimul Oana Orlea. În anul 1980 s-a stabilit în Franța. Cele îndurate în închisoare au ajutat-o să scrie o carte autobiografică despre tinerețea sa furată publicată la Editions Seuil, din Paris. Ea și-a
Oana Orlea () [Corola-website/Science/299208_a_300537]
-
proprii, în special despre silogisme, de matematică, de teorie a muzicii, precum și pe teme teologice: sau "Consolatio Philosophiae", este opera principală a lui Boethius, scrisă în cei doi ani de detenție în închisoare. Lucrarea este redactată în ""prosimetri"" (pasaje de proză întrerupte de "carmina", versuri de diferite măsuri). Tezele principale susținute de Boethius sunt: Preluând teoria augustiniană asupra originii răului, Boethius se întreabă de ce există totuși suferința umană și prosperitatea celor care întorc spatele lui Dumnezeu, aluziile clare fiind îndreptate către
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
din memorie și, pentru a nu deforma textul biblic, a preferat să nu-l menționeze. Filosofia, personificată, este însă tema principală a cărții, Boethius dovedind o cunoaștere extrem de vastă a gândirii grecești. Secțiunile cărții sunt scrise, alternativ, în versuri și proză, afișând o dialectică specială între inspirația poetică și înțelepciunea discursivă. Totul începe cu o poezie ce deplânge starea jalnică a lui Boethius în închisoare. „Inspirația poetică” este însă întreruptă de apariția unei viziuni: o „femeie distinsă la înfățișare, cu ochii
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
a amorți durerea (aceasta ar însemna grăbirea morții dar într-un mod pur trupesc, deci acceptarea unei semnificații pur materiale a morții). Moartea trebuie acceptată în mod filosofic, adică înțelept. Prima problemă care trebuie lămurită este: „ce înseamnă să mori?” Proza V a cărții anunță intenția Filosofiei de a-l „converti” pe Boethius, adică de a-i schimba dispoziția mentală, aceasta însemnând pregătirea pentru înțelegerea caracterului real al morții. Primul pas este eliminarea pasiunilor, care, cum s-a văzut, fuseseră întreținute
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
care, cum s-a văzut, fuseseră întreținute de către muzele poetice: „fiindcă multe sentimente te apasă greu și pentru că te trag în toate părțile durerea, mânia, tristețea, cum ești acum la minte nu-ți sunt încă prielnice leacuri tari” (Cartea I, proza V) . Eliminarea pasiunilor este necesară deoarece, pentru acceptarea sensului real al morții, intelectul trebuie să devină unul agent. Pentru aceasta este necesară identificarea prealabilă a structurii de bază a credințelor lui Boethius. Filosofia vrea să știe care sunt convingerile interlocutorului
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
pasiunile. Boethius înțelege intelectul în manieră aristotelică: atâta timp cât este afectat, este intelect pasiv sau pasional, incapabil să acceadă la principii; neafectat, este un intelect agent, posesor al principiilor. Eliminarea sentimentelor sau pasiunilor are tocmai această miză: transformarea mentală, activarea intelectului. Proza VI a cărții I este un dialog de factură aproape platoniciană în care Filosofia obține un profil spiritual al interlocutorului printr-o serie de întrebări socratice, structurabile, împreună cu răspunsurile lor, într-un adevărat proiect de Summă. 1) „Dacă lumea este
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
chiar dacă îl înțeleg greșit. Așa de mare este puterea naturii, încât, indiferent cât de variate ar fi părerile oamenilor, ele sunt de acord în alegerea binelui ca țel, se conchide, de data aceasta în manieră augustiniană (cartea a III-a, proza II). Dacă fericirea este binele suprem înseamnă că ea este de altă natură decât lucrurile bune accesibile în ordine temporală. „Suprem” înseamnă desăvârșit, or, lucrurile materiale sunt nedesăvârșite. Prin raportare la Binele suprem, bunurile nu sunt decât „părți”, adică ele
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
adică sunt Dumnezeu. Ele trebuie înțelese în unitate. Cunoscuta „ecuație” neoplatonică devine la Boethius rezultatul unui raționament demonstrativ: „Ecuație”, într-un sens mai propriu decât acolo, deoarece Boethius conchide: „toate sunt înlănțuite între ele prin raționamente foarte puternice” (Cartea III, proza XI). Unitatea substanțială a lui Dumnezeu este ilustrată prin analogia cu substanța „om”. Atâta timp cât corpul și sufletul sunt unite, ele formează o ființă vie (o substanță) numită om. Trupul singur are numai aparența unui om, este un posibil om, nu
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
această îndepărtare (specifică naturii) este esențialmente temporală, deci temporară, ceea ce înseamnă că, din perspectiva reală a providenței, binele nu „pierde” în acest periplu, ba chiar este vizat și compensat în permanență. Cum spune Boethius în încheierea cărții a IV-a (proza VI), răul despre care se crede că abundă pe pământ, privit din prisma providenței rânduitoare, nu se găsește de fapt nicăieri, sensul acestei concluzii fiind unul absolut: răul este non-substanțial. Dată fiind distincția dintre providență și destin, Boethius ridică întrebarea
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
de fapt nicăieri, sensul acestei concluzii fiind unul absolut: răul este non-substanțial. Dată fiind distincția dintre providență și destin, Boethius ridică întrebarea dacă nu cumva, petrecându-se toate în acord cu prevederea providenței, este anulat liberul arbitru al omului. De la Proza II a cărții V până la final este vorba despre problema voinței libere a omului în contextul omniscienței divine. Boethius subînțelege problema răului în termeni augustinieni: răul este non-substanțial, prin urmare nu există decât ca alegere pentru evitarea binelui. Răul este
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
este problema: toate cele patru propoziții reprezintă credințe fundamentale, aserțiuni dezirabil adevărate care trebuie păstrate ca atare. Cum rezolvă Boethius această problemă? Înainte de toate, trebuie să respingem, odată cu Boethius, interpretarea conform căreia evenimentele se întâmplă deoarece sunt știute (cartea V, proza III). Cunoașterea evenimentelor, fie ele și viitoare, nu reprezintă o anticipare sau o programare a lor ci, dimpotrivă, faptul că evenimentele se vor întâmpla constituie sursa cunoașterii lor. Ele sunt știute pentru că se vor întâmpla. Problema nu este una de
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
meșteșug. Un cărăuș, de exemplu, nu este împins ori forțat de vreo necesitate atunci când își mână carul. O face în mod liber, folosindu-și iscusința, deși, în mod necesar, Dumnezeu știa dinainte că el o va face. În cartea V, proza VI, Boethius explică existența a două tipuri de necesitate: "simplă" și "condiționată". Necesitatea simplă" este într-o situație de genul: „Este necesar ca toți oamenii să fie muritori”, iar necesitatea condiționată se găsește în propoziția: „Dacă cineva merge, atunci este
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
Ea se poate exprima în felul următor: Necesar [contingent (contingent p)] și [contingent (contingent non-p)]. Acest lucru îl determină pe Boethius să exclame: „Ce fel de preștiință e aceea al cărei domeniu n-are nimic sigur, nimic stabil?” (Cartea V, proza III). Răspunsul Filosofiei, formulat în Proza 4, modifică perspectiva asupra naturii cunoașterii. Cunoașterea noastră nu este în acord cu natura sau calitățile lucrurilor ci în acord cu puterea noastră de a cunoaște ceva. Cauza erorii indicate de Boethius era tocmai
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
următor: Necesar [contingent (contingent p)] și [contingent (contingent non-p)]. Acest lucru îl determină pe Boethius să exclame: „Ce fel de preștiință e aceea al cărei domeniu n-are nimic sigur, nimic stabil?” (Cartea V, proza III). Răspunsul Filosofiei, formulat în Proza 4, modifică perspectiva asupra naturii cunoașterii. Cunoașterea noastră nu este în acord cu natura sau calitățile lucrurilor ci în acord cu puterea noastră de a cunoaște ceva. Cauza erorii indicate de Boethius era tocmai faptul de a crede că lucrurile
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
inferioare însă limitându-se la activitatea specifică lor. În acest fel, rațiunea umană poate judeca universalul, care este doar o reflexie a „tipului unic” din inteligența divină. Cunoașterea lui Dumnezeu (prin inteligență) este eternă, ca și Dumnezeu însuși (Cartea V, proza VI), astfel încât posedă în simultaneitate tot ceea ce se poate petrece în timp („veșnicia este posesiunea în același timp deplină și desăvârșită a vieții nesfârșite”). Cunoașterea divină nu este, ca și cea umană, în timp, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu cunoaște
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]