37,166 matches
-
vizibilă (fotosfera) are o temperatură de „doar” aproximativ 5.780 K. Investigațiile curente legate de activitatea Soarelui includ cercetări asupra ciclului regulat al petelor solare, originea și natura fizică a protuberanțelor solare, interacțiunea magnetică dintre cromosferă și coroană, precum și originea vântului solar. Hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul 25%, iar restul este constituit din cantități mici de elemente mai grele. Datorită acestei compoziții și a temperaturilor ridicate, pe Soare nu există o crustă (scoarță) solidă, și nici materie în
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
cromosferei devin deodată foarte strălucitoare: acestea sunt erupțiile solare. În urma acestora apar jeturi imense de gaz, protuberanțele, care au aspectul unor filamente întunecate. În afară de acestea, un flux de particule foarte rapide părăsește Soarele prin coroană în mod permanent. Acestea sunt vânturile solare. Desigur, interiorul Soarelui nu poate fi văzut, dar studierea suprafeței și a straturilor sale exterioare oferă astronomilor informații despre structura sa internă. Ea conține toate elementele simple identificate și pe Pământ, dar 98% din masa sa este formată din
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
observă mai multe erupții solare decât până atunci. Acestea eliberează în spațiu, printre altele, și mănunchiuri enorme de raze invizibile: raze X, raze ultraviolete, unde radio. Ele sunt însoțite și de producerea unui flux intens de particule atomice, încărcate electric: vântul solar. Cele care au mai multă energie ajung până la Pământ în câteva ore și se strâng în jurul planetei noastre. Pătrunzând în atmosferă, ele produc raze mișcătoare frumos colorate, aurorele polare. În emisfera nordică acestea sunt numite și aurore boreale, iar
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
revoluție siderala mult mai mică decât perioadă de rotație siderala a planetei, are mișcare aparentă de la vest spre est și răsare și apune de căte 2 ori într-o zi marțiană. Marte a pierdut magnetosfera acum 4 miliarde de ani, vântul solar interacționând direct cu ionosfera marțiană, ținând atmosferă mai rarefiata decât ar fi în mod normal din cauza eliminării atomilor din atmosferă superioară. Atmosfera marțiană este relativ rarefiata; presiunea atmosferică la suprafață are o valoare de doar 0.7-0.9 kPa
Marte (planetă) () [Corola-website/Science/296581_a_297910]
-
februarie 2008, câteva imagini captate de Marș Reconnaissance Orbiter au evidențiat urme ale unei avalanșe pornite de pe o stâncă înaltă de 700 de metri, cu posibila origine în procese active geologice (foarte improbabil să fi izvorât din eroziunea exercitată de vântul rarefiat). Primii oameni care au cartografiat planetă au fost și primii “areografi”. În 1840, după 10 ani de studiu, Mädler desena prima hartă a planetei. Ecuatorul este definit de rotația corpului, dar locația Primului Meridian a fost specificata, ca și
Marte (planetă) () [Corola-website/Science/296581_a_297910]
-
înseamnă a fi român" (Brăila, ciclu organizat de "Analele Brăilei"). În anul universitar 1935-1936 predă un curs de "Logică a colectivelor" - nu a fost litografiat. 15 martie - începe să colaboreze la revista "Vestitorii" (redactor: Gh. I. Ciorogaru), cu articolul "Roza vânturilor" (nesemnat; ulterior, titlu de rubrică). În următoarele numere, publică: "Cine face istoria"; "Puțină filologie" (1 aprilie); "Sofisma cea Mare" (12 aprilie; nesemnat);"Ești rumân..." (12 aprilie); "Cum se „construiește" o formă istorică" (28 aprilie). În anul universitar 1936-1937 predă cursul
Nae Ionescu () [Corola-website/Science/296579_a_297908]
-
pentru „scrieri pornografice". Hotărâtă atitudine împotrivă, în presă. Printre cei care protestează (Emil Cioran, Arșavir Acterian, Constantin Noica, ș. a.) se află și Nae Ionescu, titularul catedrei. 27 iunie - articolul "Sub semnul Arhanghelului", în "Buna Vestire" (nr. 100). Apare volumul "Roza vânturilor". 1926-1933, culegere de articole îngrijită de Mircea Eliade și cu o prefață a lui Nae Ionescu. (Editura „Cultura Națională"). Cronici semnate de: Horia Stamatu, Liviu Teodoru, D. C. Amzăr, George Călinescu, Arșavir Acterian, Const. Gh. Popescu, Vasile Damaschin ș. a. (Alte
Nae Ionescu () [Corola-website/Science/296579_a_297908]
-
un climat subtropical. Zona Ryukyu este încălzită de prezența Curentului Japoniei și are un climat tropical. Shikoku și Kyushu au un climat subtropical. Sezonul taifunurilor începe din mai până în octombrie și de obicei, în fiecare an, câteva taifunuri, caracterizate de vânturi puternice și ploi abundente lovesc insulele. Clima variază mult, de la temperată-rece în nord, cu ierni aspre, la subtropicală în sud. La 11 martie 2011 în Pacific, nu departe de orașul Sendai de pe coasta de est a Japoniei, a avut loc
Japonia () [Corola-website/Science/296602_a_297931]
-
comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor. Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici. Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar. Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
fiind considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar. Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară. Temperatura, viteza de reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din secvența principală de stele. Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor. Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul Soarelui va fi
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
multe. Se crede că acest conținut mai bogat în metale a fost crucial pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, deoarece planetele se formează prin acreția „metalelor”. Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5 milioane de kilometri pe oră, creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul solar până la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză). Această materie
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
furtuni geomagnetice. Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este stratul de curent heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra mediului interplanetar. Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus și Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie treptat în spațiu. Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp magnetic și cantități imense de
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra mediului interplanetar. Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus și Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie treptat în spațiu. Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp magnetic și cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a materialelor cu
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
și afeliul la 97,6 UA, fiind de asemenea puternic înclinată față de planul eclipticei. Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie, deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ de patru ori distanța de la Pluto la Soare; această "heliopauză" este considerată începutul mediului interstelar. Cu toate acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de dominație
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
puternic înclinată față de planul eclipticei. Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie, deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ de patru ori distanța de la Pluto la Soare; această "heliopauză" este considerată începutul mediului interstelar. Cu toate acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de dominație gravitațională a sa, se crede că se extinde până la
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
heliopauză" este considerată începutul mediului interstelar. Cu toate acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de dominație gravitațională a sa, se crede că se extinde până la o mie de ori mai departe. Heliosfera este împărțită în două regiuni distincte. Vântul solar călătorește cu o viteză de până la aproximativ 400 km/s până când se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
de dominație gravitațională a sa, se crede că se extinde până la o mie de ori mai departe. Heliosfera este împărțită în două regiuni distincte. Vântul solar călătorește cu o viteză de până la aproximativ 400 km/s până când se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din direcția vântului. Aici vântul încetinește
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
călătorește cu o viteză de până la aproximativ 400 km/s până când se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din direcția vântului. Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent, formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede că arată și se comportă
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din direcția vântului. Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent, formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din direcția vântului. Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent, formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
devine mai turbulent, formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40 UA în partea direcției opuse vântului, dar coada este de mai multe ori că distanța decât distanța direcției vântului; dar probele de pe Cassini și nava spațială Interstellar Boundary Explorer sugerează că aceasta este, de fapt, forțată într-o formă de bule sub acțiunea de constrângere a
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Această structură se crede că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40 UA în partea direcției opuse vântului, dar coada este de mai multe ori că distanța decât distanța direcției vântului; dar probele de pe Cassini și nava spațială Interstellar Boundary Explorer sugerează că aceasta este, de fapt, forțată într-o formă de bule sub acțiunea de constrângere a câmpului magnetic interstelar. "Voyager 1" și "Voyager 2" au raportat că au trecut
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
constrângere a câmpului magnetic interstelar. "Voyager 1" și "Voyager 2" au raportat că au trecut încetarea șocului și au intrat în helioînveliș, la 94 UA și respectiv 84 UA de la Soare. Limita exterioară a heliosferei, heliopauza, este punctul în care vântul solar în cele din urmă se termină și se începe spațiului interstelar. Forma și marginea exterioară a heliosferei sunt probabil afectate de dinamica fluidelor a interacțiunilor cu mediul interstelar precum și de câmpuri magnetice solare existente la sud, de exemplu este
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]