5,591 matches
-
ca ea. Laurence nu o asculta. Se întreba în schimb cum se făcea că Jack Alen își băgase dintr-odată coada în viața Francescăi și ce-ar trebui el să facă spre a-l scoate din peisaj. A doua zi, învăluită în zarva și forfota redacției de știri, într-unul din puținele momente când nu zbiera nimeni la ea, cerându-i să ia vreo decizie, Fran nu reușea să-și ia gândul de la testul ADN și de la ceea ce avea să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Deci, - Jack evită cu grijă canapeaua și se așeză în fața lui Carrie, pe fotoliu - cât timp ai de gând să stai în Anglia? Cât o să vreau. Sinceră să fiu, mi s-a făcut lehamite de Australia. De fapt, Carrie îl învălui în privirea ei albastră ca marea - mă întrebam dacă n-am putea să rămânem aici. Văzu ușoara grimasă a lui Jack și continuă imediat: — Doar pentru câteva zile, desigur, până când găsim ceva definitiv. Pentru o clipă, Jack se simți paralizat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Când ajunse la Express, Fran zâmbea larg, ca o smintită. Era atât de ușor. Avea să-i spună că-l iubea și el avea s-o strângă la piept, lipind-o de haina lui de tweed, și aveau să fie învăluiți amândoi în lumina unui adevăr ieșit în sfârșit la iveală. Când recepționera îi spuse că Jack nu era la redacție, se gândi că trebuia să fie o greșeală. Deja își schițase întreg scenariul în minte. Fără să-și ia ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Era una din acele după-amieze târzii, când până și Papei i-ar fi fost greu să stea liniștit la masa de lucru, și locuitorii orașului invadaseră toate barurile, cafenelele și promenadele de pe malul râului. Dincolo de catedrală soarele începea să apună învăluit într-o lumină trandafirie. Era o vreme pentru îndrăgostiți. Fran se întrebă dacă Laurence cedase ispitei, ca toți ceilalți, sau rămăsese în cabinetul său, cufundat într-un alt dosar. A doua variantă probabil. Lui Laurence îi păsa prea mult de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
e treaba mea. E riscant să-ți bagi nasul în treburile părinților. Ben se simți copleșit de dezamăgire. Dacă ăsta era Ralph cel de pe vremuri, atunci nu putea să-i ofere decât niște clișee. — Pe de altă parte, adăugă Ralph, învăluindu-l pe Ben cu o privire care era acum la fel de limpede și albastră precum cerul de iarnă, aș putea să fac în așa fel încât să afle de la altcineva. Ben sări să-l îmbrățișeze. Tocmai se gândise la persoana ideală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Deci un vagabond! De cât timp stai la el? Gaston i-a răspuns că a stat cu el numai o noapte. Pe când vorbeau, se ruga în gând să apară mai repede bătrânul. Dar nu se auzeau pași sub podul feroviar învăluit în beznă. Singurul zgomot care se auzea era scârțâitul roților unui alt tren care trecea pe deasupra. — Deci l-ai cunoscut pe sensei aseară, nu? Chipul bărbatului, luminat doar de palida lumânare, s-a învăluit într-un zâmbet ciudat. Ajută-mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
se auzeau pași sub podul feroviar învăluit în beznă. Singurul zgomot care se auzea era scârțâitul roților unui alt tren care trecea pe deasupra. — Deci l-ai cunoscut pe sensei aseară, nu? Chipul bărbatului, luminat doar de palida lumânare, s-a învăluit într-un zâmbet ciudat. Ajută-mă străine! Deoarece Gaston nu spunea nimic, a continuat: — Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Am pană de cauciuc și trebuie să schimb roata... Gaston nu știa suficientă japoneză ca să-și dea seama că omul devenise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
locul. — Nu ne întoarcem la han, i-a spus Endō aspru. Uneori era foarte blajin cu Gaston, alteori chipul lui căpăta răceala asasinului. Unde mergem? Endō nu-i răspunse. Privea fix în depărtare, ca și cum ar fi căutat ceva pe strada învăluită în ceață. Se apropia încet o mașină neagră, care venea dinspre strada cu tramvaie. Gaston a recunoscut-o imediat. Apoi l-a recunoscut și pe șoferul care-i adusese aici. Șoferul l-a salutat pe Endō și și-a aruncat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
apărea mai ridicol în ochii ei. — Tomoe, spuse el cu durere în glas, mi-e teamă că, de când cu povestea din Shinjuku, ți-ai schimbat părerea despre mine și mă judeci greșit. Nu te judec greșit. Un zâmbet malițios îi învălui chipul. L-a pus la punct imediat. De fapt, nu m-am gândit suficient de serios la tine ca să-mi fac vreo părere. Ōkuma s-a simțit jignit și a început să se joace cu lingurița. — Am impresia că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
de gând s-o întinzi? — Non. Non. Endō se uita la acel monstru ciudat ca și când îl vedea pentru prima oară. Era mai fricos decât un câine vagabond, dar dacă te purtai puțin mai blând cu el, un zâmbet prietenos îi învăluia fața de cal. Când l-a considerat mai idiot, atunci i-a dovedit contrariul. Nu-i venea să creadă că i-a scos gloanțele din armă. Și acum plângea ca un prost, lipsit de orice demnitate. Greșise că-l slăbise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
a trecut pe lângă ei. În spate au văzut o cușcă mare din care și-au scos capetele patru sau cinci câini care schelălăiau. — O! Câine-san! Gaston a uitat de Tomoe și a început să fugă greoi după camionetă. A fost învăluit în norul gălbui de praf ridicat de camionetă. Tomoe l-a văzut dispărând după zidul ce împrejmuia ecarisajul. Lui Tomoe, care nu prea iubea animalele, fuga lui Gaston după hingher i s-a părut cu totul ridicolă. „Exact ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Când au plecat de la restaurant, erau deja aprinse luminile galbene de pe străzile din Yotsuya. Luminile fluorescente străluceau încă în ferestrele Universității Sofia, care se contura deasupra lor ca un vapor uriaș. Clopotele bisericii Sf. Ignațiu anunțau ora opt. Întunericul nopții învăluia încet împrejurimile. — La revedere, spuse Gaston, oprindu-se în fața restaurantului. I-a întins mâna lui Tomoe. La revedere, Tomoe-san. — La revedere? Dar unde mergi? Sper că nu vorbești serios. — Ba da, plec. — Gaston! Gaston a clătinat din cap cu tristețe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Itaya, numărul pasagerilor care vorbeau în dialectul Tōhoku a sporit simțitor. După Fukushima, cerul s-a mai înnorat. Se vedeau livezi peste tot. Vița-de-vie de pe coama povârnișului atingea înălțimea unui om. Toamna, strugurii reflectau probabil lumina apusului de soare. Castanii, învăluiți în florile lor albe, se remarcau vizibil printre ceilalți copaci. Merii și piersicii își aveau fructele protejate cu pungi de hârtie; cireșele roșii atârnau greu. Cu cât pătrundea trenul mai adânc în Tōhoku, cu atât erau mai numeroși pomii fructiferi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
l-a băgat în seamă. Când a auzit pașii lui Gaston pe strada plină de băltoace, a iuțit pasul. Strada cotea la dreapta și apoi la stânga. Nu era nici țipenie de om pe această stradă dosnică din Yamagata. Totul era învăluit în pâclă. Deasupra unui zid din piatră, pe jumătate prăbușit, se înălța un camfor uriaș, ale cărui frunze răspândeau un miros foarte plăcut. Erau multe temple în zonă. Zidurile lor albe păreau să nu se mai sfârșească: Meizen-ji, Shinryoku-ji, Enryō-ji
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Lasă vorba! țipă Endō la Gaston, care se opri la jumătatea melodiei, cu buzele strânse. Cei trei au pornit în tăcere. Kobayashi și Endō au luat-o înainte și Gaston după ei, cu cazmaua și frânghia. Strada Ziua-a-cincea-machi era încă învăluită în tăcere. — Sunteți sigur că puteți avea încredere în străinul acela? întrebă Kobayashi suficient de tare ca să-l audă și Gaston. Nu că n-am încredere, dar... — Eu comand aici, răspunse Endō aspru. Faci ce ți se spune! Kobayashi râse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
pe pistol. Gaston l-a privit suprins. — Endō-san, ați promis... — Nu-l împușc, Gas... decât dacă încearcă să fugă. Cu cât urcau mai sus, cu atât era ceața mai deasă. Nu se vedea la doi pași. Copacii și stâncile erau învăluite în ceață și abia li se vedeau contururile. Endō a rămas câțiva pași în urmă și silueta lui nu se distingea în ceață. Auzindu-l tușind, știau că este cu ei. Nu se mai vedea câmpia de unde au început să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
în urmă și silueta lui nu se distingea în ceață. Auzindu-l tușind, știau că este cu ei. Nu se mai vedea câmpia de unde au început să urce și nu mai erau nici case și lanuri în drum. Totul era învăluit într-o perdea deasă de ceață. Aveai senzația că ești în altă lume, într-o lume cenușie de vis. Păreai absorbit acolo de fundul unei mlaștini albicioase, în afara timpului și spațiului. Gaston nu știa unde se află. Nici măcar nu i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
întindere neagră-roșiatică de pământ, scăldată de apa mlaștinii. Aici e, spuse Kobayashi în șoaptă, uitându-se cu viclenie la Endō. Acolo... unde iese copacul acela din apă. La rădăcina lui. Kobayashi arătă spre un copac uscat ce ieșea din apa învăluită în ceață. Era probabil vreo rămășiță de pe vremea când fusese acolo pădure de cedri, înainte de formarea mlaștinii. Acum era jupuit de scoarță și trunchiul alb se ridica din apă ca un schelet. — Eu stau de pază aici, spuse Endō întorcându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
La rădăcina copacului acela e o cutie, spuse Kobayashi ușurat. Legați-o cu frânghia aceasta și trageți-o afară. Vântul a inceput să bată și mai tare, iar ceața era tot mai deasă. Până și trunchiul cel veștejit era acum învăluit în ceață. Gaton a intrat tot mai mult în apă, la început până la genunchi, apoi până la șold. Cei doi de pe mal l-au văzut dispărând în ceața lăptoasă. În clipa aceea, ochii de șobolan ai lui Kobayashi au fost atrași
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
violență și cu toată vlaga pe care-o mai avea, a făcut un gest de îndurare. — Eu... vă implor! Apoi capul de hipopotam s-a scufundat iar în apă. Ceața albicioasă a fost iar adusă de vânt și l-a învăluit pe Gaston în apă, iar pe Endō și pe Kobayashi la mal. Kobayashi a îngenuncheat umil și începu să se târască în fața lui Endō, care stătea cu pistolul în mână și își aduna ultimele rămășițe de energie pentru a duce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
prietenului său, ca gest de apărare. Cu cazmaua în aer, Kobayashi l-a privit uimit pe Gaston. L-au trecut fiori de groază. A scăpat cazmaua și a zbughit-o spre drum cu viteza șobolanului. Se așternu liniștea. Mlaștina era învăluită în tăcere ca și cum uitase deja de încleștarea disperată la care fusese martoră. La o adiere a vântului, ceața cea deasă se împrăștia, la o alta, se aduna iar. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Doar ramurile copacilor păreau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
curățînd masa, În timp ce caut să-mi pun ordine În gînduri. Ceea ce mi-a comunicat Emma adineauri este după cum urmează: am vrut Întotdeauna să intru, prin căsătorie, Într-o familie mare și iubitoare, am crezut că vom fi de Îndată cu toții Învăluiți Într-o atmosferă de dragoste, acceptare și Înțelegere, dar nu asta s-a petrecut, nu asta e situația acum. Cu toate astea, În ciuda diferențelor, a lipsei de Înțelegere, a durerii și dezamăgirii, Emma Încă mai consideră că fac parte din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
ele era un mic vas de jăratic, și, aplecându-se deasupra lor, Tejo a suflat în cenușă pentru a ațâța cei câțiva tăciuni și a aruncat un strop de tămâie. Când a deschis ușa masivă de stejar, ne-am trezit învăluiți într-un nor înmiresmat de rășini și flori. Cu toate astea, am simțit că-mi vine să vomit. Tejo s-a uitat la mine pe furiș, cu ironie, și mi-a întins un obiect pe care nu-l mai văzusem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
apus! Am crezut că vrea să-mi arate zborul rotat al unui vultur; de fapt, îmi arăta cu degetul o perdea neagră de nori încă îndepărtați. N-am apucat să spun cuvântul „furtună“, căci un nor de praf ne-a învăluit odată cu o pală de vânt stârnită din senin. Acalmia a revenit, dar câinii și-au ridicat boturile, au amușinat aerul, și-au plecat urechile și pe-aici ți-e drumul spre casă. Între timp, nori grei se rostogoleau cu repeziciune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
misie importantă la cancelaria ducală. Ai auzit ceva legat de cel care se proclamă noul profet în ținuturile arabe? Mi-am ridicat privirea pentru a o întâlni pe a sa: nu era încețoșată sau pradă demenței celor bătrâni, ci doar învăluită în cenușiu între trandafiriile pleoape căzute. Aș fi vrut să evit întrebarea, dar el a stăruit, așa că i-am spus ceea ce știam: - Este vorba despre un nobil arab care a studiat și a călătorit mult la viața lui. Zice că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]