KorAP: Find »[drukola/base=agăța & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...143 144 145 ...272 >

6,798 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

îi primiră vorbele, vocile care îl aprobau se confundară cu cele care îi erau împotrivă și cu strigăte de consternare. — Așa e! Gualfard are dreptate! strigă o namilă de om, bărbos, ridicându-se în picioare. Ținea un burduf de hidromel agățat de un mic șnur și îl sprijinea răsturnat pe antebraț; se opri să bea din burduf pentru o clipă, apoi își dezlipi buzele de gura lui, se șterse cu dosul celeilalte mâini și, clătinându-se pe picioare, arătă cu degetul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
arma, nici nu rămase să aștepte lovitura de grație, ci se răsuci în direcția opusă, căutând o cale de scăpare. Găsi atunci grumazul mare, puternic al lui Rutilan, brăzdat de sângele tatălui său. Instinctiv, întinse brațele spre șa și se agăță de mânerul ei. Imediat ce îi sări în spinare, calul țâșni înainte, sparse cercul atacatorilor și o luă la goană pe cărare, într-un galop nebun. în primele momente, Waltan se gândi doar să-l îndemne și mai tare, fără să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cenușii și netede, făcea un arc, cotind către stânga. Ocoli ca prin minune câteva vârtejuri primejdioase și un pinten de piatră; se trezi apoi împins, într-o învolburare de spume, printre ramurile aplecate ale unei sălcii mari. Izbuti să se agațe și, de la acel reazem nesigur, să treacă la o creangă mai solidă, care, prietenoasă, îl ajută să ajungă la un loc sigur. Ud leoarcă, stors de vlagă, ieși din apă, făcu câțiva pași printre copaci și se prăbuși ca o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
zări o bucată contorsionată de fier, în care își recunoscu cu greu sabia, topită de căldură. După aceea simți pe gât o atingere neplăcută, umedă; se întoarse și dădu peste botul calului său. Nu-l auzise apropiindu-se. încremenit, se agăță pentru o clipă, cu mâna sănătoasă, de gâtul animalului și rămase așa pentru puțină vreme, căutând să-și revină. I se învârtea capul, îl încerca o senzație de greață. Se gândi că ar fi trebuit să reacționeze la acea stare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
sever, i se adresă prizonierului: — Așadar, ai mințit, și asta îți agravează situația. Nu-mi rămâne decât să te dau pe mâna omului acestuia și a soldaților lui. Ridicându-se din nou, brusc, cu fața brăzdată de lacrimi, Audbert se agăță de piciorul lui și îl imploră: Nu! Nu mă lăsa în mâinile burgunzilor! Apoi, dându-se și mai aproape și coborând glasul, iscodind cu ochii de jur împrejur, adăugă: — Dacă-mi cruți viața, își pot spune... Da, poți să-ți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
oblic, cu sabia; capul retezat zbură în aer într-o ploaie de sânge, în timp ce trupul soldatului se prăbușea în mărăcini. Ceva mai departe, un arcaș helvet, țintuit de un copac cu o suliță ce i se înfipsese în stomac, se agăța cu mâinile însângerate de arma care îl străpungea și, alb la față, îl fixa cu ochi întrebători parcă, larg deschiși de uimire, mișcându-și abia perceptibil buzele, ca și cum ar fi spus ceva. Apoi, comandantul hun se întoarse și, rotindu-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de teroare se ridicară din mulțime, care fu parcă străbătută de un freamăt. Câțiva dintre capii de familie deja își împingeau carele către clădire, sperând că se vor baricada acolo; alții, mai inimoși, alergau spre intrare. Copiii plângeau și se agățau de mamele îngrozite. Canzianus și Ambianus, împreună, își făcură loc cu hotărâre prin gloată; urmați de călugări și de un șir de oameni, se porniră către intrarea în curte și ajunseră acolo pe când câțiva bărbați robuști închideau porțile. Ambianus întinde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
burgunzi apăruseră, pe jos, în fața sihăstriei. în urma lor, urcând pe drum, veneau alții, dintre care unii pe cai. Erau murdari și sfârșiți, cu hainele sfâșiate, cu armurile zdrențuite și îmbibate de praf și sânge; câțiva erau răniți și se târau, agățându-se de tovarășii lor. Cu solicitudine, Ambianus deschise din nou porțile și, puțin după aceea, primii războinici intrară în curte, făcându-și loc prin mulțimea fugarilor, aruncând priviri piezișe, într-o tăcere sumbră. Patru dintre ei duceau un rănit, un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
nu mai suporta: — Ce facem cu el? E limpede că e un biet nebun. Balamber încuviință: — Să-l lăsăm cu soarta lui și să plecăm de-aici! Dădu să-și îndemne calul, dar Inisius, târându-se în genunchi, i se agăță de un picior: — Trebuie să te duci sus! Trebuie să faci dreptate! Toți s-au dus sus, înțelegi? Cu toate lucrurile lor: monede, haine, bijuterii... aur! Sunt oameni bogați, trebuie să mă crezi; nu numai oameni din sat, dar și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
aceia să le smulgă cu brutalitate păturile, ca să le poată cerceta mai bine. Una, totuși, strigă și începu să se lupte cu furie, iar Sebastianus înțelese că nu o făcea pentru ea, ci pentru a-și apăra fata. Copila se agăța de ea și striga: — Nu! Ajunge! Nu mai vreau! Nu mai vreau! Și își striga cu disperare mama, care, până la urmă, îi fu smulsă totuși din brațe. în vreme ce hunul care o înhățase pe fată se îndrepta repede spre ușă, târând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
celălalt, mult mai tânăr, ținea un cadru din lemn cu o imagine pictată în culori vii. După atitudinea lor și după tunicile pe care le purtau, deduse că era vorba de trei călugări. — Și el!... Oh, și el! exclamă Inisius, agățându-se de trunchiuri și strângând din ochi; fața sa exprima atenție și exasperare. Balamber, însă, nu reuși să înțeleagă la cine despre cine era vorba. Când cei trei ajunseră la câțiva pași de el, bariera fusese aproape cu totul îndepărtată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
prietenă din copilărie a stăpânei casei - frumoasa Placidia Maximina, care acum, plătind tributul unor prea abundente libații cu vin, stătea întinsă cu fața în jos pe canapea și se ținea de gura vasului cu ambele mâini, de parcă s-ar fi agățat de parapetul unei corăbii în furtună. Râzând prostește, închidea ochii pe jumătate și își ținea respirația, în vreme ce pe piciorul său urca mâna expertă a lui Emerentianus, chipeșul prieten al lui Cilonus. O însoțise tânărul ei frate Lucio, un tip grăsuliu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să asculte de ea, o târâră până la redută, în pragul căreia apăruse și soldatul rămas cu Cilonus. De sub arcul gangului ieși, alergând prin fum, un tânăr războinic. — Uite, sunt aici! strigă Cilonus. Trebuie să închidem! Ajunsă la intrare, ea se agăță de usciori cu toate puterile sale: — Nu! Așteptați! Priviți! strigă. E soldatul. Așteptați, vă spun! într-adevăr, barbarul nu înainta din proprie voință, ci împins de soldatul de care se izbise Hippolita în grădină. Acesta, cu daga în mână, alerga

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și ți-l omor aici, sub ochi. Reinwalt se opri de îndată, scoase un suspin adânc de nerăbdare, apoi scutură din cap: — Atât de tare îți dorești să mori, soldatule? — Deloc. Și nici el. Arătând spre băiat, care zadarnic se agăța cu mâna liberă de brațul său înarmat, Mabertus îl zgâlțâi, mârâind: — Nu-i așa, băiețaș? Un cor de strigăte alarmate se ridică din grupul barbarilor adunați în curte. Reinwalt ridică mâna, cerând-i să se oprească. Nu! Așteaptă! spuse. Noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
zorile și primele raze firave de lumină începeau să apară deasupra cetății. La o cotitură a străzii, o siluetă ce se clătina se desprinse de lângă zid și aproape se aruncă asupra lui Sebastianus. Susținându-l pe omul acela care se agăța de el fără vlagă, prefectul recunoscu în el pe unul din soldații lui Marcentius. Văzu că avea un obraz sfârtecat adânc de o lovitură de sabie și, pe când îl sprijinea, își simți mâinile umplându-se de un lichid cald și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
în urmă în tot mingan-ul - din micul burduf pe care toți îl purtau cu ei, atârnat de șaua de lemn. Văzându-l sosind, prietenul său îl invită printr-un semn să-și potolească și el setea, însă Balamber refuză invitația. Agățând la locul său burduful, Odolgan ridică din umeri. — Cum vrei. Praful ăsta îmi usucă gâtul. Balamber aruncă o privire piezișă, încărcată de suferință, către desișuri. Dacă lucrurile stau cum spun cercetașii, curând o să ieșim din pădurea asta. Agedincum nu e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
motivul acelui gest jignitor. Roșie la față, ea își întoarse privirea în față, ridicându-și mândră bărbia. „Turingienii sunt niște gunoaie!“ Nu spusese mai mult, dar în ochi îi apăruseră lacrimi de furie. Apoi, aplecându-se deodată în față, se agățase de gâtul catârului și, căutând să-i apuce căpăstrul, îi strigase servitorului care o conducea să se oprească; acela se opri de îndată, temându-se că animalul, enervat acum, ar fi devenit până la urmă furios. Go-Bindan, roșie ca para focului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
bine prin ce trece, fiindcă el însuși trecuse prin ceva asemănător când era de vârsta ei. își amintea ce înseamnă să-ți simți inima grea, plină de o ură și de o ranchiună atât de puternice, încât să te poți agăța de ele ca să nu te lași biruit de teamă și de rătăcire, însă simțea în adâncul lui, chinuitoare, dorința, niciodată mărturisită, de a avea parte de un cuvânt blând, de un gest de tandrețe. — Shudian-guuuuun! Dând din mâini din vârful

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
se înălțau și coborau ca niște valuri împrejur. Mulți cai fură doborâți de ambele părți și chiar dereșul său, pe care nu avusese nicidecum timp să-l apere, fu curând ucis cu o lovitură de suliță. în cădere, Balamber se agăță de valtrapul calului unui războinic got ocupat să se apere cu sulița de alți războinici hiung-nu. Trăgându-și pumnalul din cizmă, îl înfipse în coasta bărbatului, spărgând împletitura inelelor de fier, după care, cu mare iuțeală, îl apucă de o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
îl înfipse în coasta bărbatului, spărgând împletitura inelelor de fier, după care, cu mare iuțeală, îl apucă de o margine a mantalei, îl răsturnă din șa și încălecă în locul său. Puse mâna imediat pe sabia pe care acela o avea agățată la oblânc și, din nou, strigând cu furie, dădu pinteni calului și se aruncă iarăși în luptă, sperând că ai săi îl vor urma. Dușmanul, însă, se lupta cu furie, iar celălalt mal a ceea ce mai întâi îi păruse doar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Thorismund de a părăsi armata. întrucât nu-l vedea pe Divicone prin mulțimea adunată să-l asculte, întrebă despre el și află astfel de moartea sa. Ambarrus îi spuse că, la fel ca și Metronius, căzuse chiar în miezul luptei, agățat de crucea sa și îndemnându-și până la ultima suflare tovarășii să țină piept dușmanului. — Crucea aceea, spuse în sfârșit, făcând semn cu capul spre câmpul de luptă, am înfipt-o pe mormântul lui, acolo unde a căzut. Fiindcă a fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
mai înainte o azvârlise jos pe Go-Bindan, deveni nervos și începu să dea din picioare, speriind calul pe spinarea căruia, ținută strâns de un tânăr războinic, se găsea fata. Azvârliți din spinare de animal, ajunseră amândoi în apă. Băiatul se agăță imediat de trestii și fu pe loc cules de tovarășii săi, dar, în confuzia ce se crease, nimeni nu se mai gândi la Go-Bindan. Văzând-o cu degetele întinse ca niște gheare, azvârlită și răsucită în toate părțile de curent

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
imediat dădu pinteni calului, în mijlocul vălmășagului de oameni, nemaivăzând altceva decât mâna ei ce ieșea din apă căutând ajutor. Ajuns la mal, galopă o bucată pe lângă râu, urmărind-o pe Go-Bindan, care se zbătea, căutând ceva de care să se agațe. După ce trecuse de ea, își împinse animalul în curentul apei și reuși să o apuce și să o tragă la mal în siguranță, însă deja pe jumătate înecată. O întinse în iarbă, iar războinicii hiung-nu o înconjurară. Când, după o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
care să-i lase descoperiți. Balamber arunca, din când în când, câte o ocheadă către care - burgunzii ajunseseră acolo, le luaseră în stăpânire și deja urcau în ele, căutând prada. îl văzu pe Mandzuk cu o javelină înfiptă între omoplați, agățându-se de marginea unui car, pentru a aluneca apoi în iarbă. Războinicii hiung-nu rămași încă în viață fugeau peste câmp, dar din urmă veneau năvalnic dușmanii și-i doborau unul după altul; femeile nu avură nici ele o soartă mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
se privirea i se încețoșa. Dar Frediana nu-i dădu răgaz și, după un duel scurt, printr-o altă lovitură directă, îi înfipse sabia în încheietura coapsei stângi. Căzu în genunchi în fața ei. Sprijinindu-și vârful săbiei în pământ și agățându-se de ea cu amândouă mâinile, încercă să se ridice, însă fiica lui Waldomar îi îndepărtă cu un picior arma. Balamber se prăbuși la picioarele ei. Mâinile i se strânseră ca niște gheare, zgâriind pământul, în timp ce puterile îl părăseau. Cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]