6,113 matches
-
și Îi povestește intriga, ca și cum filmul ar fi ajutat-o să avanseze la un nou nivel de Înțelegere. În fiecare seară o conduce pe Margot Înapoi la hotel, de obicei beat bine la vremea aceea, și rîd pe seama asalturilor din ce În ce mai disperate ale lui Zamyatin. El vede În Margot idealul lui de bibliotecară, cu un perfect potențial de muză, și mai știe că este perfect intangibilă din moment ce este fiica lui Wakefield. În fiecare seară Wakefield se Întoarce În apartamentul lui și zace
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
piardă definitiv. Își unse felia de pâine prăjită cu gem Cooper’s Oxford și o tăie exact la jumătate. Oare ar conta într-adevăr atât de mult pentru ea? Nu semăna cu femeile pe care le văzuse la clinică, încordate, disperate, incapabile să se gândească la orice altceva în afară de copii. Avea o carieră și o viață plină și agitată. — Nu-i o idee rea, mamă, încuviință el. Camilla părea la fel de încântată ca un copil în fața unei jucării noi. Nu i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Laurence ar fi de acord. I-ar spune pur și simplu că el n-avea obiceiul să se culce cu oricine îi ieșea în cale, așa că, dacă nu cumva ea o făcea, n-aveau motive de îngrijorare. Era o cauză disperată. Dacă nu cumva... îi trecu prin minte o idee atât de simplă încât nu-i veni să creadă că nu se gândise mai devreme la asta. Ar putea pur și simplu să dea cărțile pe față și să i-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
inspiră o dată pentru că prima dată nu-i ieșise figura. Fără hârtie, n-o să aibă nici Fair Exchange. Peste o lună era prea târziu. Aveau nevoie de ea acum. — Lasă-mă să vorbesc eu cu ei. După o dimineață de telefoane disperate obținu destulă hârtie pentru primele patru săptămâni. Acum avea poftă de o gogoașă imensă cu gem pe post de recompensă. Dar n-avea să fie așa. Jim Curry, principalul agent de vânzări al Citizen-ului, căruia îi revenise sarcina să convingă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
mine, sunt în grădină. — Liniștește-te, îi spuse Laurence blând, de parcă ar fi fost o pacientă care avea nevoie de alinare după ce suferise un șoc puternic. Nu poate să fie atât de grav. — Ba da. Problema e, Laurence, - Fran căută disperată o cale de a-i spune asta fără să-l rănească, dar nu găsi nici una - că nu mă pot căsători cu tine. Laurence râse. — Măcar de data asta, mama a avut dreptate. Ai exagerat cu munca. Furia o scoase din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
plecat. Mă întorc la șase. Ben o privi. De fapt, știa prea bine unde pleacă. Singurul lucru pe care nu-l știa era ce trebuia să facă în privința asta. — Ralph, începu el, știind că era în zadar, dar simțind nevoie disperată să se consulte cu cineva. În zilele bune, regăseai urme din mașinăria perfectă a minții lui Ralph. Însă azi nu era una din acele zile. — Mă întrebam dacă ai putea să-mi dai un sfat. Ralph păru mai atent, de parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
își croia drum înapoi spre Cathedral Arms, pe când cei care poposiseră la un pahar după muncă se întorceau acasă, unde erau așteptați cu masa gata și cu copiii deja gata de culcare. Fran încercă să-și scoată din minte chipul disperat al Camillei în timp ce se uita după Jack prin bar. Nu era acolo. — A plecat acum un sfert de oră, răspunse barmanul amabil la întrebarea ei. Fran se simți cuprinsă de dezamăgire. Ratarea momentului potrivit devenea un adevărat talent. Afară ploaia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
scrie „se poate elibera“... După douăzeci de ani intră în comisia de eliberare, cu condiția să dea dovezi temeinice de îndreptare și hărnicie multă - așa, între ghilimele -, deci, dacă n-ai muncit, mai stai! Părerea mea așa, că niște oameni disperați... Că douăzeci de ani e o viață de om și pe mulți îi sperie când ajung: „Băi, eu să stau douăzeci de ani de-acum încolo!“. Nimeni nu se gândește. În alte țări, am înțeles că în Florida, la americani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
și „strigăt”; conturul, figurativismul, copia după natură sînt rejectate în favoarea unei naturi alter; autoritatea transcendentă e delegitimată și, odată cu ea, sînt refuzate valorile societății întemeiate pe dreptul divin. Tendința de autonomizare, de purificare extrem(ist)ă este, în fond, reflexul disperat al unei nevoi de autodefinire radicală, de identitate „nouă” și „esențială”, în condițiile în care identitatea/reprezentarea tradițională - destabilizată - își pierduse legitimitatea de facto. O pasiune absolutistă, o mistică a imanentului - reacție compensatorie la desacralizarea existenței și a artei, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
atacurilor contra Coroanei”. Profitînd de desființarea Cenzurii cu două zile în urmă din cauza alegerilor, Cocea va plusa sfidător, editînd — pe 2 noiembrie — ziarul sub titlul de Chemarea roșie, pentru ca din 6 noiembrie să-i schimbe titlul în Facla. În tentativa disperată de a evita suspendarea, Facla va deveni, pe 12 noiembrie, Torța, iar după numai o zi — Clopotul, pentru ca pe 22 decembrie să revină la vechiul nume, Chemarea. 1920 va fi însă anul în care Chemarea dispare definitiv din peisajul publicisticii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
timpul pe care l-ai putea sacrifica (...) și de cota de rușine sau compromitere pe care ar trebui s-o suporți cînd aș apărea botezat de tine în limba franceză”. Înduioșătoarea implorare (de fapt, o adevărată cerșetorie...) face un apel disperat la solidaritatea de generație. Costin anunță, în plus, că va plăti bani grei și - ca un veleitar - îi promite lui Tzara o bucată literară cu dedicație: „Pentru înțelegerea acestei temerități, contez pe solidaritatea generației noastre, pe afinitățile noastre și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Contimporanul se numără - în afara textelor lui Jacques G. Costin și Urmuz - cele semnate de Romulus Dianu („Rezumat pentru femeile urîte“, „De inimă albastră...“ („Romanță 1897“, „Dama cu inima sgîriată“ ș.a.), Sergiu Dan („Rocambole. Mare roman de aventuri“), Felix Aderca („Scrisoare disperată. Din carnetul intim al d-lui Aurel“), Filip Corsa („Fantome“), F. Brunea („Povești pentru bolnavii de ochi“), G. Mănciulescu („Absint anonim“). O trăsătură particulară a avangardei istorice constă în persiflarea categoriilor tradiționale de specie și gen prin parodieri minimaliste și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sînt, pur și simplu, obsedate de relaționarea lui Urmuz cu literatura absurdului și a alienării tragice. Într-un articol intitulat „Măștile lui Urmuz” și apărut în Contemporanul, 1970, nr. 17, p. 3, Antoaneta Tănăsescu identifică în textele urmuziene un „sentiment disperat de înstrăinare, de alienare a ființei umane, într-o lume, dacă nu direct vrăjmașă, cel puțin distinctă, depărtată, indiferentă, sentiment devenit dominant pentru conștiința modernă”. Și exemplele pot continua... Într-o secțiune a eseului despre Urmuz din volumul Formă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
înșfăcat de guler (de parcă ar fi luat o pisicuță de ceafă) și a reușit să-l târască până jos. — La ce oră crezi că sosește Gaston la noi? Takamori nu i-a răspuns mamei. Își înfuleca micul dejun, făcând eforturi disperate să nu caște. — Hei, Tomoe, plătești tu trenul până la Yokohama, nu? o întrebă el cu duritate în glas. Ora opt. Tomoe și-a îmbrăcat costumașul nou din lână, în dungi bleu cu alb, și și-a pus o pălărie albă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
O să ne facă de râs peste tot.“ Nu-i ajungea bătaia de cap pe care o avea cu Takamori, mai trebuia să le pice din cer și imbecilul ăsta. — De s-ar termina odată cu nebunul ăsta...bombăni ea. Se uita disperată după Gaston. A oprit un grup de băiețași care se jucau pe stradă. — N-ați văzut cumva trecând pe-aici vreun străin? — Un american în chimono? — Nu-i american. Dar... da, acela. Încotro a luat-o? Chiar în clipa aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
obscene. Nu era singur, ci împreună cu un bărbat voinic, îmbrăcat cu o haină elegantă, aruncată pe umeri. Putea să fie un fost boxer. Priveau din când în când prin ușa de sticlă spre masa lui Takamori și Tomoe. Takamori căuta disperat, din priviri, o altă ieșire. I s-a făcut inima cât un purice când și-a dat seama că n-aveau nici o scăpare și că nu le rămânea decât să-i înfrunte pe cei de la ușă. — Vă place Tokyo, domnule
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
fusese lăsată întredeschisă și a țâșnit înăuntru, cu Gaston după ea. — Te rog, ajută-mă! Te rog! A repetat rugămintea de câteva ori, pentru că auzea voci pe coridor apropiindu-se de ușă. Gaston i-a privit, neputincios, chipul desfigurat și disperat. — Ajută-mă! Ajută-mă! repetă ea. Își împreună mâinile a rugăminte, ca în fața lui Buddha. Avea degete lungi și subțiri ca niște ace. Pe coridor se auzeau acum vocea cameristei și a bărbatului care a strigat. Gaston i-a auzit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
să auziți. Funcționăm ca un club particular. Tocmai de aceea acest domn Sade... Endō și bărbatul cel grăsan, față-n față la masă, au început să discute în șoaptă ca să nu-i audă chelnerițele. Între timp, Gaston dădea din cap disperat și clipea din ochi, străduindu-se din răsputeri să-l facă pe om să priceapă că-l paște un mare pericol. Dar bărbatul nu-l băga în seamă. — Europence? De care aveți? Endō învârti cu mâna paharul cu apă, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
și îi sclipeau ochii de poftă. — E în afara oricărei primejdii? Se poate conta pe ele în cazul în care sunt descoperite de poliție? întrebă Kanai, ștergându-și fruntea. — Se ocupă domnul Sade de problema aceasta. Abia atunci observă omulețul clătinarea disperată a capului și clipirea din ochi a lui Gaston. — Nu-i e bine? întrebă el. — A! Domnul Sade suferă de o boală de nervi. Nu-și poate controla mușchii faciali... Dar, ce părere aveți? De fapt, am adus și două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
non! Gaston și-a recăpătat vocea. Până în clipa aceea fusese mut de frică. Stătea și se uita, fără glas, la cei doi japonezi. — Gas, intră și tu acolo. Dacă vine cineva, ne prefacem că ne uităm pe-aici. Endō-san, strigă disperat Gastom. Câine-san, îți place!... Îți plac copiii. Îți plac câinii... Iubești copiii. Știu. Iubești copiii. Prinzând cuvintele imploratoare ale lui Gaston, Kanai și-a împreunat mâinile sângerânde într-un gest de implorare: — Am soție... și copii... Am doi copii! Mâinile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Takamori deseară și să ne distrăm pe undeva. — Tomoe-san, eu... Gaston se opri, se rezemă cu mâna de zid și continuă cu glas scăzut. Deseară plec din Tokyo. — Pleci din Tokyo? Unde pleci? — Nord. Era complet epuizat și făcea eforturi disperate să-și înăbușe lacrimile care-i inundau ochii. — Nord? Nu înțeleg. — La Endō. — Endō? exclamă Tomoe surprinsă. Doar nu vrei să spui că e vorba de Endō ăla?... Gaston tăcu. — Nu Endō ăla, Gaston, nu-i așa? Nu se poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
este prieten mie... ca și Napoleon. — Ai auzit ce fel de om e, Gaston? — Da. — Nu se poate. Nu-ți dai seama ce ți s-ar putea întâmpla? Nu ți-e frică? — Ba da, mi-e frică. Tomoe a dat disperată din mâini și l-a mai privit o dată, în față, pe uriașul de lângă ea. Era mai greu de cap decât își imaginase. Dacă n-ar fi atât de idiot, și-ar putea da măcar seama de logica argumentului ei. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
fac? A plecat deja de la serviciu. Gaston lovea abătut pământul cu pantofii lui uzați. — Îmi pare rău că nu-l mai pot întâlni pe Takamori-san înainte de a pleca. — De ce nu vii cu mine acasă, astă-seară măcar? Ce zici? Tomoe incerca disperată să-l facă să consimtă. Stai și tu de vorbă cu el pe îndelete și dacă tot o să mai vrei să mergi la Yamagata, n-ai decât să pleci după o noapte de odihnă bună. Nu, nu e bine. De ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
aglomerată din Ueno. Era coadă la bilete. O voce anunța plecarea trenurilor la megafon: „Trenul personal în direcția Takasaki pleacă la ora opt douăzeci și șase de la linia patrusprezece. Trenul personal cu direcția Takasaki pleacă de la linia patrusprezece.“ Tomoe încerca disperată să afle, de la un telefon public, pe unde umbla fratele ei. Pe unde naiba hoinărea? Nu s-a întors încă. Telefonase și pe la prieteni și pe la cunoștințe, dar în zadar. A ieșit din cabină în cele din urmă. — N-are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
nu știa să înoate, a înghițit o cantitate considerabilă de apă mâloasă. Când și-a scos capul din apă, arăta ca un pește cu ochii bulbucați, care ieșea la suprafață ca să ia o gură de aer. A început să dea disperat din mâini și din picioare, ca un câine vagabond aruncat într-un heleșteu. A mai înaintat puțin, dar când a ridicat capul și a încercat să-l strige pe Endō, și-a pierdut echilibrul și s-a afundat și mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]