5,695 matches
-
Judecată finală, suntem obligați să admitem că cei care vor face obiectul acestei Judecăți sunt ființe libere în sensul moral al termenului. Dumnezeu se descoperă în același fel tuturor oamenilor, dar nu toți oamenii răspund în același fel la chemarea dumnezeiască. Omul este singurul responsabil de judecata sa. Dumnezeu este constrâns să își asume rolul de judecător, mai întâi, pentru a‑i mântui pe cei care sunt vrednici și apoi, din respect pentru libertatea creaturilor sale. În cartea a IV‑a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
În momentul în care această legătură se rupe, cel dintâi se află „în abis”. Patru termeni sunt importanți în acest context: Dumnezeu, omul, relația dintre ei (iubirea din partea omului ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu), comuniunea (communio). Dumnezeu și iubirea dumnezeiască sunt valori absolute. Iubirea omului, în schimb, se poate modifica în funcție de împrejurări. Așadar, Dumnezeu nu este niciodată cauza dispariției acestei communio, întrucât El nu încetează niciodată să își iubească creaturile. Omului îi revine sarcina să hotărască în relația sa particulară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
hotărască în relația sa particulară cu divinitatea. Iată de ce, spune Irineu, de îndată ce se îndepărtează de Tatăl, cei care nu au credință suferă un fel de autopedeapsă, depărtându‑se în același timp de viață, de lumină și de toate celelalte bucurii dumnezeiești. Reacția divină nu este nicidecum punitivă; Dumnezeu nu face decât să se retragă discret, abandonându‑i pe cei cărora le este greu să‑l accepte, în „abisul” propriei lor izolări. Prin păcat nu numai sufletul se rupe de Dumnezeu, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fi decât credinciosul care renunță la Cristos după ce l‑a cunoscut. Pentru a suferi „pedeapsa întunericului”, trebuie ca mai înainte să fi gustat din bucuria luminii. Pedeapsa apostaților, ca și cea a diavolului, va fi veșnică, de vreme ce, afirmă Irineu, bunurile dumnezeiești nu au sfârșit. Refuzând aceste bunuri, apostatul se separă definitiv și irevocabil de veșnicie. O „mică” problemă intervine aici, care ține mai curând de logică decât de teologie: dacă pedeapsa este veșnică, asemenea mântuirii, atunci suntem constrânși să admitem două
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
scrie (1, 1‑2): Întrucât ți‑ai exprimat dorința, iubite frate Teofil, să fii lămurit cu precizie asupra subiectelor pe care ni le‑ai propus, am socotit înțelept ca, adăpându‑ne din belșug, ca dintr‑un izvor sfânt, din Scripturile dumnezeiești, să‑ți punem sub ochi rodul cercetărilor, pentru ca să te bucuri nu numai adunând aceste [lucruri] în auz, ci, examinând faptele înseși, să poți slăvi întru toate pe Dumnezeu. Aceasta să fie merindea neprimejdioasă, dăruită de noi în viața de acum
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
are izvorul unic în Dumnezeu. Profeții nu fac decât să reproducă, în cel mai exact mod cu putință, mesajul divin, fără omisiuni sau adaosuri. Ei au o grijă deosebită să nu altereze prin cuvintele sau prin gândurile lor inspirația autentică dumnezeiască ale cărei „vase alese” sunt. În actul profetic, voința umană este asimilată voinței lui Dumnezeu (2, 2): ≅⇔ (Δ ƒ> ∅∗∴∀Η ∗Λ<ς:γΤΗ ≅⊇ ΒΔ≅ν↑ϑ∀4 ƒν2Ξ((≅<ϑ≅, :← Β8∀<™, ≅⇔∗∞ ΒγΔ ∀βϑ≅ℜ ″∃≅β8≅<ϑ≅ ϑ∀¬ϑ∀ 6∀ℜ ƒ6ΖΔΛΦΦ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
celor care‑l caută cu credință; se deschide îndată celor ce cu trupuri neîntinate și inimă pură vor să bată la ușă. Nu alungă pe nici unul dintre robii Săi; de nimenea nu se scârbește socotindu‑l nevrednic de tainele Sale dumnezeiești; pe bogat nu‑l prețuiește mai mult decât pe sărac; pe sărac nu‑l disprețuiește pentru sărăcia sa; pe barbar nu‑l rănește făcându‑l nepriceput; pe eunuc nu‑l dă deoparte, ca nefiind bărbat; femeii nu‑i poartă ranchiună
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
timp chibzuit. În primul caz, spune el, Dumnezeu a cruțat viața celor trei tineri pentru a mustra orgoliul lui Nabucodonosor care se considera stăpânul absolut al universului și deci liber în a lua orice decizie. Într‑adevăr, în urma acestei minuni dumnezeiești, regele a suferit o rătăcire temporară a minții, purtându‑se ca un nebun (¥logon). Lecția primită i‑a servit la conștientizarea adevăratului său loc în lume și a micimii sale în raport cu măreția divină (ibidem). În cel de‑al doilea caz
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu poate fi negată fără riscul de a sărăci, chiar a goli de sens, lucrarea pământească a divinității. Origen întoarce acest argument împotriva adversarului său, întrebându‑se retoric: „Oare demonii cei răi ar putea face minuni prin vrăjitorie, iar natura dumnezeiască și binecuvântată nu ar putea săvârși nici una?” (6, 51). Iar mai departe: „Încuviințăm existența magiei și a vrăjitoriei practicate de demonii cei răi, invocați prin incantații speciale, și docili la chemarea vrăjitorilor? Aceasta înseamnă că trebuie să existe printre oameni
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ar putea săvârși nici una?” (6, 51). Iar mai departe: „Încuviințăm existența magiei și a vrăjitoriei practicate de demonii cei răi, invocați prin incantații speciale, și docili la chemarea vrăjitorilor? Aceasta înseamnă că trebuie să existe printre oameni [și] roadele puterii dumnezeiești. Atunci de ce să nu‑i cercetăm cu luare aminte pe cei care pretind că fac minuni și să vedem dacă viața lor, purtările lor, roadele acestor minuni dăunează oamenilor sau îndreaptă moravurile lor?” (ibidem) În consecință, a respinge în totalitate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aceștia, după ce au fost încercați prin răutatea demonilor asemenea aurului prin foc, după ce au făcut tot ce le‑a stat în putință să împiedice orice degradare a naturii lor raționale, să se dovedească demni de a ajunge la măsura realităților dumnezeiești și să fie ridicați de Logos la fericirea cea fără asemănare” (6, 44). Cuvântul „Satan” poate fi înțeles atât în sensul propriu, cât și în cel figurat. În sens propriu, Satan este „prima dintre ființele cu o viață pașnică și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trebuie situată interpretarea anagogică a figurii Anticristului pe care o propune Origen. Interpretarea sa pornește de la imaginea templului de care vorbește Mt. 24,1‑2. Edificiul exterior, vizibil, al templului este Vechiul Testament, care trebuie dărâmat „pentru a clădi templul cel dumnezeiesc și mistic al unei alte Scripturi”. Iar pasajul continuă: „Unul dintre predecesorii noștri a explicat că templul este Scriptura. Și, cum potrivnicul care «se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu» (2Tes. 2,4), care se așază în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mult chiar, așa cum remarcă M. Dulaey, Enoh nu a fost profet, calitate indispensabilă martorilor eshatologici. Pe de altă parte, Moise și Elisei, care au darul taumaturgic, nu îndeplinesc cealaltă condiție, aceea de a fi fost ridicați cu trupurile lângă tronul dumnezeiesc. Ilie și Ieremia par deci singurii care îndeplinesc aceste două condiții. În plus, Ieremia este menționat în Evanghelie ca profet eshatologic: „Și venind Isus în părțile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii săi zicând: «Cine zic oamenii că sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sacrificați” neîntârziat. Ulterior, el declanșează persecuția împotriva Bisericii. Reacția divină nu se lasă așteptată: potrivit Apoc. 11,13, a zecea parte a orașului este distrusă și sunt omorâți șapte mii de oameni. Profeții sunt ridicați în văzduh, printr‑o minune dumnezeiască. Persecutorii nu sunt însă intimidați de aceasta, ci continuă nestingheriți masacrul. Commodian spune că Dumnezeu le‑a împietrit inimile, așa cum făcuse odinioară cu Faraon. Nero ordonă expulzarea creștinilor din cetate și pronunță edicte anticreștine, susținut de cei doi cezari. Credincioșii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aceea ne‑a dat El viața de acum, ca noi, fie să pierdem adevărata viață, veșnică, prin păcatele noastre, fie să o dobândim, prin virtuți. Binele absolut nu poate fi în viața trupească, deoarece aceasta ne‑a fost dată de dumnezeiasca rânduială; tot dumnezeiasca rânduială o va lua înapoi. Câtă vreme aceasta este limitată, ea nu are Binele absolut; Binele absolut este conținut în viața spirituală, pe care o dobândim singuri, ea nu presupune nici rău și nici sfârșit. La acestea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dat El viața de acum, ca noi, fie să pierdem adevărata viață, veșnică, prin păcatele noastre, fie să o dobândim, prin virtuți. Binele absolut nu poate fi în viața trupească, deoarece aceasta ne‑a fost dată de dumnezeiasca rânduială; tot dumnezeiasca rânduială o va lua înapoi. Câtă vreme aceasta este limitată, ea nu are Binele absolut; Binele absolut este conținut în viața spirituală, pe care o dobândim singuri, ea nu presupune nici rău și nici sfârșit. La acestea se adaugă o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
constituat imperium, leges commutet et suas sanciat, contaminabit diripiet spoliabit occidet: denique inmutato nomine atque imperii sede translata confusio ac perturbatio humani generis consequetur. Acesta va jigni lumea întreagă prin stăpânirea sa de nesuportat; va amesteca cele omenești cu cele dumnezeiești, va face lucruri urâte și greu de spus; va avea gânduri noi în sufletul său, ca să‑și zidească propriul imperiu, să schimbe legile și să le impună pe ale sale; el va pângări, va devasta, va răpi și va ucide
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
studieze îndeaproape textul original al Vechiului Testament, nu a putut ignora numeroasele divergențe existente între manuscrisele ebraice și cele grecești și nici superioritatea celor dintâi, în majoritatea cazurilor”; apoi, „prin lectura Noului Testament, el ajunge să constate că evangheliștii și dumnezeiescul nostru Mântuitor și Domn, precum și sfântul Pavel, citează adesea, ca extrase din Vechiul Testament, lucruri care lipsesc din exemplarele noastre”. Poate că acest din urmă argument a jucat un rol decisiv, dată fiind uriașa importanță a „martorilor” și contradicția dintre textul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
durată, iar ultimul rege pământesc, culmea nelegiuirii, va avea aceeași soartă ca predecesorii săi mai vrednici de stimă. Prin mitul Anticristului, Theodoret sugerează opoziția fundamentală existentă între cele două niveluri ale realității, cel al istoriei omenești și cel al veșniciei dumnezeiești. Această idee a fost întâlnită deja la Hipolit, dar aici ea este lipsită de orice conotație radicală. Hipolit găsea în această viziune metafizică un fel de refugiu ultim în fața „terorii istoriei”, în timp ce, la Theodoret, este vorba pur și simplu de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să înceteze cu totul a mai lucra. Într‑adevăr, cum ar fi posibil ca uneltirile aceluia să fie dejucate, dacă ar lipsi ajutorul Duhului? Pe de altă parte, nici un alt imperiu nu va urma celui Roman. Eu însă cred că dumnezeiescul apostol nu se referă la nici una dintre cele două realități care au fost propuse și consider adevărat ceea ce a fost spus de alții: Dumnezeul universului a hotărât ca el să se arate la sfârșitul vremurilor. Așadar, termenul rânduit de Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fost spus de alții: Dumnezeul universului a hotărât ca el să se arate la sfârșitul vremurilor. Așadar, termenul rânduit de Dumnezeu îl împiedică să se arate încă de pe acum. Dar cred că versetul are și un alt sens. Într‑adevăr, dumnezeiescul apostol cunoaște cuvintele Domnului, care învață că trebuie să se vestească Evanghelia la toate neamurile și atunci va veni sfârșitul. Dar, văzând puterea pe care încă o avea cultul idolilor, el a spus, respectând învățătura Domnului, că va fi nimicită
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
17). De asemenea, Domnul spune același lucru în Evanghelii: „Va trimite pe îngerii săi și pe cei aleși ai Săi îi vor aduna din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la marginile lor” (Mt. 24,31; cf. Deut. 30,4). Dumnezeiescul apostol ne sfătuiește, așadar, să nu dăm crezare celor care spun că vremea din urmă a venit deja și că Domnul ar trebui să apară dintr‑o clipă în alta, chiar dacă ar aduce în sprijinul lor oracole și profeții - căci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al pretinșilor dumnezei, el, care odinioară susținea minciuna cu toate puterile sale. [Pavel] a numit „templul lui Dumnezeu” bisericile pe care Anticrist le va lua mai întâi în stăpânire, îndrăznind să se proclame dumnezeu. Acestea au fost vestite și de dumnezeiescul Daniel, prin cuvintele: „Nu va avea nici o aplecare spre vreunul din dumnezeii părinților lui; și‑n locul lor îl va slăvi pe dumnezeul Maozin” (Dan. 11,37), în loc de „el se va numi dumnezeu puternic”. Apoi, ca să arate că nu le
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu neputință ca harul Duhului să înceteze cu totul să lucreze. Într‑adevăr, cum ar fi posibil ca uneltirile aceluia să fie dejucate, dacă ar lipsi ajutorul Duhului? Pe de altă parte, nici un alt imperiu nu va urma celui roman. Dumnezeiescul Daniel a simbolizat Imperiul Roman prin cea de‑a patra fiară. Pe capul ei a crescut cornul cel mic care poartă război cu sfinții. În fragmentul citat, dumnezeiescul apostol vorbește de același [personaj]. Eu însă cred că dumnezeiescul apostol nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pe de altă parte, nici un alt imperiu nu va urma celui roman. Dumnezeiescul Daniel a simbolizat Imperiul Roman prin cea de‑a patra fiară. Pe capul ei a crescut cornul cel mic care poartă război cu sfinții. În fragmentul citat, dumnezeiescul apostol vorbește de același [personaj]. Eu însă cred că dumnezeiescul apostol nu se referă la nici una dintre cele două realități care au fost propuse și consider adevărat ceea ce a fost spus de alții: Dumnezeul universului a hotărât ca el să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]