3,808 matches
-
uciși În fața părinților, frați obligați să se tortureze unii pe alții, pentru ca unul din ei să supraviețuiască. Nu-ți poți Închipui ce a văzut prizonierul. Durere, mișelie, deznădejde. Noi, oamenii, suntem cu toții animale de pradă, domnule Faulques. Inventivitatea noastră În privința ororilor n-are margini. Dumneata trebuie să știi. O viață Întreagă În care pozezi răutatea te Învață ceva, presupun. - De asta vrei să mă omori? Ca să răzbuni toate acelea? Pe chipul lui Markovic s-a ivit iar zâmbetul rece, aproape străin
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Pe Îndelete, cu cea mai mare grijă, pictorul de război a aplicat gri payne neamestecat pentru coloana de fum și cenușă, apoi, accentuând baza cerului cu albastru cobalt mixat cu alb, a uitat de precauții și a marcat focul și oroarea cu tușe viguroase, aproape brutale, de lac stacojiu și alb, portocaliu de cadmiu și cinabru. Vulcanul Își sângera lava până la marginea câmpului de bătaie, ca un Olimp indiferent la râvna furnicuțelor cu lănci ridicate care se Înfruntau la poalele lui
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Olvido, vorbele sale și contactul cu mâna ei i-o imprimaseră de mult În inimă și În minte. Erau subtile și foarte stranii, gândea, legăturile ce se puteau stabili Între lucruri În aparență fără legătură Între ele: picturi, vorbe, amintiri, oroare. Părea că tot haosul lumii, răspândit cine știe cum pe pământ de capriciul unor zei beți ori imbecili - o explicație la fel de bună ca oricare alta - sau de hazardurile fără milă ar fi putut să se pună brusc În ordine, devenind un ansamblu
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Ca să ne Înțelegem, spunea, trebuie să pătrundem universul; și ca să pătrundem universul, trebuie să ne Înțelegem pe noi Înșine. Dar de atunci au căzut multe ploi. Divorțând de natură, noi, oamenii, ne-am pierdut puterea de a ne consola În fața ororii care ne pândește aici, alături. Cu cât observăm mai mult, cu atât mai puțin sens are totul, cu atât ne simțim mai deconcertați. Uite că, din pricina ciufutului de GØdel, nici măcar nu mai putem să ne refugiem În singurul loc pe
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Îi liniștesc intelectual pe cei care le cunosc și folosesc. Sunt analgezice, aș spune. Așadar, ne Întoarcem la un Aristotel cam maltratat, dar Încă util: Înțelegerea, inclusiv strădania de a Înțelege, ne salvează. Ori, cel puțin, ne consolează, deoarece transformă oroarea absurdă În legi senine. Continuaseră să mănânce și să tăifăsuiască despre toate acestea, pe când Faulques punea Întrebările adecvate și asculta răspunsurile În tăcere, ca un student interesat de expunerea profesorului. Pe atunci nu știa, dar toate acelea Îi schimbau - completau
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
limbii lui, carnea splendidă a femeii pe care o iubea. Pictorul de război s-a cutremurat, trecându-și degetele peste marginile fisurii din zid, aspre și reci. Carne crudă, și-a amintit pe neașteptate, lângă urmele unui animal În nisip. Oroare mereu la pândă, cerând dijme și dări timpurii, gata să-i taie capul lui Euclid cu secera haosului. Fluturi care Își fâlfâiau aripile prin toate războaiele și toate păcile. Fiecare clipă era un amestec de situații posibile și imposibile, de
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Îl Învățase și să privească. Și, Într-un fel, să picteze. Avusese noroc. Când ea murise, lentila camerei foto se Încețoșase, și asta fusese salvarea. Picta cu privirea pe care ea i-o formase. - Spune-mi ceva, domnule Faulques. Simțul ororii declanșează aparatul? De astă dată, pictorul de război n-a putut decât să râdă. Individul făcuse treabă bună În căutare și interpretare, chiar dacă nu total. Adesea era tangent cu adevărul, chiar dacă nu-l atingea, dar unele dintre aproximările lui grosolane
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
de sânge, cele strânse una Într-alta, ca o turmă speriată de puștile călăilor, cea cu trăsături africane, care se uita, muribundă, la privitor, cea care În planul cel mai din față deschidea gura ca să scoată un urlet tăcut de oroare. Și Olvido Ferrara, În toate colțurile și În toate liniile peisajului vast care ar fi fost cu neputință de observat și compus fără prezența ei. Ca În vulcanul cel roșu, negru și brun, care era vârful picturii murale, punctul unde
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
fiecărui deținut, inclusiv copii, care avea să fie executat de khmerii roșii. Frumusețea tuturor acestor oameni frumoși, despre care știam că aveau să moară. Nu, iubitule. Știi vechea reclamă Kodak? Tu apasă pe buton, noi facem restul. În lumea unde oroarea se vinde drept artă, unde arta se naște cu pretenția să fie fotografiată, unde conviețuirea cu imaginile suferinței n-are legătură nici cu conștiința, nici cu compasiunea, fotografiile de război nu-s bune de nimic. Lumea face restul: și le
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Îndoiesc ca vreun pictor să fi reușit vreodată așa ceva. Goya? Poate. Nu-i același lucru să muți din realitate pe pânză ori de pe retină pe pânză. Înțelegi? Una e să reproduci aspectul vieții, imitând-o și interpretând-o: plăcere, frumusețe, oroare, durere și chestii de-astea. E numai o chestiune de ochi bun, de tehnică și talent. Și alta e să te orientezi după fatalitatea retinei. Să pictezi oroarea cu linii reci - continua să stea la fereastră, goală pușcă sub cămașa
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
e să reproduci aspectul vieții, imitând-o și interpretând-o: plăcere, frumusețe, oroare, durere și chestii de-astea. E numai o chestiune de ochi bun, de tehnică și talent. Și alta e să te orientezi după fatalitatea retinei. Să pictezi oroarea cu linii reci - continua să stea la fereastră, goală pușcă sub cămașa bărbătească, privind umbreluța de fum negru care acoperea orașul, și din când În când ridica pe jumătate aparatul, ca și cum ar fi făcut o fotografie, dar pe loc Îl
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
care Îl privea Într-o sală aproape goală din muzeul Mayer van der Bergh din Antwerpen. Rezultatul final al Întregii munci fusese albumul Morituri, ultima lucrare pe care o publicase. Drumul cel mai scurt Între două puncte: de la om la oroare. O lume unde singurul zâmbet logic era cel al hârcilor pictate de bătrânii maeștri pe pânze și table din lemn. Și, când cele douăzeci și trei de fotografii fuseseră gata, Înțelesese că era gata și el. Atunci părăsise pentru totdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
perceput cu ochii unui pictor englez de la jumătatea secolului XIX, dar și frontiera difuză - acuarela și nuanțele ei ambigue erau perfecte pentru așa ceva - dintre frumusețea unor zori și reprezentarea plastică pe care paleta variată a Universului, spectrul cromatic fascinant al ororii, le punea la dispoziția oricărui observator situat În punctul propice. Tușele unor nori puteau să se Întindă deasupra mării, la orizontul estic al dimineții, ca anunțul unei noi zile perfecte din lumini și umbre, dar și ca fumul care, dus
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
lui, fiece unghi al existenței. Copilul amintea de trăsăturile soldatului-călău care Îi supraveghea pe fugari. Mama căzută se repeta, rând cu rând, până la infinit. Blestemat fie rodul pântecelui tău. Carmen Elsken avea dreptate. Răutatea ca peisaj. Cine numea toate acestea Oroare cu majusculă - prea multă literatură pe această temă - nu făcea decât să intelectualizeze simplitatea evidenței. - De ce mi-ai vorbit În port? Faulques și-a revenit cu greu. Femeia stătea În fața lui. Avea umerii goi sub bretelele subțiri ale rochiei. Și
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
suicidare Prea puțini dintre scriitorii autori de jurnale sunt și teoreticieni ai sinuciderii. Chiar dacă moartea ocupă un loc important În dezbaterile lor intime, aceasta e percepută drept un fapt metafizic. Nimic concret, nimic legat de imanentul vieții de fiecare zi. Oroarea de sinucidere a fost statuată de către primii filozofi europeni, În special de Platon și descendenții săi. Mai mult: Există și câteva categorii umane a căror etică presupune o anumită aversiune față de sinucidere, cum sunt, de exemplu: evreii din Vechiul Testament, budiștii
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
al celebrității (Malcolm Lowry, Hemingway). Se poate muri din orice: din orgoliu aristocratic, precum Cato („Acum sunt propriul meu stăpân!”), din dezgust (ultimele cuvinte ale lui Crevel, dandy-ul suprarealist, au fost: „Rog incinerați-mă. Dezgustat. Dezgustat de tot.”), din oroarea - cum altfel dacă nu metafizică? - de a mai continua (Paul Celan, Marina Țvetaeva), dintr-o ereditate mai puternică decât capacitatea scriitorului de a o controla (Hemingway: tatăl său se sinucisese, iar mama lui Îi trimite arma, un Smith and Wesson
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
frumos pe pământ decât sinuciderea lui Cato», scrie cuprins de-o frenetică admirație Seneca. Și totuși, această moarte voluntară, cea mai glorioasă din istoria Occidentului, s-a alterat de atâtea confuzii, de atâtea contradicții.33 Astăzi, sinuciderea nu mai iscă oroarea, spaima, revelația blasfemiei pe care o invoca Biserica. Demonetizată alături de celelalte boli ale veacului, ea rezistă mai degrabă ca temă a literaturii, decât ca dramă capitală a umanității. „Aveți moartea În mână!” Puține morți sunt filozofice, așa cum e aceea a
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a fost Înlăturat. Pactul cu moartea, un pact aproape faustic, În schimbul căruia ucenicul nu cere Însă nimic, e de o cruzime fără precedent și, ca În puține cazuri, el e dus la Îndeplinire. Drieu detesta bătrânețea cu un soi de oroare metafizică, fără explicații și fără a accepta vreo nuanțare. Iluminarea avută Încă de la șapte ani Îi furnizează, poate, cel mai puternic alibi pentru a Împiedica orice modificare a deznodământului funest. Notațiile sale se Încarcă, desigur, cu o aură de tragism
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
violent-spectacular - un stil care nu putea fi decât al unui iraționalist prin vocație: „Scuip pe radicalismul și francmasoneria care au distrus Franța”. După o astfel de Încheiere, aproape că n-ar mai fi nimic de spus. Și totuși. Mizantrop, cu oroarea contactelor imbecile, Drieu nu are nimic din profilul fascistului de rând. El e un vizionar, chiar dacă, de cele mai multe ori, viziunile sale sunt proiecții distructive, fantasme satanice. Raportându-se, În plan politic, la posibilele modele induse de forțele beligerante, Drieu respinge
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
la fel de puțin comod pentru puținii prieteni care i-au mai rămas. Teoretician al acțiunii, el e, În realitate, un static. Un leneș, un caracter slab, care ascunde sub aceste măști tot ce detestă mai mult: dezgusturile sale, disprețurile, scârbele, ranchiunele, ororile, urile. Cu toate acestea, nota dominantă a spiritului său e... elegia. Nu-i rămâne, desigur, decât să se accepte tel-quel și să lucreze În spiritul harurilor sale Înnăscute. Să lucreze scriind și transferând aceste contradicții unor personaje fictive. Colac peste
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
s-a scris destul, iar jurnalul său e o sofisticată operație de a-și motiva lașitatea printr-o scârbă mimată și printr-o detașare abil pusă În scenă. Obsesia sfârșitului se leagă, aproape Întotdeauna, În Jurnal, de refuzul plin de oroare al bătrâneții. Erou dintr-o saga nordică, fascinat de spiritul germanic și de severa lui geometrie, el extinde sentimentul sfârșitului individual la nivelul unei Întregi culturi și al unei Întregi civilizații. N-are importanță cum, știu că viața mea e
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
bine temperat, el oscilează Între extreme - și numai Între extreme -, navetând cu o deconcertantă nonșalanță Între cele mai nobile sentimente umanitare și mizantropismul social. În practică, aplecarea sa spre dreapta e violent-irevocabilă. Însăși atingerea cu cei de stânga Îi provoacă oroare și decide să se izoleze de ei cu orice preț: „Am hotărât să nu mai pun piciorul la N.R.F.*, unde domină evreii, comunizanții, vechii suprarealiști și tot felul de inși care cred din principiu că adevărul se află la stânga”. Fără
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și a drogaților, a savanților fără busolă și a artiștilor doar senzaționali, a evreilor, a militarilor și a prelaților demiși. Cei de pe urmă duci gândesc rău precum muncitorii din uzine care gândesc rău. Arhanghel căzut, toate acestea Îi iscă o oroare și o mânie pe care nici măcar nu Încearcă să le ascundă. Țintă recurentă a urii și a dragostei sale, Franța a permis proliferarea monstruoasă a păcatului. Revolta lui e răspunsul neputincios la vechi neputințe, la ambiții niciodată atinse. „Ah, cum
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
spre moarte. Gustul Înfrângerii e ceva cu care s-a născut, iar epoca În care trăiește e una În care tragedia s-a substituit firescului. Nu are decât o singură nelămurire: asupra momentului În care se va sinucide. Îi e oroare de exil (și va refuza, În câteva rânduri, sfaturile prietenilor de a fugi În Spania sau de a-și găsi un adăpost În Elveția). Nu suportă ambiguitatea și tot ce-și dorește e o moarte demnă, așa cum un revoluționar și
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
dovedească, dincolo de orice dubiu, că subiecții confesivi se află cu adevărat la Înălțimea evenimentelor. Șochează, În cele mai multe jurnale intime, seninătatea cu care autorii trec pe lângă marile tragedii. Jurnalul lui Camus uimește prin totala opacitate și printr-o inexplicabilă insensibilitate la ororile petrecute, sub ochii autorului, În plin război. În loc să descrie - așa cum ne-am fi așteptat din partea unui scriitor dublat de un frenetic gazetar - tragediile la care era martor, el se limitează să noteze schimbările atmosferice, fascinat de uluitorul soare mediteraneean. Exemplele
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]