KorAP: Find »[drukola/base=palid & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...143 144 145 ...261 >

6,523 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914

tânăr și tremurător glas de copilă adiind o rugăciune ușoară, profumată, fantastică. Îmi închisei ochii, pentru ca să visez în libertate. Mi se păru atunci că sunt într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, dasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei vergine murinde. E miază-noapte... Pustiul tace... aerul e mort și numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe-un nor de argint în naltul ceriului un înger alb, îngenuncheat, cu mînile unite

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
în salon întuneric, și sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunei. Aerul era blond * și văratec, iar razele lunei, pătrunzând în camera lui Toma, izbeau fața sa, cu care era el culcat în sus. Ea era mai palidă decât altă dată și mi se părea că două raze ale lunei aureau două mici lăcrimioare pătrunse din ochii lui închiși. - Plîngi? zisei încet și mișcat și eu, căci sufletul meu era plin de lacrimi. - Iubit de-un asemenea înger

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
orbi ca piatra. Nu mai simt nimic, și când mai pot stoarce o lacrimă din ochii miei mă simt ferice. Ai văzut acel înger închinîndu-se Dumnezeului său - ei bine, acel înger iubește c-un amor lumesc pe un demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine. Și eu... eu n-o pot iubi. Stele-n ceri, amoruri pe pământ, numai în noaptea mea neci o stea, numai în sufletul meu... neci un amor. Câteodată numai aud bătăile pustiitului meu suflet

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
asemenea fluxului și refluxului mărei, duc ca o teribilă consecință ici la înalțare, colo la cădere. Afară era un timp posomorât și gemător ca, gândirile murinzilor, ploaia vâjia bătând în ferestrele casei, focul se făcuse zgură-n sobă, lumânarea ardea palidă a stinse - și mie mi se părea că aud șoptirea acelor moși bătrâni cari, pe când eram mic, îmi povesteau în timp de iarnă, ținîndu-mă în tremurândele lor brațe, povești fantastice despre zâne îmbrăcate în aur și lumină, cari cântă senina

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Într-adevăr, voi ăștia cari trăiți în lume numai pentru ca să trăiți aveți o idee ciudată de moarte... voi vă imaginați scheletul unui mort și-i ziceți moarte. Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu fața, palidă și cu aripi negre. Un înger... îngerul visurilor mele, care are - o fizionomie cunoscută mie, singura fizionomie care purta pentru mine fericirea lumei în zâmbetul său și melancolia pământului în lacrima ei. Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
nu-și mai manifestă esistența lor decât prin fumul cel verde ce tremură asupră-le. Tata n-avea nimica; era unul din oamenii cei mai săraci ai cătunului nostru... Nu-mi aduc aminte de mama decât ca de-o ființă palidă, un înger care mi-a descântat copilăria cu glasul ei dureros și suferitor. Eram încă mic când, într-o zi, băgai de samă că mama nu mai vrea să-mi răspundă, căci ea adormise, galbenă, cu furca-n mână și

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
eu îmi mânam viața cu capul așezat între mâni, cu coatele răzimate de marginea mesei, neascultând la ei și citind romanțe fioroase și fantastice cari-mi iritau creierii. Între mulțimea de colegi era cu deosebire unul de-o frumusețe femeiască. Palid, delicat, era cu toate astea capul tuturor esceselor de student. La beție el bea îndoit cât orișicare din noi, numai că pe când ceilalți cădeau în toate lăturile și nu știau ce vorbesc, chiuiau și se sărutau ca și când ar fi amanți

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Eu de felul meu nu puteam bea, dar într-adevăr că trebuia să mă mir de acel copil, acel înger cu păr negru * și lung, cu ochii de-un albastru așa de strălucit și de adânc, cu fața așa de palidă, așa de delicată, asupra căruia însă vinul nu producea neci un efect. El era sărac de fel, însă se părea că-i păsa așa de puțin de sărăcia lui. Totdeuna vesel, totdeuna plin de glume și noutăți, însă totdeuna rupt

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
suflet rupt de durere. Într-o friguroasă miazănoapte de iarnă - eu citeam, ceilalți colegi dormeau horăind care-ncotro - bate cineva la ușă. - Intră! strig. Într-o mantă ce părea [a] nu mai putea susține lupta cu vântul, intră tânărul și palidul meu amic, dar paloarea sa era mai adâncă, era vânătă, buzele seci și strânse, râsul amar și peste măsură silit, ochii turburi, părul său negru într-o dezordine cum plită. - Ioane, strig eu, ce ai? I-apuc mâna și mă

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
unui mort, îmi părea că merg alături cu o umbră, cu un om ce murise de mult, astfel încît îmi venea să mă mir cum eu, viu, puteam să însoțesc pe * acest mort și unde mă duceam cu această fantasmă palidă, sceptică, lungă. Aspectul fantastic a figurei sale, pașii săi ce abia atingeau pământul, ochii săi fixi, mantaua sa lungă și ruptă ce ajungea mai până la picioare - și încă ăst fel cum mergea mut alături cu mine, mă-nfioram eu singur

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
c-o ființă ce nu este, gândeam că visez și că nu e decât o înfricoșată fantasmă din visul unei nopți de iarnă. Ieșirăm din oraș. Câmpia lungă și lată acoperită cu zăpadă de argint în care se oglindea luna palidă... era o arie albă întinsă... noaptea de iarnă fantastică, plină de un aer de argint, în toată frumusețea sa rece, câmpia de zăpadă, p-ici, pe colo câte - un tufiș nins, o momâie, o fantasmă de argint pe un câmp

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
ei. Bătrânul ședea pe scaunul cel de lemn. Fruntea sa pleșuvă și încongiurată de câțiva peri albi ca argintul în lumină era norată de durere, ochii săi roșii de bătrânețe și de coloare turbure erau plini de lacrimi, capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv și brațele sale spânzurau de-a lungul sprijoanelor scaunului. Fata de lângă scaun era un înger-trandafiriu. șezând în fața pianului, mînele repozau țepene pe clape, spatele răzimate de speteaza scaunului și capul spânzurat, cu fața sus, asupra

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
înger-trandafiriu. șezând în fața pianului, mînele repozau țepene pe clape, spatele răzimate de speteaza scaunului și capul spânzurat, cu fața sus, asupra spetezei. Fața ei privea drept în ceri, lacrimele ei rămâneau în ochi, căci fața ei sta orizontal. Fața era palidă și durerea ei - o durere sublimă. Însuși aerul camerei era mort și trist, flacăra luminei tremura ca suflată de-un spirit nevăzut. Era toți muți ca morți, privirea bătrânului devenise fixă și disperată, când deodată mînele celei de lângă piano se

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
un ușure abur de căldura pământului, pe când bulgării prinsese brună. O-nmormîntare într-o sară de iarnă. Cioclul își răzimase bărbia unei fețe adânci și posomorâte pe sapa cea lată și plină de lut, luna trecea ca un vis prin norii palizi și reci, preotul cânta un "Pomenește, Doamne... ", iar bătrânul tată își descoperise capul. Pielița [feței lui] era galbenă, iar pe ea țesuse ani și dureri în toate părțile trăsuri cari mai fine, cari mai adânci - capul său, mai mult fără

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
sta să plângă și nu putea te făcea să crezi că maestrul Canova își săpase pe acele morminte o operă a marmoreului său geniu și c-o intronase pintre cruci și morminte acoperite de ninsoare. Ca un nebun sări Ioan, palid ca o stafie, de lângă mine, și-și apropie buzele lui de ochii moartei. Apoi capacul recăzu, pe funii fugea sicriul cel negru în noaptea pământului - și pe pământ nu mai rămăsese decât suvenirea cea amară a Sofiei. Mi-am închis

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
scândură în care știam că se-mbrăca ea. Printre spărturile scîndurei am privit și eu înăuntru. Sărmana copilă! Abia-i murise sora - sa, și ea trebuia să joace un rol vesel. Puțin alb trebuia feței sale celei de-o albețe palidă, o lină adiere cu roșu îi dete un fel de reflect trandafiriu asemenea [cu] al luminei serei. Sânul ei era acoperit numai c-o ușure cămașă de gaz care trăda mai mult decât acoperea piepții cei mai rotunzi, mai albi

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
cer, ea s-ar fi urcat încet, încet, nemișcată și tristă, ca sufletul unui înger suind, la ceruri, purtată ca pe nesimțite de aripele ei albe - argintii. Eu stam și-o contemplam. Voluptatea acelui sân de marmură, visătoria acelei fețe palide îndreptate spre cer, acele mâni mici și albe unite ca pentru rugăciune, acele brațe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca și când ar fi denunțat desperanța, acel corp ce sta să-ngenunche, acele aripi ce stau să se miște și s-

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
să doarmă pare-că. Singura schimbare a casei era că pianul venea acum de-a lungul păretelui de lângă fereastră, astfel încît clapele sale veneau tocmai alături cu fereastra, în care stau oalele cu o roză roșie și-nflorită și cu un palid crin, ca o copilă înamorată, și strălucit ca argintul. Ea-și aruncă blana de pe sine și rămase într-o rochie cu talie, de mătase sură. Tălioara ei subțire, s-o coprinzi cu mâna, zâmbetul și ochiul ei cel viclean, apoi

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
nemărginită și nențeleasă. Am tras un fotoliu față cu căminul ce ardea și răspândea o căldură moleșitoare și am silit-o mai mult să se arunce în el. Lumina roșie ce-o revărsa focul sobei peste fața și fruntea ei palidă, zîmbietul ei trist și vesel ce părea că acordă totul, genele ei deja pe jumătate închise... și eu, ce îngenuncheasem în față, țiindu-i amândouă mînile cu mînile mele și uitîndu-mă cu sete și cu amor nemărginit în fața ei. Am coprins

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază., Încins într-o haină de nori și de raze, Mișcând a lui aripi pe capu-mi aprins, Dar când te văzui într-o palidă haină, Copilă coprinsă de dor și de taină, Fugi acel înger de ochii-ți învins. Cum marea ce doarme profundă și lină Reflectă în sînu-i de-amor și lumină Pe soare, ce trece în calea-i divină, Vărsând ziuă de

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
albastrele mele mări și înstelatele mele ceruri, munții mei cei negri și văile mele cele verzi, nopțile mele cele lunatece și zilele mele cele de foc, îmi părea că le plec toate și le-nchin cu tămâia vieței lor unei palide umbre de argint, ce-mi părea centrul lumei, umbră ce cobora razele soarelui ca pe-o scară de aur - umbra Poesis! Adeseori îmi părea cumcă Eternitatea nu mi-ar fi destulă s-o ador și că, îmbrăcat în haina morții

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
orce vorbă ce nu o puteam referi la ea îmi părea o nerozie, și o nerozie să cuget asupră-le... mintea mea {EminescuOpVII 197} încetase de a-mi interpreta înțelesul vorbelor... uimit și nebun, vedeam în închipuința fiecărui concept numai palidele conture a divinei sale umbre. Dar acest amor timid ca al columbilor de argint cade în anul durerei 48. La ce trebuia să cadă atuncea? La ce? Oare [nu] putea anul acesta să treacă fără amoruri? Începuse a fierbe în

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Luasem parte cu Ioan la toate acele manifestări de viață ale națiunei - etern unice în felul lor - și apoi ne-am întors la locul turbure a studiilor noastre. Dar cine mai putea studia ceva! Capetele noastre prinsese foc, fața cea palidă a lui Ioan se-nroșise de-un roșu ofticos și bolnav, căci în inima lui fierbea amorul cel mare al națiunei. Mă dusei la Poesis. Noaptea era lucie și dalbă, aerul părea nins de razele cele argintii și înamorate * ale

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
se închideau de-o visărie profundă, căci nu-mi venea a crede că e ea, fantastica zână a visurilor mele îndelungate. Îi luai capul ei cel blond între mâinile mele și privii la el. Ce trist era acel cap, ce palidă fața aceea, ce înfundați acei ochi albaștri! - Poesis, zisei, ești nenorocită? Ce palidă ești, copilul meu! Tu suferi? Tu plîngi! - O, dac-ar fi să plâng numai eu... Dar să tăcem despre asta. Tomo! poate că azi ne vedem pentru

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
e ea, fantastica zână a visurilor mele îndelungate. Îi luai capul ei cel blond între mâinile mele și privii la el. Ce trist era acel cap, ce palidă fața aceea, ce înfundați acei ochi albaștri! - Poesis, zisei, ești nenorocită? Ce palidă ești, copilul meu! Tu suferi? Tu plîngi! - O, dac-ar fi să plâng numai eu... Dar să tăcem despre asta. Tomo! poate că azi ne vedem pentru ultima dată. - Ultima dată? Aiurezi, Poesis! Ultima dată? - O, copilul meu, de-ai

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]