4,565 matches
-
ca gnoza de la Princeton să satisfacă aspirațiile postmodernismului, dar temeliile sale religioase trimit la altă perspectivă istorică, mai apropiată de transmodernitate. Teza capitală e că lumea-i dominată de Spirit, fiind creația Spiritului 265. Neo-gnosticii nu agreează fundamentul ludic al postmodernismului. Ei tratează jocul din unghiul de vedere al cărții lui Eric Berne 266, jocurile nefiind decât "niște tranzacții necinstite, cu motivații ascunse, și care sunt tot atâtea capcane pentru celălalt. Sunt operații psihologice frauduloase"267. În locul simulacrelor postmoderniste, gnosticii preferă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
termenul transmodern, însă ei sunt "localizabili" în plină transmodernitate. În context, filosofia neoraționalistă a lui Ștefan Lupașcu stă la temeliile transdisciplinarității. Gândirea lui este considerată una pentru mileniul trei. Faptul a fost recunoscut încă din 1984, în plin apogeu al postmodernismului, de către Basarab Nicolescu. În zilele de 11 mai și 1 iunie 1984, s-au întâlnit într-un "trialog" (în realitate, cuvântul dialog este cel potrivit, dar, probabil, și-n acest mod s-a prefigurat trionticitatea transdisciplinarității) Ștefan Lupașcu, Solange de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de afectivitate, în funcție de o contradicție ce slăbește și de o energie, prin aceasta, în descompunere", ducând la plictiseală, descurajare, consum de droguri în vederea obținerii de paradise artificiale, boala caracteristică fiind psihoza maniaco-depresivă. Aceste prime două etici sunt caracteristice modernismului și postmodernismului, cea omogenizantă creând totalitarismele nazism și comunism, cea eterogenizantă liberalismele sterilizante culminânde în postmodernism. Etica stării T, dominată de imaginar, nu este nici ea scutită de morbidități, principalele pericole fiind neputința trecerii din imaginar în dinamismul contradictorial și, drept consecință
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
descompunere", ducând la plictiseală, descurajare, consum de droguri în vederea obținerii de paradise artificiale, boala caracteristică fiind psihoza maniaco-depresivă. Aceste prime două etici sunt caracteristice modernismului și postmodernismului, cea omogenizantă creând totalitarismele nazism și comunism, cea eterogenizantă liberalismele sterilizante culminânde în postmodernism. Etica stării T, dominată de imaginar, nu este nici ea scutită de morbidități, principalele pericole fiind neputința trecerii din imaginar în dinamismul contradictorial și, drept consecință, proliferarea excesivă a imaginarului, fie spre schizofrenie, fie spre paranoia. Dar caracteristica fundamentală a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sistemele complexe, intruziunea ei devenind foarte primejdioasă, ca în regimurile totalitare a regulii cine nu e cu noi e împotriva noastră, adică numai "valorile" noastre sunt "adevărate", "democratice" etc. De fapt, această logică maniheistă funcționează în orice fundamentalism, inclusiv în postmodernism, nu numai ca narcisism de grup (vezi pretențiile optzeciștilor că numai maniera lor de a scrie este reprezentativă pentru arta de ultimă oră), dar mai cu seamă în "corectitudinea politică". Democrația americană, care se constituie ca opusă valorilor islamului, încât
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
un monism divin, ea ajungea fie la o ruptură între sacru și profan, fie la panteism, fie la politeism. Gândirea modernă, în aceleași condiții, a avut de ales între un monism materialist (marxismul) și eliminarea oricărui grund ontologic, absolutizată de postmodernism. "Proclamarea existenței unui singur nivel de Realitate atrage atenția Basarab Nicolescu elimină sacrul, cu prețul autodistrugerii acestui nivel"324. De precizat că obiectul transdisciplinarității nu îl constituie nivelurile de Realitate, acestea continuând să rămână obiect multidisciplinar și interdisciplinar, ci ansamblul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de Realitate, evitând, astfel, închiderea autarhică în unul dintre ele. Condiția este cerută de noul principiu al relativității. Nu mai există, astfel, riscul închiderii în ideologie (comunismul și nazismul, care reduceau lumea la materia macrofizică) sau al închiderii în concret (postmodernismul, care restrânge lumea la nivelul biologic de unde se nutrește filosofia simulacrelor). Iată de ce transdisciplinaritatea marchează un nou eon în istoria culturii și civilizației. Deschide, de aceea, și o nouă perspectivă asupra religiei, politicii, filosofiei, artei, educației și vieții sociale. Toate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Revista focșăneană Oglinda literară are o rubrică permanentă intitulată Cele mai forjate versuri, în care a reprodus un material proliferant de subcultură "poetică", la care se dedau nu numai tineri dezorientați din ultimele generații, dar și nume sonore 341. Dacă postmodernismul respinge agresiv valorile naționale, spiritul transdisciplinar nu mai consideră națiunile ca anacronice: "Transnaționalul nu implică în nici un fel devalorizarea ori dispariția națiunilor. Dimpotrivă, transnaționalismul nu poate decât să întărească ceea ce este mai creativ și esențial în fiecare națiune. Cuvântul <<națiune
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
J. Fanella nu le-ar recunoaște, convins că din interiorul culturii Tatăl ceresc nu poate fi cunoscut. Și totuși suntem condamnați s-o facem. 6. În loc de concluzie. Importanța ethosului transdisciplinar pentru cristalizarea unei noi paradigme culturale, dincolo de modernism și de postmodernism, e presimțită foarte bine de marii poeți, îndeosebi. Cazul lui Cezar Ivănescu, bunăoară, poet transmodernist prin excelență. Iată cum receptează el filosofia transdisciplinară, ca fenomen românesc: "România a dat, în veacul douăzeci, spirite atât de mari care au revoluționat gândirea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Cezar Ivănescu către o întoarcere la "tradiție". El mărturisește că a regândit "poezia ca artă tradițională, așa cum a fost ea câteva mii de ani, de la Vedele indiene și pînă la trubaduri". Și: " Concepția mea pune sub semnul întrebării nu doar postmodernismul (pe care îl calific prost modernism), ci chiar modernismul înțeles ca un moment de acută criză artistică"349. Dar este limpede că poezia ca artă tradițională nu mai este deloc "tradiționalistă" sub pana lui Cezar Ivănescu, sintagma fiind un substitut
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
spre modernismul interbelic și cu altul spre un viitor nedefinit, din păcate. Din acest punct de vedere, Nichita Stănescu poate fi catalogat ca poet "median", punte de trecere dintre două paradigme literare, cum a fost, la vremea lui, Eminescu. Cum postmodernismul n-a fost decât un simptom de hipermodernism, neconstituindu-se într-o veritabilă nouă paradigmă culturală, și cum Nichita Stănescu n-a fost revendicat decât nesemnificativ, de precursor al postmodernismului, ne rămâne să conchidem că poetul necuvintelor e mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
paradigme literare, cum a fost, la vremea lui, Eminescu. Cum postmodernismul n-a fost decât un simptom de hipermodernism, neconstituindu-se într-o veritabilă nouă paradigmă culturală, și cum Nichita Stănescu n-a fost revendicat decât nesemnificativ, de precursor al postmodernismului, ne rămâne să conchidem că poetul necuvintelor e mai mult decât au vrut admiratorii sau adversarii săi. Pentru transmodernismul său avant la lettre, prima piatră de încercare este raportarea la Eminescu și la alți scriitori ai tradiției. Nichita Stănescu nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
falsa problemă a modernității": "Problema modernității e o problemă de istorie, iar nu una de estetică"353. Distincția este foarte importantă, fiindcă se spulberă credința unor teoreticieni moderniști și postmoderniști că există un progres estetic de la tradiționalism la modernism și postmodernism. Un vers de Homer sau de Dante, spune Nichita Stănescu, face de rușine o sută de poeți "moderniști". Dar obiecția lui asupra criticii metafizicii se mai referă la spiritul terminologiei lui Aristotel, metafizica având nu sensul de mai târziu din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pentru cei 15 ani de libertate culturală postdecembristă. În proletcultism, el scria poeme pentru o cu totul altă eră decât cea socialistă și, deci, nici măcar nu se putea pune problema să fie tipărit; în "neomodernismul" anilor '60-'70 și în postmodernismul optzecist, el a dat impresia unui "întârziat" într-un "neoclasicism" aflat în contratimp cu modele. Iar după 1989 desincronizarea cu jocul simulacrelor, cu bășcălia și cu pornografia ghidușă a fost și mai izbitoare. Iar peste toate, într-o vreme când
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
anii debutului. Cu toate acestea, mi-au trebuit mulți ani ca să mă pot apropia de simplitatea dificilă a poeziei lui C. D. Zeletin. Simțeam că e nevoie de un alt concept căruia abia acum i-a sosit sorocul, odată cu decesului postmodernismului. C. D. Zeletin e un poet de dincolo de mode, nefiind nici "clasic", nici "tradiționalist", nici "modernist", nici "postmodernist", dar cu siguranță, "un exilat în absolut", cum s-a vrut Al. Philippide, în ultimele decenii de viață. Nu întâmplător cei doi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de margine, adică unul transmodernist, marginea aparținând zonelor de transparență. Transmodernismul lui Victor Teleucă, de după anii de tăcere, este un fenomen de latență, iar nu unul pe deplin conștientizat. Dimpotrivă, revenind în viața literară, el a încercat o sincronizare cu postmodernismul din lume și din Țară, temându-se, probabil, să nu pară un tradiționalist desuet sau un modernist pe cale de învechire. Sufletul basarabean, adânc împlântat în tradiție, i-a jucat, însă, festa, căci, fără voia lui, a înfăptuit o profundă sinteză
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
îndemnul la tăcere al unuia dintre maeștrii săi, Wittgenstein) și grație unei profunde crize interioare (simptom cert al "complexului sfâșierii" coroborat cu "complexul lui Sisif"), a reușit un salt peste marile tendințe literare ale sfârșitului de veac XX (neotradiționalism, neomodernism, postmodernism), plasându-se intuitiv în transmodernism, care are ca suport ontologic atitudinea transdisciplinară 377. În mod cert Piramida singurătății stă sub semnul sfâșierii. Cartea începe cu o insolită "artă poetică", transpusă în maniera caligramelor lui Apollinaire, imaginând un om în picioare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
totuși târziu-viitor. Lansarea vremii înainte de vreme cu pecetea târziului metaforic"382. Târziul-viitor este un oximoron misterios, asociabil cunoașterii transdisciplinare. Deja Teleucă îl asociază cu metafora descinzând din cea revelatorie a lui Blaga. Este punctul-cheie în care el se detașează de postmodernism (deși îi invocă pe Derrida sau pe Lyotard), știindu-se prea bine că postmoderniștii exclud metafora din arsenalul artei 383. Or, Blaga, marele teoretician și reformator al metaforei (anticipator al metaforei vii a lui Paul Ricoeur) este prezent statornic în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
vedea lumea cum este, ci de ce este"389. Se rezumă aici toate vârstele moderne ale literaturii (inclusiv ale filosofiei): romantism + iluminism, care au dus la teza lui Marx că lumea trebuie schimbată/răsturnată); realism (a vedea cum este lumea); modernism + postmodernism (de ce este). Această ultimă întrebare l-a dus, de fapt, la transmodernism, pentru că poetul nu acceptă prizonieratul nici în lumea recreată de spirit, nici în "concretul" postmodernist, ci el se retrage la o margine de existență. Mai bine zis între
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
aptitudinea așteptării, a izbăvirii de ceva și a izbândirii unui altceva care ține la fel de suflet, dar de-acum de un ceva situat în unul din straturile adânci ale conștiinței noastre"391. Altă dovadă că ne aflăm în conștiința transdisciplinară, căci postmodernismul n-are apetit pentru dimensiunea profunzimii. Nu e vorba, mai mult, de o anume dimensiune a realului, fiindcă poetul nu zăbovește în una singură: "Parcă m-aș culca seara într-o dimensiune și m-aș trezi în alta"392. De
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
trece prin cele mai torturante încercări, este recuperare a sacrului pe care Eul egoist ("înfășurat în manta-mi") îl refuză prin închidere. "Proclamarea existenței unui singur nivel de Realitate spune Basarab Nicolescu elimină sacrul, cu prețul autodistrugerii acestui nivel"398. Postmodernismul, în pofida promisiunilor inițiale, a sfârșit prin a reduce realul la nivelul concretului, eliminând sacrul, autodistrugând, în fapt, și "concretul" prin resuscitarea unui neozolism care a dus la moartea poeziei înseși. Victor Teleucă a simțit că poetul nu trebuie să fie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o primă fază, ostilitatea primirii din gruparea literară rivală celei de la Luceafărul. Totuși, pe fond, era vorba de paradigme culturale diferite. Svetlana Paleologu-Matta nu a teoretizat niciodată protocronismul, elaborându-și cercetările în plin mediu cultural european, chiar în anii ascensiunii postmodernismului. I-a asimilat pe Derrida, pe Borges, pe Deleuze, pe Eco, pe Allen Ginsberg, pe Nietzsche, pe Heidegger, nume grele agreate de postmodernism sau de-a dreptul reprezentându-l. A-l interpreta, bunăoară, pe Eminescu prin Heidegger însemna a te
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu a teoretizat niciodată protocronismul, elaborându-și cercetările în plin mediu cultural european, chiar în anii ascensiunii postmodernismului. I-a asimilat pe Derrida, pe Borges, pe Deleuze, pe Eco, pe Allen Ginsberg, pe Nietzsche, pe Heidegger, nume grele agreate de postmodernism sau de-a dreptul reprezentându-l. A-l interpreta, bunăoară, pe Eminescu prin Heidegger însemna a te înscrie cu poetul român în plin curent înnoitor, fiindcă autorul lui Sein und Zeit a fost masiv asimilat postmodernismului. Cu toate acestea, postmoderniștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nume grele agreate de postmodernism sau de-a dreptul reprezentându-l. A-l interpreta, bunăoară, pe Eminescu prin Heidegger însemna a te înscrie cu poetul român în plin curent înnoitor, fiindcă autorul lui Sein und Zeit a fost masiv asimilat postmodernismului. Cu toate acestea, postmoderniștilor români nu le-a plăcut niciodată Eminescu, ei fiind aceia care au luat inițiativa demitizării poetului, imediat după 1989. Mai mult, nu prea l-au agreat nici pe Heidegger, fiindcă postmodernismul autohton a evoluat pe linia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Zeit a fost masiv asimilat postmodernismului. Cu toate acestea, postmoderniștilor români nu le-a plăcut niciodată Eminescu, ei fiind aceia care au luat inițiativa demitizării poetului, imediat după 1989. Mai mult, nu prea l-au agreat nici pe Heidegger, fiindcă postmodernismul autohton a evoluat pe linia ideologică a unei avangarde antiheideggeriene, de sorgintea political correctness. În asemenea condiții, surpriza autoarei n-a fost mică, domnia sa înțelegând prea puțin ciudățeniile culturii românești. În eseul Eminescu și Borges, nu găsea nici o incompatibilitate între
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]