3,731 matches
-
filozofie, declarația absurdă, intervenția prozaică. Această simulație dă naștere unui fel de ermetism care în poeziile din urmă, din exces de naivitate, duc la un manierism insuportabil: . - O! corb!Ce rost mai are-un suflet orb... . Ce vine singur în pustiu - . Când anii trec cum nu mai știu, . O, corb! . Ce rost mai are-un suflet orb... . . - Chiar! Cu toate acestea poetul e capabil de reânnoire și e remarcabilă încercarea de folclor în stil ermetic, cu o întîlnire absurdă de mitologii
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
strâmbele legi și năpasta și-n răzmerița ce-n mine crește, sudui vârtos, mocănește, și scuip pe toată rânduiala asta!... I. VALERIAN O mică notă personală aduce I. Valerian, poet acustic, cu preferințe pentru lugubru, în Caravanele tăcerii, în măsura în care evoacă pustiurile sahariene: Vin caravanele ce le-am crezut pierdute În zarea țărilor necunoscute Și-aduc poveri de fildeș și de aur... Și cum alunecă alene, Purtând tăcerea păturită pe surile spinări, Par șiruri de corăbii ce se întorc din larg, Greoaie
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
lui Norman Manea se insinuează, se infiltrează, cu o perseverență și o putere ce nu se dezmint, frica, plictiseala și suspiciunea, ca date umane intrinseci, o lume în care oroarea de alienare, fuga de alienare nu cunosc altă soluție decât „pustiul domestic”, ce nu mai puțin o erodează cu forța lui anihilantă, căreia nimic nu i se poate opune. ION NEGOIȚESCU SCRIERI: Noaptea pe latura lungă, pref. Miron Radu Paraschivescu, București, 1969; Captivi, București, 1970; Atrium, București, 1974; Primele porți, București
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287978_a_289307]
-
Gimnastica de întreținere sub pretextul Sebastian, RL, 1998, 11; Nicolae Manolescu, Ce înseamnă să fii rasist, RL, 1998, 19; Ion Simuț, Norman Manea - un scriitor evreu, român și american, deopotrivă, F, 1999, 2; Dicț. esențial, 482-484; Ștefan Borbély, „...vin din pustiu, vin de nicăieri”, APF, 2001, 1; Behring, Scriit. rom. exil, 163-182, passim; Dicț. analitic, III, 193-194, 346-350; Sasu, Dicț. scriit. SUA, 169-175; Manolescu, Enciclopedia, 480-483; Ion Bogdan Lefter, Prima carte/ prima întoarcere din exil, OC, 2003, 185; Ovidiu Șimonca, Strania
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287978_a_289307]
-
-și înalțe ctitoria. Un ciobănaș întâlnit în cale îl ajută să ajungă la locul căutat, aflat într-o poiană, lângă o mlaștină. Rămășițele zidului par să adăpostească duhuri nefaste: „Câinii cum îl văd, / La el se repăd/ Și latră a pustiu/ Și urlă-a morțiu”. Meșterii încep să lucreze cu febrilitate, dar munca lor rămâne zadarnică aproape trei ani în șir, deoarece „Ziua ce-mi zidea/ Noaptea se surpa”. Îngrijorat, Manole află dintr-un vis că mănăstirea nu poate fi înălțată
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288098_a_289427]
-
țin stomatele deschise ziua, deci transpirația este intensă (plantele apărându-se Împotriva supraîncălzirii), dar pierderea apei este compensată datorită sistemului radicular și țesutului lemnos foarte bine dezvoltate. În categoria sclerofitelor intră plantele mediteraneene, arenarii (de nisip), dar și cele de pustiu, de stepă aridă. La Închiderea stomatelor, transpirația este cuticulară, de intensitate mică. Deci cuticula, ceara, Învelișul de peri intervin numai atunci când stomatele sunt Închise, rămânând transpirația cuticulară; deci pe aceasta o Încetinesc xerofitele, nu pe cea stomatică (stomatele fiind deschise
Prelegeri academice by C. TOMA, Irina Toma () [Corola-publishinghouse/Science/91771_a_92345]
-
etc. Utilizând un limbaj deopotrivă poetic și lucid, Baudrillard își anunță dintru început scopul căutarea și descrierea "Americii siderale, cea a libertății zadarnice și absolute a freeways-urilor, niciodată pe cea a socialului și a culturii; pe aceea a vitezei din pustiu, a motelurilor și a întinderilor minerale, niciodată America profundă a moravurilor și mentalităților"486 (s. a.). În acest scop declarat, Baudrillard își recunoaște din nou pasiunea de a transforma experiențele și imaginile în semne, oferind o semiologie a Americii așa cum a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
opri; apoi privirea-i peste lume aruncînd. Lumină adînci prăpăstii, mănăstirea Învechită, Deodală cetățuie, ce de turnuri ocolită. Ca de lună colorată și privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc; Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stînca, peștera adîncă, În vechime locuită De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii Îl iubesc. Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire, Șoptele, adînci murmure ce iau viața În pustii, A mormintelor tăcere
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Rădulescu și Grigore Alexandrescu, introduc peisajul alpin În poezia română. În Răsăritul lunei. La Tismana fantezia concentrează În cîteva strofe: desimea brazilor, pădurea-ntunecată, un locaș trist nelocuit (operă omenească În păragină, produs uman Întors la viața geologică), prăpăstii adînci, „pustiuri fără margini”, peșteri, stînci etc. Peisaj compus din cărți, În stil tenebros romantic. Peisajul este completat, În Cimitirul, cu o peșteră Întunecată, simbol, evident, de ordin moral: „azil al pocăinței”. Aici locuiește o „groaznică iazmă” ce zbiară „sătănește”, alt simbol
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
umbrele, iazmele. SÎnt locuri sumbre, ascunse de ochii lumii, bătute de viscole rele, stăpînite de neguri. Ele stimulează În așa chip gîndirea Încît gîndirea, de obicei potolită, resemnată, Închisă În propria-i suferință, devine ageră și devoratoare „ca tigrul În pustiuri”: „Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer Întărîtat, Și tot ce e de groază, ce e În armonie Cu focul care arde În pieptu-mi sfîșiat. La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer Întărîtat, Și tot ce e de groază, ce e În armonie Cu focul care arde În pieptu-mi sfîșiat. La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfa așteptînd, Și prada Îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sfngerînd.” Tudor Vianu credea că Gr. Alexandrescu „descrie o configurație, nu un peisaj”, lipsind descrierilor (În proză) elementele sensibile. CÎnd se discută acest aspect
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Întunecimi grandioase (În Suferința). Mai Întîi locul (spațiul) așteptării: În Întuneric, sub un cer „Întărîtat” și Într-o natură zguduită de o mînie sălbatică. Este faza furioasă, devoratoare a așteptării: „La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfă așteptînd, Și prada Îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sîngerînd.” Așteptarea stimulează ( În poemul cu același nume) o meditație mai senină și o emoție mai fin caligrafiată. Timpul așteptării e tot noaptea, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În universul material implică o provocare, o siluire, o luptă cu obiectele rebele, o spargere brutală a zidurilor. Elementele, chiar și cele mai fioroase, pătrund lin În poemul lui Alecsandri sub hainele unei melancolii luminoase. Fantezia străbate fără dificultate cețurile, pustiurile, natura În totalitate i se așterne, docilă, la picioare. Scrisul nu cunoaște, pe scurt, praguri, obstacole, literatura nu iese, la Alecsandri, dintr-o confruntare, ci dintr-o revărsare lentă și dulce (drăgălașă) a imaginației. O penetrație și o Întoarcere, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
decît priveliștile ce primesc adeziunea poetului. Alecsandri devine, fără voia lui, un remarcabil poet al pustietății. Însă dezolarea În fața golurilor din natură nu ține mult și nu provoacă un sentiment de neliniște cosmică. Ordinea universului nu este primejduită, haosul, golurile, pustiurile sînt accidente În natură. Dealtfel, Alecsandri trece repede peste ele. Odată tabloul Încheiat, ochiul caută cu aceeași curiozitate alt peisaj, În contrast de obicei cu cel dinainte, În așa fel Încît ele formează un cuplu de alb-negru. În Grui-Stnger sînt
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ce trece prin cîmpia dunăreană pune capăt pustietății, limitează fuga orizontului. Spiritul se simte acum În siguranță: „Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare, Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean, Unind două orizonturi, iată valul lui Traian! Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier, CÎntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier. LÎngă dînsul doarme-un cîne; pe sus zboară un vultan, Și o turmă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a imaginației. Există, lîngă imaginația literară, o mai clar conturată imaginație materială: pămînt ars de soare, vîrtejuri de colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița de soare”, „iarba mohorîtă”, „mari vîrtej de colb”. PÎnă și singurătatea se mineralizează: „mută, sterilă, nepătrunsă”, ea zace ascunsă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și obiectul ei este primejduită, În poemul comentat Înainte, de o teamă obscură. Teama este provocată În alt poem (Calea Robilor) de senzația de gol cosmic. Este unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată printr-o reverie a pustiului terestru: „Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră În umbră cerescul ocean. Din cînd În cînd desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
doar, s-o Întîlnim la Alecsandri, spirit sociabil, turist cu vocație, prețuitor În grad maxim al comodităților urbane. Să nu pierdem din vedere un fapt important: cîmpia de la MÎnjina (unde este localizată, În martie 1845, această meditație) nu este un pustiu, nu-i un spațiu fără margini, amenințător și nefertil. Numai jalea e „fără margini”, numai dorul este „fără hotar”, numai Îndrăgostitul fără speranță simte Îndemnul să se arunce pe un cal și „prin văzduh să-noate, / pășind peste-orizonturi, zburînd peste
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poetic, Alecsandri lasă privirea să alerge slobod pe astfel de vaste Întinderi: „Crivățul din meazănoapte vîjie prin vijelie, Spulberînd zăpada-n ceruri de pe deal, de pe cîmpie, Valuri albe trec În zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd În urmă-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; corbii zbor vîrtej, răpiți de vînt, Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pămînt. Zberăt, răget, țipet, vaiet, mii de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
năvălesc viețuitoarele, intră vijelios ierburile și arborii, spațiul liric este acaparat de pardoșii, tigrii, șerpii gigantici, de elefanții și de celelalte „feare-ncrustate” de la India Brahmină. RÎurile Asiei, valea Cașmirului, mîndra insulă a Ceylonului, lacul Ciad și munții Lunii cu Îngrozitorul Pustiu, Nilul Alb la care se Închină un popor negru și alte misteruri ale Africii sînt evocate Într-un singur poem. O adevărată explozie de elemente, o geografie fabuloasă, o deschidere enormă a imaginației. Locul focului este luat de mîndrul soare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ale iubirii ademenitoare. Ele promit „veselii sfinte” apoi sar „răpide” În aer și se fixează, ca trei steluțe, pe cer. Caracterul alegoric al poemului este evident. Peisajul nu trece de obișnuitele determinări: „Era o cîmpie lungă și tăcută, Lungă ca pustiul, ca moartea de mută”... Alecsandri propriu-zis nu visează. Reveria lui e leneșă. Scopul ei este să seducă, nu să disloce elementele materiale. Să le seducă pentru a ajunge mai repede la cuibul ocrotitor și a intra În acea stare de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vuiet surd, grozave șoapte, zgomot lung, Înădușit, apariția, apoi, a oardelor ca un nor negru ce se lățește și acoperă orizontul. Norul devine o hidră, hidra se metamorfozează În neguri otrăvitoare, vifor de urgie, după care negurile, viforul pier În pustiu... Imagini, toate, ale unei violențe materiale ce se dezagregă ușor. O agresivitate ce se scurge ca apa În nisipurile secetoase... În aceeași tehnică sînt compuse și poemele din Ostașii noștri: o retorică mai obosită, bazată aproape În exclusivitate pe antiteză
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de dimineață), din sfera micii poezii pastorale. Deghizat („schimbat la față”), Amoriu culege flori pe cîmp și gîndește malefic: „vai de cin-a priimi/aceste flori de la mine”... O fețișoară căuta, În acest timp, o mioară rătăcită și, Întîlnind „prin pustiuri” copilașul viclean, cedează rugăminților lui și-l ia În brațe. Ce urmează se poate prevede: fețișoarei i se aprinde sufletul, aleargă pe dealuri, plînge, se vaită și invocă moartea: „Moartea fără prelungire Să vie să mă ia, Căci alt chip
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Un I.C. (VÎnătoarea, 1846) face chiar teoria iubirii tinere. Florica este o „copilită” și soacra, crescută În altă morală, dezvoltă ideea iuprii lumii și, fatal, a sentimentelor: „Pe cînd eram odată Ca dînsa-n lume fată Noi nu știam ce este pustiul de iubit, Dar Îns-acum o fată De tot este schimbată, Iubește cît de mică că lumea s-a iuțit”... Fata tînără pe patul morții este, tot așa, o „floarea matinală”, o „tînără suflare.”, o copiliță, În fine, care-și Încetează
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
toate formele chinului (focul, plînsul, ieșirea din „simțire”, tremurul, simularea morții), Între ele leșinul: „CÎt mi-i de urît sînt fără tine, Toate pre pămînt moarte-s pentru mine..,,. Orișiunde-oi fi, dacă nu ești față, Parcă-s pe-un pustiu, afară din viață. Vai de min’ atunci cînd nu vii Îndată, Pe urmă-ți mă iau și plîng ziua toată. Și de-o perd din ochi, leșin simt că-mi vine, De-o găsesc, Înviu ș-alerg după tine. SÎmtu-te
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]