KorAP: Find »[drukola/base=vânt & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1443 1444 1445 ...1498 >

37,442 matches

Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

avânt nemărginit/ cu brațu-ntins spre-al zilei astru,/ ca spre-un vrăjmaș închipuit/ el odihnea neînsuflețit" Natura devine, ca la romantici, cutia de rezonanță a unor stări sufletești; când Regele Pescar era bolnav, văzduhul era "tras prin tină, un sclav", vântul era "galben în risipă, pecinginea se lăfăia-n dojană, pădurile schelete care țipă"; dar când Parsifal întreabă de "misticul potir", codrii înfrunzesc, apele cântă ca o liră, cerul este verzui, pomii sunt lunateci" etc. Printr-o asemenea particularitate, într-o

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
să-i separe pe cei bolnavi de cei sănătoși, să nu se întâlnească niciodată, pentru că ucigașii sting viața copiilor, fiii își ucid mamele și boala este un fel de nebunie ce a cuprins lumea. "Am văzut nebunia/ călare pe patru vânturi încrucișate/ în chipul unei găini fără pene..." Cu volumul " Cine mă apără" (1964) universul devine biblic, tânguirile se înmulțesc, poetul cade, ca și Blaga, într-o nostalgie de Eden: "Sunt fără scăpare al tău/ înghețatule./ Să nu poți stinge un

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ea rădăcinile: " Singură casa mea umblă pe câmpuri/ ... timpul meu înăuntrul ei odihnește". Năzuința spre absolut apare rar în poezia lui George Alboiu, dar, cu motivele citate, poetul reînvie sau, cum s-a mai spus, reface tradiția: Când se zbate/ vântul sfânt/ latră câine le-n/ pământ/ Latră-n curtea harului/ vechi legat/ de-a dreapta canarului". Un ciclu de poeme este intitulat " Tânguiri" și acestea sunt de noapte, de umblet, în doi, în somn etc. Dualitatea spirit trup își găsește plasticizarea

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ale poetului. "Eu de amărât ce sunt/ aș pieri de pe pământ,/ m-aș tot duce pe-o câmpie/ nimenea să nu mă știe" sau "Să-mi fi oiță bârsană/ să-ți fiu miel de neprihană/ Să-mi usuc botul la vânt/ și piciorul la pământ". Poetul este un damnat care trece printr-un lung calvar, pentru a atinge cumplita apoteoză. Așa se explica universul biblic prezent ca simbol al suferinței, al calvarului. George Alboiu caută "o lumină de ieri" care-a

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Potop de laudă a fost pe trupul ei". Motivul vânătorii este reluat în 1973 în "Fals tratat de vânătoare". Poetul este mai senin și mai moralizator, așa se explică titlul poemului " O pildă de laudă a puterii vânătorului": "îl bate vântul și-ndeamnă/ Haite de câini să-l muște în fiece clipă/ Să nu încerce a învăța/ să moară". Dacă, în celălalt volum, câinele își caută stăpânul o întreagă existență, imagine cu largi semnificații de singurătate, în noua carte, câinele sau

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Înotând trufaș până unde apa se scufundă în apă". Patima și durerea sunt exterioare, nu există zbucium și nici noi întrebări raportate la existență. Poetul este descriptiv și retoric,iar unele încercări ale sale merg spre un suprarealism cuminte: Pluteau vânturi pustii/ și ziua pleca amantă bolnavă/ Tramvaiul fantomă plimbând/ Iepuri de casă". "Poeții de douăzeci de ani", subintitulat "Covor românesc",reînvie simbolic motivul tinereții fără bătrânețe: "Bună dimineața Românie!/ Azi bunul tău fiu, Ion prenume Ion/ vorbește din neamul neamurilor

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de epoci și apariții sumbre, turme nefericite, atrase de mirajul Mecăi. În general poemele sunt de dragoste ("Tauli"), cam prea lungi și cu prea multe și insistențe asupra manifestărilor, mai mult sau mai puțin senzuale. "Căci trupul ei mlădiu în vânturi/ Cu foșnet gingaș și domol/ Nu-nțelegea asemeni cânturi/ Cu trupul de simțire gol/ Se legăna mlădiu în vânturi." Alexandru Piru, în studiul său, subliniază lungimea poemelor lui Tudor George. "Legenda cerbului" cuprinde 504 versuri, iar al doilea volum, "Veverița

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
prea lungi și cu prea multe și insistențe asupra manifestărilor, mai mult sau mai puțin senzuale. "Căci trupul ei mlădiu în vânturi/ Cu foșnet gingaș și domol/ Nu-nțelegea asemeni cânturi/ Cu trupul de simțire gol/ Se legăna mlădiu în vânturi." Alexandru Piru, în studiul său, subliniază lungimea poemelor lui Tudor George. "Legenda cerbului" cuprinde 504 versuri, iar al doilea volum, "Veverița de foc", se constituie într-un epos de peste 2. 000 de versuri. Baladele sunt exerciții lirice cu trimiteri spre

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
scriși direct pe cer au dâre fastuoase "din toga unui Gulliver". Poetul vine cu un univers parnasian, cu elemente exotice, cu imagini rare lotca japoneză este de argint, profilul este o pecete de ceară, sonetele aeriene s-au scris pe vânt, miresele de zăpadă au vălul stelar, răsăritul lor este sonor și ele iradiază în gong, aripile nălucite se sparg în soare. În sonetele și pastelurile marine, muzica este barbiană: dionisiacă, înflăcărată, solară, dar și cu fierberi lăuntrice. Când cele două

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de esență dură și amară/ din care se vor face scânduri de sicriu/ din care se vor face case vechi/ cetăți pentru un cal troian de mai târziu". În volumul "Întrebați fumul", poetul ajunge la delir verbal (" Pentru cine bate vântul", "Cum se cheamă", "Numim arbitrar ochi": "Cum se cheamă el în lumina dinainte/ cum se cheamă el în întuneric/ cum se cheamă el între întuneric și lumină/ cum se cheamă el în noaptea polară." Tehnica ține de suprarealism, poemul "Turn

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
imponderabilitate. Cosmios, măsurătorul timpului, este invocat ca sentiment al morții potențat de teribila așteptare: "Vedem doar gurile lor strâmbându-se rar/ Cu buzele tremurând, desfășurându-se mari,/ Părul meu se-nfipse-n pământ/ Între pietre sub apă și rotit de vânt." Alteori cântă puterea magică a șerpilor purtători de pietre prețioase cu care sunt însemnați cei care, conform credinței populare, vor învinge în luptă. Sunt invocate: Parcele, Ioriah, Pindar, Hamlet, Hanibal, Don Juan, Leucos, Orfeu, în chiar titlurile poeziilor menite să

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
dincolo zbor monocrom/ iată infernul la Nisa, la Nisa/ aripile albe iată-mă/ eu sunt nadirul eu sunt delirul." Imaginile cizelate, curățate, în care se leagă și se dezleagă sentimentul nebuniei, neurastenizarea, spaimele și încleștările lăuntrice, ne trimit la poemul "Vânt" al lui Al. Philippide: "hau, hau! cunoaște-te pe tine însuți ce câine/ albastru scânteind în coroana mea sfântă/ se bucură și face salturi mortale pe plaje celebre/ că nu e scăpare de-acum pentru nimeni." Sau iată-l reînviind

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
pe Creangă la modul sentimental: "vei fi nebun după o cupă/ în parc a adormit un sân/ va sparge vinul de ocară, o adunare de destin" sau "Nu știu alții cum sunt/ dar eu când mă gândesc la ploaie, la vânt/ îmi dau lacrimile prin genunchi și prin coate/ de-atâta sensibilitate". "Indulgențele" (1969) se rostesc, cum spuneam, și în ritmul sprințar al "Horelor" lui T. Arghezi. "Toate lucrurile mor/ fiindcă stau într-un picior/ dacă ar fi și-ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
și Nichita Stănescu, el coboară în lucruri, în universul saturat de viteză. Din acest context opera i se revarsă ca o ploaie torențială: Se amestecă tunetele cu cuvintele/ sentimentul meu e al zidului decupat pe orizont/ cu păsări învârtejite de vânt." Versul poetului se înfruntă cu soarele și, într-o "artă poetică", ne mărturisește că poezia îl devoră. Zborul, ca și la I. Barbu este invers: "Împădurit de păsări albe sunt/ acum ai zice vom zbura/ și vom rămâne urma/ prelungii

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cu Danae" ("Tors în ploaie"). "Restituirea jocului" ne amintește de jocul arghezian în care sunt invocate construcții rămase memorabile: "acolo șezum și plânsem", "ala bala portocala", dar din poemul "Peste picioare", sensibile rămân doar ultimele versuri: "și-a venit pe vânt o mirare/ de ne-a-ncurcat, ne-a răsturnat,/ grele poveștile peste picioare". Volumul aduce schimbări sensibile, în sensul că versurile ne ademenesc prin adevăruri valabile pentru oricare din noi; I. Barbu va intra nu numai în muzica viitoarelor versuri

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
se succed sub astrologia destinelor "în care sămânța neamului stă încrustată". Aluziile sunt la Traian și la dacii din care ne tragem. Poetul mânuiește abil cuvintele care poartă în ele esențe metafizice și sunt sensibile deschiderii interpretative: oglinzile nepipăite ale vântului, fecior de brumă, cuvântul altar de tăcere, blestem închis în ambră. Insula Leuky este, ne-o spune însuși poetul, "în imaginea verbului a înflori", insulă a somnului în care poetul se refugiază beat de nostalgia depărtărilor și sufocat de orașul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
veșted/ care n-a uitat încă de tot îmbrățișarea bărbatului"), și poeta ajunge să se confeseze, degenerând în reportaj: "De aceea, când mă întorc aici, mi se pare/ ceru-i mai străveziu ca oriunde,/ Și-s luceferii mai mulți,/ că vântul îmi mângâie fața mai răcoros." " Tocmai ieșeam din arenă", "Portretul din Fayum", "Oricine și ceva" ne trimit la L. Blaga, la Barbu și la Arghezi. Transformările o uimesc și parcă o neîncredere în armele ei o handicapează: " Stai acasă, i-

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
căutări încrâncenate de formule, de parcă poeta nu s-ar fi dezvăluit luminii într-o haină proprie niciodată: "Cercul se-nchide/ Ții minte cum nechezau sălbaticii mânjii?/ și tropăiau departe de mângâietorul lanț al părinților. Ții minte cum scuturau coama în vânt?... Dar în ultima clipă simt,/ atingându-le umărul,/ cum intru prin ei în iarba sălbatică,/ și iarăși ating stelele, frunza, merele." Nina Cassian "Ce-a văzut Oana", Editura Tineretului, 1952; "Tinerețe", versuri, Editura Tineretului, 1953; Florile patriei", versuri, Editura Tineretului

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
iarăși ating stelele, frunza, merele." Nina Cassian "Ce-a văzut Oana", Editura Tineretului, 1952; "Tinerețe", versuri, Editura Tineretului, 1953; Florile patriei", versuri, Editura Tineretului, 1954; "Versuri alese", E. S. P. L. A., 1955; "Bot Gros, cățel fricos", Editura Tineretului, 1957; Dialogul vântului cu marea", motive bulgare, versuri, E. S. P. L. A., 1957; "Prințul Miorlau", Editura Tineretului, 1957; "Vârstele anului", versuri, E. S. P. L. A., 1957; "Chipuri hazlii, pentru copii", E. M., 1958; "Aventurile lui Trompișor", versuri, Editura Tineretului, 1959; "Sărbătorile zilnice", Editura Tineretului

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
zi-ntr-adevăr-/ Și-așa avea să rămână -/ mi-am scos cu o mână bătrână/ floarea din păr." Un prematur sentiment al bătrâneții sună ca un gong în versurile poetei și spaima în fața lui este mai puternică decât spaima în fața morții: "Dialogul vântului cu marea" continuă stările afective ale poetei, ea va cânta încă "de dragoste"; astfel, sentimentul devine fluid, înalt: "Din albie ies/ Să fiu vânt." Sau capătă secvențe reverențioase, psalmice: "Cad în genunchi și-ți mulțumesc, iubire/ Pentru aceste zilnice semnale

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
gong în versurile poetei și spaima în fața lui este mai puternică decât spaima în fața morții: "Dialogul vântului cu marea" continuă stările afective ale poetei, ea va cânta încă "de dragoste"; astfel, sentimentul devine fluid, înalt: "Din albie ies/ Să fiu vânt." Sau capătă secvențe reverențioase, psalmice: "Cad în genunchi și-ți mulțumesc, iubire/ Pentru aceste zilnice semnale/ Și voci ale mărinimiei tale." În "Sărbătorile zilnice" (1961), poeta, așa cum mărturisește, trăiește simultan toate vârstele: copilăria, adolescența și tinerețea. Devine însă, pe parcurs

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ea este omul obișnuit, căci Timpul cu timp se măsoară prin noi, idei valabile sau netransfigurate poetic. Volumul "Fata morgana" presupune un univers tradiționalist intrat în altă viziune: pământul, țărâna cum o numește ea, grâul, duminicile de pace, nopțile și vântul, bocetele sunt evocate fără nostalgie. Poeta este retorică și uscată: "Sus,/ sus sunt cu păsările,/ îmbrățișată de gravitație/ apropiind, depărtând/ pământul de inimă." Iat-o invocând cina de sub vișinul casei, reușind întrucâtva să creeze atmosfera de familie: "Cină/ sub vișinul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
dezghețul din geam./ Încă mi-e frig de domnul iernii, cumplit./ Oare-am pierit? N-am pierit!" Reușitele în arta pastelului se vădesc în primele volume: "Umblă roșie secara și parcă-mpletește pâraie/ și porumbul se scoală-n picioare de vânt și căldură/ Dunărea vine din vale și se-ncovoaie,/ Ca un braț care duce o pâine imensă la gură." Tristețea, nostalgia, oboseala le descoperim în volumul "La ritmul naturii" și parcă însăși condiția de a scrie implică această stare: "E un

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
măști și în care poeta cheamă gânduri sinucigașe: Mă constrânge veghea pe înălțime,/ zilnic îmi inspiră gând sinucigaș/ Să nu pierd prilejul golului din mine." Viața înseamnă trecere, un timp neliniștit tradus într-o muzică eminesciană: "Pentru vapoare, pentru catarge,/ Vântul se duce, marea se-ntoarce,/ Pentru copilul care crescu/ Timpul continuă liniștea nu." Toamna apare cu o tristă durere, deși poartă în ea sămânța florilor viitoare: "Triști de moartea frunzelor, care zilnic se petrece/ Ochii mei, ochilor tăi/ Le răsfrâng

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
în zori/ și din frecușul acesta se aprinde un cântec/ ce ridică satul la rang de planetă ("Zorii"). El vorbește de un cârmaci ce "stă cu ochii-nfipți în viitor" și care cercetează primejdiile drumului: "Pe mare în corăbii,/ când vântul nu se curbează în pânze,/ corăbierii suiți la rame/ cu spatele înainte vâslesc neîntrerupt./ Un căpitan cârmac cu ochi de ceață și lunete/ cercetează primejdiile drumului/ singur el e cel ce dă de veste,/ Cu ochii-nfipți în viitor." Aurel

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]