6,323 matches
-
Gayk” este văzut ca „unul dintre cei mai personali creatori de basme noui”. „Absurditatea” nu e decît o aparență: dincolo de grotesc și satiric, sensul lor rămîne unul „simbolic” și „mitologic”: „grotescul și satiricul se îmbină în forme la prima vedere, absurde dar și amuzante și simbolice”. În „Fuchsiada”, de pildă, „se poate urmări linia clasică a mitologiei elene” (ilustrată de „tema muzicei imaculate”) alături de „libertinajul fantast al mitologiilor nordice”. Cernînd „toată pleava locurilor comune”, Urmuz compune „fragmente de nouă mitologie” cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și Eminescu. Seria de comentarii critice publicate, în primăvara anului 1930, în Facla despre inaugurarea, la București, a unei „Săptămîni a poeziei” conține un fragment hagiografic elocvent: „În această săptămînă a Poeziei, cine își va aduce aminte de Urmuz, poetul absurdului transcendental, reformator al poeziei românești, umbră care încă conduce poezia noastră modernă? Ne-a fost dat ca cele două epoci de renaștere: cea a lui Eminescu și cea a lui Urmuz, să fie dureroase pentru întemeietorii lor. Dar așa cum a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Eminescu și cea a lui Urmuz, să fie dureroase pentru întemeietorii lor. Dar așa cum a trecut printre noi, chinuit, zdrobit, ca și Rimbaud, de povara miracolului descoperit, a drumului nou spre poezie, a jocului gratuit al minții, a alchimiei absurdului - noi îl ținem minte și inima noastră fumegă tămîie spre el. Requiescat!” Comparația între Urmuz și Eminescu - plasați sub zodia „poeților maudits” - fusese făcută și de Geo Bogza, în manifestul său apologetic din unu („Urmuz premergătorul”). Peste decenii, Marin Mincu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vina - imaginară - de a-i fi „furat” defunctului piesa de succes Omul cu mîrțoaga! În ceea ce-l privește pe Ciriviș, acesta apare ca un personaj cvasimitologic, șef al unei confrerii parodic-subversive care-și propune să reabiliteze libertatea poetică, inocentă, aparent absurdă, în fața „logicii” și a convențiilor limitative ale condiției umane reificate. Primul text despre Urmuz - semnat C. - apare ca un necrolog discret, în ziarul Dimineața din 26 noiembrie 1923, în ziua înmormîntării. George Ciprian, „Hurmuz” în Contimporanul, an III, nr. 45
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
urmare, și ca o punte iradiantă: între estetism și avangardă, între avangardă și o presupusă tradiție balcanico-folclorică, între avangardă și spiritualismul tinerei generații interbelice, între avangardă și proza modernă a unor T. Arghezi și G. Călinescu, între avangardă și „teatrul absurdului” etc. Semnificative sînt și apropierile pe care Boz le face, în articolele sale, între Urmuz și Tabletele din Țara de Kuty ale lui Arghezi, între Urmuz și Bacovia (în Cartea cu poeți), între Urmuz și Max. Blecher. Ele vor fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o lectură puțin atentă, îndrăznelile de fantezie ale lui Urmuz par glume sinistre sau fantomaticele jocuri ale unei minți alienate”. Superficială, dar... justificată prin caracterul „absurd” al scrierilor: „Într-o bună măsură, absurdul acestor povestiri participă la ambele impresii”. Ideea absurdului urmuzian — înțeles ca haos al reprezentării care agresează spiritul „clasic”, educat în spiritul mimesis-ului tradițional — va face carieră în critica românească din deceniile șapte și opt. La fel și valențele recunoscute de Pompiliu Constantinescu — precursoratul, spiritul antiburghez și anticonvențional, ingeniozitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din platitudinea burgheză, prin grotesc și ilogic, susținut de o ingeniozitate în care se străvede și intenția de artă”). Urmuz — adaugă criticul — „a avut simțul unui pitoresc placat pe absurd și uneori umorul stilistic al asociațiilor disparate”, adăugînd că expresii absurde ale lui Urmuz au fost adoptate de unii scriitori moderniști (ex.: „fanteziștii umoriști” T. Arghezi, I. Călugăru), devenind un „procedeu”. Cu toate acestea, „minoratul” textelor urmuziene e decretat fără drept de apel. La fel - caracterul lor neprofesionist. Percepția amatorismului de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pitarului Hristache par, în lectura inversă a lui Călinescu, „fabricate” de Urmuz. Proza „excepțională și revoluționară” a lui D. Anghel părăsește „adesea pe nesimțite” comparația simplă „pentru o asociație plastică, dînd naștere la un univers nou fantastic, creat după legi absurde din simplul plac al ochiului. Acesta e stilul Arghezi și Urmuz. Doctorul, trăsura și caii sînt văzuți într-o compoziție sincretică. Mîinile, ochii se tratează monografic ca piese scăpînd din trup cu o viață proprie”. Constatare subtilă, valorînd cît întreg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la care „divagația morbidă a spiritului este exclusă”. Prozele sale vădesc o „luciditate” amuzantă, care nu pierde niciodată controlul și care (spre deosebire de dicteul automat al suprarealiștilor „gravi” și „lirici”) produce rîsul. Cum? Prin „calambururi de esență sofistică” manifestate prin relațiuni „absurde și totdeodată cu aparențe de corectitudine”. Criticul rămîne însă mereu la suprafața textului. Apropierea „jovialității” lui Urmuz de fumismele lui Alfred Jarry și Charles Cros, stabilită în „Curs...” (și deja loc comun al receptării avangardiste), e corectă; percepția rămîne totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ca „vitrine” și „ambasadori itineranți”. În cadrul „valorificării moștenirii culturale a trecutului”, recuperarea clasicilor interbelici devine sarcină de plan, realizată cu respectarea specificității/autonomiei esteticului, dar în acord cu „comandamentele” ideologice oficiale. Sîntem într-o perioadă de vogă europeană a literaturii absurdului, iar referința la aceasta devine inevitabilă. În spiritul „sănătos”, optimist al „umanismului socialist” și al criticii „antiburgheze”, Mihail Diaconescu recuperează comicul „pozitiv” și „critic” al lui Urmuz, delimitîndu-se de „mizantropia” unor „antiumaniști” precum Ionescu sau Beckett: „din păcate, procedeele lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin folclor a textelor avangardiste autohtone își va găsi ecou și în rîndul cercetătorilor străini. Potrivit lui Serge Fauchereau, dar și altor comentatori străini ai avangardismului românesc „există, în literatură, ca și în cultura populară din România, o întreagă tradiție a absurdului” (Serge Fauchereau, „Dada éxistait avant Dada”, în Phantomas, Belgia, nr. 125-127, 1974, pp. 3-5). Recuperarea poststalinistă. Dadaist, expresionist, suprarealist, existențialist, absurdist, oniric. Precursorul modern „absolut” Pe filiera indicată de Ion Vinea și sugerată de avangardiștii de la unu, în Istoria... sa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Nu vrem să subsumăm aceste proze categoriilor unei estetici expresioniste, dar între structurile expresioniste și cele suprarealiste ale imaginarului, primele sînt cele de care se apropie mai mult ficțiunea urmuziană” (op. cit., p. 173), dar îl recomandă ca precursor al literaturii absurdului. În fapt, autorul polemizează aici cu adepții „onirismului” urmuzian. Principalul critic vizat este Valeriu Cristea, ale cărui afirmații din articolul „Urmuz”, în Luceafărul, nr. 28 din 13 iulie 1968, au, într-adevăr, puține legături cu textele urmuziene: „Textele urmuziene au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Léon Pierre Quint se interesa de opera lui... În 1967, Matei Călinescu vedea în Urmuz un precursor remarcabil prin originalitate și incisivitate al literaturii oniricilor (al „scriitorilor mai noi, interesați de valorificarea aspectelor iraționale din realitate”, cf. „Urmuz și comicul absurdului”, în Eseuri critice, București, EPL, 1967, p. 66-85). Pornind de la analiza „comicului paralogic” și „absurd”, dublată de recursul la psihanaliză, criticul legitimează orientările (neo)avangardiste din literatura română: „Comparîndu-l pe Urmuz cu reprezentanții contemporani din Occident ai literaturii absurdului putem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
comicul absurdului”, în Eseuri critice, București, EPL, 1967, p. 66-85). Pornind de la analiza „comicului paralogic” și „absurd”, dublată de recursul la psihanaliză, criticul legitimează orientările (neo)avangardiste din literatura română: „Comparîndu-l pe Urmuz cu reprezentanții contemporani din Occident ai literaturii absurdului putem surprinde felul propriu în care folosește unele din arhetipurile comicului paralogic: metamorfozele onirice (care iau la el direcția destrămării omului în obiecte), magia verbală (...), impulsurile subconștient destructive și autodestructive” (op. cit., p. 67). Comentariile critice ale anilor ’60-’70 sînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
comicului paralogic: metamorfozele onirice (care iau la el direcția destrămării omului în obiecte), magia verbală (...), impulsurile subconștient destructive și autodestructive” (op. cit., p. 67). Comentariile critice ale anilor ’60-’70 sînt, pur și simplu, obsedate de relaționarea lui Urmuz cu literatura absurdului și a alienării tragice. Într-un articol intitulat „Măștile lui Urmuz” și apărut în Contemporanul, 1970, nr. 17, p. 3, Antoaneta Tănăsescu identifică în textele urmuziene un „sentiment disperat de înstrăinare, de alienare a ființei umane, într-o lume, dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
interesul fantastic al enigmaticei lui opere. Ea se citește ca un cifru”. Trăsăturile pe care le stabilește într-un tabel sintetic ca fiind specifice fantasticului absurd: „fantastic á rébours”, fără transcendent, „primatul grotescului asupra goticului”, „metamorfoza mecanomorfă”, „substituirea (de tip absurd) om-animal”, sînt — toate — proprii creației lui Urmuz. După paranteza stalinistă a anilor ’50, o parte a criticii care-l va „recupera” pe autorul Paginilor bizare va pedala - pe culoarul unui marxism estetizat - asupra caracterului „antiburghez” al scrierilor sale. Matei Călinescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
apare, astfel, ca un „antidot dialectic”, căci tragicul și apocalipticul nu mai sînt tratate în stil tradițional, ci parodiate cu conștiința lucidă a impasului inexorabil. Matei Călinescu pune — apoi — în legătură textele lui Urmuz cu expansiunea comicului sub forma literaturii absurdului (Beckett, Ionesco, Adamov ș.a.). Mai interesante sînt considerațiile formulate de critic într-un „Post-scriptum. Urmuz în englezește”, prilejuit de numărul dedicat lui Urmuz al publicației londoneze Adam. International Review, Edited by Miron Grindea, Nos. 322-23-24, XXXII, 1967, în traducerea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
întreaga operă a lui Urmuz apare într-o limbă străină de mare circulație”. Traducerea în engleză a autorului „Fuchsiadei” îi relevă lui Matei Călinescu caracterul poetic al textelor urmuziene, „o poetică subjacentă, de o rigoare muzicală”, proprie unui „mallarméan al absurdului”: „n-avem dreptul să vedem în acest inefabil intenția adîncă, esențială, obiectivă a operei lui Urmuz? Cred că nu mă înșel văzînd în scrierile acestui mare precursor al antiliteraturii o mascată apologie a poeziei, înțeleasă în structura ei muzicală”. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tematică, filozofică, mitocritică, psihanalitică, estetică ș.a.m.d. Ele au introdus în folclorul critic o serie de formule memorabile — „omul mecanomorf”, „portrete-destin” etc. Meritul lor e de a fi scos definitiv producțiile urmuziene din zona derizorie a „farselor” comice și „absurde”. „Enciclopedismul” hermeneutic devine însă, de la un punct încolo, excesiv de pedant, frizînd uneori delirul erudit. Textele urmuziene sînt puse în relație cu nume sonore din marea cultură universală, de la Platon, Ovidiu, Bosch, Arcimboldo, Botticelli, Athanasius Kircher pînă la Sade, Fr. Schlegel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
proprii, fără concursul nici unei alte valori”. Surpriza e să constați că „opera se ține, are autonomie, are uzină proprie, o ciudată vitalitate. Fiecare fragment o conține pe de-a-ntregul”. Însă, deși Urmuz are „reprezentarea limitelor literaturii” și a „contradicțiilor sale absurde”, pe care numai „artistul de geniu le poate integra și absolvi”, el se oprește în fața limitei, preferînd, în locul „mărginirii fatale a creatorului”, luciditatea „celui avizat”. Conștiința critică sterilizată învinge, așadar, spiritul creator. Raicu refuză totuși calificativul de „antiliteratură”: „Urmuz e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și că „Din tendința de parodiere va rămîne constantă numai înlănțuirea pedantă a subordonărilor și distincția ostentativă a construcțiilor sintactice”. Concluziile sînt altminteri foarte în spiritul „modernismului tîrziu”: „consecințele acestei patologice terori a rostirii cuvîntului nu puteau fi decît opțiunea absurdului și tăcerea” (p. 321). Critica lingvistică - aplicată „didactic” în volumul din 1983 al Sandei Radian (Măștile fabulei. Etape de evoluție în literatura română, Ed. Minerva, Colecția „Momente și sinteze”, București, pp. 201-203) - acordă atenție și fabulei urmuziene „Cronicari”. Comentariul reia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
puțin „comparatistă”, eseul din 1980 al lui Victor Ivanovici discută — în paralel — Paginile bizare și o proză din 1966 a lui J. Cortazar, Historias de Cronopios y Famas, văzînd în ele două „modalități ale aceleiași strategii narative, dominate de categoria absurdului”. Interpretarea este, în general, semiotică, axată pe o „abordare semantică”, o „abordare sintactică” (motivată psihanalitic) și una „pragmatică” a celor două tipuri de scriere. Eseul începe însă printr-o critică vehementă a „complexelor criticii” noastre. Ținta polemicii este „ceea ce Edgar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
textul se autogenerează: „se cercetează printr-o lucrare experimentală constantă toate elementele retorice asupra cărora trebuie să intervină scriitorul în vederea descoperirii acelor mecanisme structurale ale textului, capabile să-l autogenereze”. Acționînd asupra sintaxei și „deplasînd-o”, Urmuz țintește, așadar, „descoperirea modalităților absurde de dezagregare și diseminare a limbajului, voind să demonstreze cum, prin transformări pe axa sintagmatică sau pe axa paradigmatică, textul poate accepta toate combinațiile denotative și conotative posibile”. Personajele urmuziene — non-persoane — sînt „compuse”, literal și în toate sensurile, evoluînd pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unele formule ale lui ajung în „folclorul” critic (ex: Cică niște cronicari... devine titlul unui volum de „critică a criticii” din 1970 al lui Cornel Regman și, după aproape trei decenii, titlul unei antologii a lui Iordan Chimet despre comicul absurd în literatura avangardei românești). În canonul didactic, pătrunderea lui Urmuz (ca și a întregii avangarde interbelice) a fost însă mai dificilă, ea producîndu-se cu adevărat abia în anii ’90. Cele două volume despre Modernismul românesc semnate de Dumitru Micu conțin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avangardiștilor din secol, pe Urmuz”, lăsîndu-se însă doar „influențat, nu asimilat”: „Niciunde în versurile lui Geo Dumitrescu parodierea automatismelor limbajului nu este dusă pînă la separarea semnului lingvistic de sens, pînă la articularea de enunțuri ilogice, pînă la practicarea elocinței absurde” (Modernismul românesc, vol. II, Ed. Eminescu, Buc., 1985, p. 212). Interesante atît pentru respingerea avangardei și, în particular, a lui Urmuz, cît și pentru argumentele „psihologice” de autoritate care l-au impus pe acesta din urmă inclusiv atenției criticii tradiționale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]